CINE-I
DICTATORUL?
Ben
Todică
3/08/2026
Cine este de vină că în țară au mai rămas doar
treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care
i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat?
Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o
proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind
să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu
speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul.
L-am aflat?
Da. Dar numai în fragmente.
În Occident am descoperit mai întâi că îmi este dor de
acasă. Am înțeles că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu
pot înlocui căldura dintre oameni. Mi-era dor de locul unde socializam
sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de
solidaritate.
Aici aveam uneori impresia că am intrat într-un film
fellinian și chaplinian: plin de spectacol, umor și visare. Tot Occidentul era
pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, încercând să cred că fac parte din
acea familie. Dar era mai mult visare decât apartenență. Personajele acelui
film trăiau într-o lume paralelă cu a mea. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun
„milk”.
Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul.
Competiția dintre cele două sisteme era și o competiție a promisiunii
fericirii. Vestul trebuia să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea
unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea
unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă.
Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această
nevoie de comparație. Trebuia convins că dincolo este mai bine. I se spunea că
trebuie să învețe, să muncească, să-și făurească destinul. În același timp,
omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se
bucure de viață. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea
condamnat la jug.
Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul
libertății, ci și al unei strategii istorice. Bunăstarea socială a devenit și o
armă împotriva tentației revoluționare. Iar cel mai eficient rezultat a fost
acela că Estul a început să dorească schimbarea.
Am crezut că formula occidentală este cheia
progresului. Am sperat că vom fi ajutați să ajungem la același nivel de trai și
că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor mai drept, mai pașnic și mai
luminos.
Dar după unificarea Europei, jocul s-a schimbat. Noua
ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape
patruzeci de ani de democrație, fotografia fericirii occidentale de dinainte de
Gorbaciov și Reagan s-a decolorat.
Nu spun că trebuie să ne întoarcem la comunism. Spun
doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era
mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci
cu dezrădăcinarea de acum.
Și dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din
imaginea sa de odinioară.
În lumea nouă au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea
familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, violența și
neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem
bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate.
Ne apropiem uneori de o existență redusă la simpla
supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și
spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate
fără memorie, fără iubire, fără speranță.
Războaiele au devenit aproape o normalitate, iar
competiția nu mai este pentru adevăr și binele comun, ci pentru cine îl
păcălește mai bine pe celălalt.
Și atunci mă întreb:
Cine este, de fapt, dictatorul?
Este doar omul aflat la putere? Sau poate și sistemul
care transformă cetățeanul în consumator, adevărul în reclamă, educația în
marfă, iar speranța în statistică?
De ce această apocalipsă a prostiei, când am putea
trăi mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună?
Nu cer întoarcerea în trecut. Trecutul nu poate fi
reînviat.
Cer doar dreptul de a spune că omul are nevoie de mai
mult decât salariu, credit și ecran. Are nevoie de memorie, de respect, de
cultură, de adevăr și de iubire.
Așa că, înainte de a ni se spune automat: „Vă e dor de
comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva:
Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de
omenie?
Ben Todică Australia,
3 august 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu