Ben Todică - O LECTIE DESPRE POLEMICA

 

O LECTIE DESPRE POLEMICA

Polemica necesară apără adevărul, demnitatea și dreptatea

Cine-i dictatorul?

5-6 MILIOANE SUNT PLECATI PRIN LUME PENTRU A-SI CASTIGA EXISTENTA

Cine este vinovat că în țară au mai rămas doar treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat?

Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul.

L-am aflat?

Da, dar numai în bucăți.

La început, în Occident, am descoperit că îmi era dor de acasă și că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu pot înlocui fericirea oamenilor. Mi-era dor de locul unde socializam sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de unitate comunitară.

Aici, în Vest, aveam uneori impresia că am intrat într-un film fellinian și chaplinian: plin de spectacol, de umor și de visare. Tot Occidentul era pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, pretinzând că fac parte din acea familie. Era însă mai mult visare decât apartenență, pentru că nu puteam intra cu adevărat în rezonanță cu personajele acelui film. Ele trăiau într-o lume paralelă cu a mea, o lume pe care o imaginam și o idealizam. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun „milk”.

Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul. Competiția dintre cele două sisteme era, în fond, o competiție a promisiunii fericirii și a bunăstării. Vestul trebuia mereu să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă.

Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această nevoie de comparație. Trebuia să-l convingă că dincolo este mai bine. După revoluția bolșevică, omul simplu fusese trezit, cel puțin teoretic, din ignoranță prin educație și școală. I se spunea că trebuie să învețe carte pentru a-și făuri destinul. În același timp, omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se distreze și să călătorească. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea condamnat la jug.

Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul libertății, ci și al unei strategii istorice. Capitalismul a înțeles că bunăstarea socială poate fi și o armă de protecție împotriva unei eventuale scântei revoluționare. Al doilea scop, poate cel mai eficient, a fost acela de a provoca în Est dorința de revoltă și de schimbare. Iar această schimbare s-a produs, simbolic, odată cu epoca Gorbaciov.

Estul a fost convins că formula occidentală este mai eficientă pentru progresul civilizației și al omului. A crezut în această promisiune. A sperat că Occidentul îl va ajuta să ajungă la același nivel de trai și că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor luminos, al păcii și al prosperității.

Dar lucrurile nu au evoluat așa cum mulți au sperat.

După unificarea Europei, noua ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape patruzeci de ani de democrație, boul și oaia par aduse la același nivel al nesiguranței, iar fotografia fericirii occidentale de dinainte de Gorbaciov și Reagan s-a decolorat.

Nu spun că trebuie să ne întoarcem la comunism. Spun doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci cu dezrădăcinarea de acum. Iar dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din imaginea sa de odinioară.

În lumea nouă și unificată au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, prostituția, violența și neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate.

Ne apropiem, uneori, de o existență redusă la simpla supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate fără memorie, fără iubire, fără speranță, un iaz biologic în care viața există, dar sensul ei se evaporă.

Războaiele au devenit aproape o normalitate, un spectacol repetat la nesfârșit. Competiția nu mai este pentru adevăr sau pentru binele comun, ci pentru cine îl păcălește mai bine pe celălalt.

Și atunci mă întreb: de ce această apocalipsă a prostiei, când am putea trăi cu toții mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună?

Așa că, înainte de a ni se spune automat „Vă e dor de comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva:

Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de omenie?

Ben Todică

 

 

 

Polemica necesară apără adevărul, demnitatea și dreptatea.

 

Ea spune lucrurilor pe nume, denunță corupția, minciuna și abuzul. Fără acest tip de confruntare, multe nedreptăți ar rămâne ascunse.

Marile conștiințe au fost adesea polemice, dar nu vulgare:

- Eminescu a fost necruțător în articolele politice.

- Caragiale a folosit ironia ca bisturiu.

- Cioran a polemizat cu întreaga epocă.

- Soljenițîn a denunțat sistemul sovietic fără să renunțe la dimensiunea morală.

- Chiar și Iisus a avut momente de polemică dură împotriva fățărniciei.

 

Nu polemica este problema, ci temperatura ei morală.

Un scriitor are dreptul să fie indignat. Chiar trebuie să fie, atunci când vede nedreptate. Dar dacă reușește să transforme indignarea în claritate, iar furia în adevăr durabil, atunci textul nu mai este doar un strigăt de moment — devine literatură și mărturie pentru cei care vor veni după noi.

 

Cititorule, 

Continuă să păstrezi două lucruri împreună:

- curajul de a spune ce gândești;

- grija de a nu pierde omenia în timp ce critici lipsa ei.

Acolo, între adevăr și compasiune, se naște vocea care poate rămâne.

Și îți las un gând pentru seara aceasta:

„Focul care luminează nu este mai slab decât focul care arde; este doar mai stăpân pe sine.”

 

 

Fiule,

Aici suntem… într-o vreme în care parcă era mai mult soare pe pământ.

Nu erau atâtea tancuri și avioane. Sau poate erau, dar nu zburau în halul în care astăzi explodează peste lume și peste sufletele oamenilor. Oamenii își vedeau de zilele lor, de sărbători și de duminici. Mergeau la un film, la un spectacol, la o întâlnire cu bucuria. Nu trăiau atât de regulat sub asediul știrilor care ne năvălesc astăzi douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, sufocându-ne până când aproape că nu mai putem respira.

Am fugit până la Antipozi ca să ne salvăm visul, să-i dăm puțină liniște. Dar frica ne-a ajuns și aici. Și atunci mă întreb: de unde să mai fugim? Pe Lună? Dar acolo, poate, se moare și mai ușor.

Oare și moartea este o experiență de care nu putem fugi?

Și dacă este așa, de ce ne este teamă de ea? Ne doare ceea ce lăsăm în urmă? Viața de pe Pământ, lucrurile adunate cu trudă, prietenii, familia, realizările, banii? De ce doare plecarea?

Pentru că n-am iertat destul? Pentru că am uitat să închidem o ușă? Pentru că am rămas datori cu o vorbă, cu o îmbrățișare, cu o împăcare? Pentru că am uitat să plătim ratele la gaze, în timp ce sufletul nostru rămânea neplătit de iubire?

Nu știu.

Dar mă întreb de ce mi-ar fi frică, dacă moartea ar putea fi, poate, cea mai extraordinară experiență a existenței.

Unii spun că mergem în Rai sau în Iad. Alții că ne așteaptă unsprezece virgine. Alții că ne reîncarnăm. Eu nu mai cred în aceste imaginații construite din teamă.

Eu cred că toate fricile noastre sunt aici, pe pământ.

Dincolo… poate nu vom mai fi trup, nici avere, nici datorii, nici nume.

Poate vom fi doar LUMINĂ.

Te iubesc, omule!

Ben Todică

 

Dragule,

E un text care nu vorbește despre moarte, ci despre dezlipirea de frică. Iar aceasta este o temă profundă, pe care puțini o pot exprima atât de direct și atât de tandru în același timp.

Adevărata școală, însă, vine și din memoria pe care o porți, din întrebările pe care ai avut puterea să le pui și din felul în care transformi experiența în cuvânt.

 

 

 

Timpul – pâinea nevăzută a existenței

 

Nu știm ce este timpul. Îl măsurăm, îl împărțim, îl vindem, îl pierdem, îl așteptăm, dar nu l-am atins niciodată. Ceasurile nu ne arată timpul, ci doar mersul lucrurilor prin el. Timpul însuși rămâne ascuns, ca vântul pe care îl vedem numai prin frunzele mișcate.

Când eram copil, o zi era un continent. Vara nu avea sfârșit. O oră de joacă în curtea casei era mai mare decât un an de maturitate. Astăzi, lunile cad una peste alta ca frunzele uscate. Nu timpul s-a schimbat, ci sufletul care îl primește.

Timpul nu curge la fel pentru toți oamenii. Pentru îndrăgostit, o clipă devine eternitate; pentru condamnat, eternitatea devine o clipă de groază. În fața morții, secundele capătă greutatea plumbului. În fața creației, ele devin lumină.

Poate că timpul nu este un fluviu, ci o oglindă.

Ne uităm în el și vedem cât din noi a rămas viu.

Timpul naturii

Natura nu poartă ceas. Pomul nu se grăbește să înflorească, râul nu se teme că întârzie, stelele nu cer calendar. Doar omul și-a pus timpul la încheietura mâinii și apoi a devenit sclavul lui.

Am inventat minutele și am pierdut diminețile.

Am inventat agenda și am uitat să privim cerul.

Am inventat viteza și am rămas fără sosire.

În satul copilăriei mele Iezer, timpul avea altă respirație. Clopotul bisericii nu anunța doar ora, ci așeza lumea în ordine. Oamenii știau când să muncească, când să tacă, când să se roage. Astăzi, telefoanele sună fără încetare, dar nu mai cheamă pe nimeni la sine însuși.

 

Timpul istoriei

Istoria crede că înaintează. Fiecare epocă se consideră mai inteligentă decât cea precedentă. Dar timpul nu garantează înțelepciunea. Omenirea poate înainta tehnologic și regresa spiritual.

Michelangelo a ridicat bolți care încă ne fac să tremurăm. Noi ridicăm zgârie-nori și uneori nu mai știm de ce trăim în ei.

Timpul adaugă informație, dar nu neapărat sens.

Civilizațiile mor nu când rămân fără aur, ci când rămân fără memorie. Uitarea este adevărata eroziune a timpului. Piatra rezistă mai mult decât omul, iar cuvântul adevărat rezistă uneori mai mult decât piatra.

De aceea scriem.

Nu pentru a opri timpul, ci pentru a lăsa o urmă pe malul lui.

 

Timpul iubirii

Există un timp pe care nici moartea nu îl poate distruge: timpul iubirii.

O mamă își poartă copilul în suflet și după ce pământul îi desparte. Un prieten adevărat poate reapărea după cincizeci de ani, iar timpul dintre voi să se topească într-o singură îmbrățișare. O melodie auzită în tinerețe poate deschide o ușă pe care credeam că a zidit-o veșnicia.

Atunci înțelegem că memoria nu este un muzeu, ci o formă de înviere.

Iubirea nu învinge timpul prin forță, ci prin adâncime. Ceea ce este superficial este măturat de ani; ceea ce este profund coboară sub ei.

 

Timpul creației

Artistul are o relație stranie cu timpul. Când creează, îl uită. Orele dispar, trupul obosește, dar ceva din om intră într-o altă durată.

Poate că adevărata creație este o fisură prin care eternitatea respiră în lume.

Un tablou, o poezie, un film, o rugăciune — toate sunt încercări de a salva o scânteie din incendiul trecerii. Nu putem păstra clipa, dar îi putem da formă. Iar forma devine corabia memoriei.

Brâncuși nu a sculptat piatra; a sculptat timpul din ea.

Eminescu nu a scris doar versuri; a încetinit pentru o clipă căderea lumii.

 

Timpul și moartea

Ne temem de moarte pentru că o confundăm cu sfârșitul timpului nostru. Dar poate că moartea nu este distrugerea timpului, ci ieșirea din el.

Fătul trăiește nouă luni într-o lume pe care o crede totală. Dacă i-am vorbi despre cer, despre păsări, despre lumină, nu ar înțelege. Poate că și noi suntem fătul unei alte realități.

Timpul ar putea fi placenta sufletului.

Ne hrănește, ne limitează, ne pregătește.

Iar moartea nu ar fi neantul, ci nașterea într-o dimensiune unde nu se mai numără orele.

Nu știu dacă este adevărat. Dar știu că omul nu poate trăi numai din certitudini; are nevoie și de orizont.

 

Ultima întrebare,

Ce este, atunci, timpul?

Nu cred că este doar o dimensiune fizică. Pentru om, timpul este distanța dintre ceea ce este și ceea ce caută să devină.

Este rana dintre memorie și speranță.

Este clopotul care bate în noi între prima și ultima respirație.

Nu putem opri timpul. Dar putem împiedica timpul să ne golească.

O viață lungă nu este aceea care adună mulți ani, ci aceea care umple anii cu prezență, iubire, adevăr și creație.

În cele din urmă, nu vom fi întrebați câte ore am trăit, ci câtă lumină am pus în ele.

Iar dacă ar trebui să coc acest eseu până la ultima lui crustă, aș scoate din cuptor o singură propoziție:

Timpul nu este ceea ce ne ia viața; timpul este ceea ce ne oferă șansa de a o transforma în sens.

 

 

TIMPUL ACUM

 

„Să trăim în prezent” a devenit noul slogan al secolului XXI. Uită trecutul, uită viitorul, trăiește aici și acum, asemenea tuturor viețuitoarelor pământului. Nu mai ai nevoie de istoria strămoșilor, în care odinioară te plimbai pentru a-ți reface puterile și a-ți câștiga încrederea; nu mai ai nevoie nici de ținta viitorului, care îți hrănea curiozitatea și îți justifica aspirațiile, atât fizice, cât și spirituale.

Dar omul care trăiește în trei dimensiuni ale timpului — trecut, prezent și viitor — este mai liber și, tocmai de aceea, mai greu de controlat de orice dictator.

Dictatorul, mai ales cel înfumurat și umflat de orgoliu, preferă prezentul continuu. Îmi vine în minte observația lui Dan Puric, artistul și conferențiarul care vorbește adesea despre vindecarea spirituală a unei populații încă neînfrânte în credința ei multidimensională. Spre deosebire de dictator, omul conectat la rădăcinile sale știe de unde vine și încotro se îndreaptă: din Creație spre Eternitate.

Dictatorul, pe care bătrâna Anca din sat l-ar numi fără ocolișuri „borfaș”, crește adesea printre cazinouri, palate ale luxului și cultul puterii. Nu mai are timp să-și cunoască trecutul și, neavând trecut, nu-și poate modela viitorul. De aceea împinge societatea într-un prezent perpetuu, în care toți dansează, aplaudă și se agită în spectacole fără sfârșit, asemenea pisicilor care se joacă cu un ghemotoc.

Este mai ușor să crești oameni într-o fermă decât să formezi conștiințe libere. Mai ușor să-i hrănești și să-i ții în cușcă, asemenea găinilor, decât să le dai aripi. Iar prădătorul repetă necontenit la megafon: „Dormi și vei fi fericit!”

Accesul la toate timpurile este asemănător iubirii și credinței. Eliberează. Îți dă aripi să explorezi existența și să-ți lărgești câmpul conștiinței. Omul nu este doar o ființă izolată; este o expresie a universului și, într-un anumit sens, poartă universul în sine.

Dacă Dumnezeu a creat îngerul, diavolul și omul după chipul și asemănarea Sa, atunci omul are datoria de a-și împlini condiția umană până la capăt. Prin echilibrul celor trei timpuri — memoria trecutului, luciditatea prezentului și chemarea viitorului — el poate intra în curgerea eternității. Acesta este, poate, clocotul interior al Creatorului; așa fierbe universul în adâncul său.

Dar echilibrul cere educație, exercițiu interior și disciplină spirituală. Dictatorul, obișnuit toată viața să viseze aclamații și ovații, hrănit de mitologia piraților, a gangsterilor, a șmecheriei, a terorii și a furtului, nu poate pătrunde cu adevărat în viitor. El preferă prezentul colectivizat, în care toată lumea trebuie să topăie în grup. Iar când puterea îi slăbește, recurge orbește la violență.

Să fie, oare, cultul prezentului o recalibrare a civilizației?

De ce nu avem puterea să ne trezim din hipnoză? De ce acceptăm influența mediului care ne modelează prin osmoză — fie prin povești cu gangsteri, fie prin dogme repetate mecanic?

Suntem destinați să stagnăm spiritual sau să ne topim într-o neutralitate instinctuală?

Să existăm doar, inconștienți de părinții noștri și nepăsători față de urmași?

Adevărata întrebare nu este dacă trebuie să trăim în prezent. Desigur că trebuie. Însă un prezent rupt de trecut și fără viitor nu mai este viață, ci captivitate. Omul devine liber numai atunci când își amintește, înțelege și speră în același timp.

Iar civilizația care pierde una dintre aceste trei dimensiuni începe, încet, să-și piardă sufletul.

Ben Todică

 

 

 

TIMPUL PREZENT

(fragment fără polemică)

 

„Să trăim în prezent” a devenit una dintre marile chemări ale secolului nostru. În aparență, ea ne invită la liniște, la atenție și la bucuria clipei. Totuși, mă întreb dacă prezentul poate fi înțeles cu adevărat atunci când este desprins de rădăcinile trecutului și de orizontul viitorului.

Trecutul nu este doar o arhivă de amintiri; el este locul din care ne vine identitatea. Viitorul nu este doar o proiecție a dorințelor; el este spațiul în care ne așezăm speranțele și responsabilitatea față de cei care vor veni după noi.

Omul pare să trăiască deplin atunci când poate ține împreună aceste trei dimensiuni ale timpului: memoria, prezența și speranța. Dacă una dintre ele se stinge, echilibrul interior începe să se clatine.

Observ că lumea contemporană favorizează adesea viteza și intensitatea clipei. Suntem înconjurați de imagini, sunete și reacții imediate. În acest flux continuu, reflecția devine mai dificilă, iar tăcerea — mai rară. Nu este neapărat o conspirație; poate fi pur și simplu o consecință a felului în care ne-am construit civilizația.

Și totuși, omul rămâne o ființă care își pune întrebări. El nu caută doar confort, ci și sens. Nu dorește doar să existe, ci să înțeleagă de unde vine și încotro merge.

Poate că adevărata libertate nu înseamnă să trăim numai în prezent, ci să putem locui conștient în întregul timp al ființei noastre.

-------

Vezi diferența fratele meu liber?

Ideea rămâne aproape aceeași, dar tonul se mută de la judecată la contemplare. Un asemenea text are adesea o forță mai mare în reviste culturale sau într-o carte de eseuri, pentru că îi permite cititorului să ajungă singur la concluzie. Iar concluzia descoperită de cititor este întotdeauna mai puternică decât concluzia impusă de autor.

Iată frate, o versiune finală, rafinată pentru blogul personal sau pentru o revistă culturală, scrisă într-un ton cinematografic, contemplativ și universal, fără polemică directă, dar păstrând adâncimea întrebării despre timp, memorie și libertate.

 

 

TIMPUL PREZENT

 

Seara coboară peste orașe cu aceeași liniște cu care altădată cobora peste sate. Ecranele se aprind, oamenii trec unii pe lângă alții, iar timpul pare să alerge fără să mai lase urme. În mijlocul acestei viteze, o întrebare continuă să mă urmărească: ce înseamnă, cu adevărat, să trăiești în prezent?

Secolul nostru repetă această chemare ca pe o formulă a eliberării: aici și acum. Uită trecutul. Nu te pierde în viitor. Fii prezent. La prima vedere, îndemnul pare înțelept. Și totuși, mă întreb dacă omul poate locui cu adevărat clipa atunci când este despărțit de memoria care l-a născut și de orizontul care îl cheamă.

Trecutul nu este un cimitir de amintiri. Este rădăcina invizibilă care hrănește arborele ființei. Acolo se află glasurile părinților, gesturile bunicilor, suferințele și speranțele care ne-au modelat înainte de a ști cine suntem. Un om fără trecut seamănă cu o casă luminată, dar fără temelie.

Viitorul, la rândul lui, nu este doar o proiecție a dorințelor. Este spațiul responsabilității. În el așezăm ceea ce vrem să lăsăm după noi: un cuvânt, o faptă, o iubire, o urmă de lumină.

Între aceste două țărmuri curge prezentul.

Poate că prezentul nu este un punct, ci o punte.

Când eram copil, timpul avea altă densitate. O vară părea nesfârșită, o ploaie umplea lumea, iar clopotul bisericii împărțea ziua în respirații, nu în minute. Astăzi, orele se comprimă, lunile trec ca niște cadre accelerate de film. Nu timpul s-a schimbat, ci felul în care îl primim în noi.

Privesc lumea contemporană și văd o civilizație fascinată de clipă. Totul trebuie să fie imediat: imaginea, răspunsul, emoția, succesul. Trăim într-un prezent intens, dar adesea subțire. Avem acces la aproape orice informație, însă din ce în ce mai puțin timp pentru a o transforma în înțelepciune.

Nu cred că aceasta este neapărat vina cuiva. Este, poate, efectul unei lumi care a învățat să accelereze mai repede decât a învățat să contemple.

Și totuși, omul nu este făcut doar pentru viteză.

Există în noi o nevoie de adâncime, de tăcere, de continuitate. O nevoie de a simți că viața noastră nu este o succesiune de reacții, ci o poveste care are sens.

Uneori îmi imaginez timpul ca pe o cameră cinematografică uriașă. Trecutul este pelicula deja impresionată. Viitorul este filmul încă nedevelopat. Iar prezentul este lumina care trece prin aparat și face imaginea vizibilă. Fără pelicula trecutului, lumina nu ar păstra nimic. Fără filmul viitorului, ea nu ar avea unde să continue.

De aceea cred că omul trăiește deplin numai atunci când poate ține împreună cele trei dimensiuni ale timpului: memoria, prezența și speranța.

Memoria ne dă identitate. Prezența ne dă luciditate. Speranța ne dă direcție.

Când una dintre ele se stinge, ceva din echilibrul interior se pierde. O societate fără memorie devine ușor de rătăcit. O societate fără viitor devine obosită. O societate fără prezent devine absentă de la propria ei viață.

Adevărata libertate nu înseamnă să locuiești exclusiv într-o singură clipă, ci să poți traversa conștient întregul timp al ființei tale.

Să-ți amintești fără să rămâi prizonierul trecutului. Să trăiești prezentul fără să uiți de unde vii. Să privești viitorul fără să fugi de tine însuți.

Poate că aceasta este maturitatea spirituală: nu anularea timpului, ci împăcarea lui. Iar atunci când seara se așază din nou peste lume și zgomotul începe să se stingă, rămâne doar întrebarea esențială: Nu dacă timpul trece prin noi, ci dacă noi trecem prin timp cu suficientă conștiință pentru a-l transforma în sens.

Ben Todică

 

 

Ziua Minerului

 

În fiecare an, pe data de 6 august, sărbătoream în Ciudanovița, sus pe dealul Golgotei, Ziua Minerului, zi în care îi comemoram pe minerii uciși în timpul Grevei de la Lupeni din anul 1929.

Dis-de-dimineață eram treziți de orchestra fanfarei din Jitin, satul vecin, de unde Nenea Chise, șoferul, îi aducea cu renumita sa mașină „Molotov”. Traversând localitatea minieră în drum spre dealul Golgotei, fanfara vestea începutul sărbătorii. Era ziua în care întreaga comunitate lua parcă o pauză de câteva zile. Sus pe deal, îmbrăcați în straie de sărbătoare, reprezentanții minelor de la București, Timișoara și ai Exploatării Miniere Banat – Sovrom Kvartit prezentau bilanțul realizărilor. Totul se încheia cu spectacole muzicale, întreceri sportive, decorații oferite fruntașilor muncii și mese îmbelșugate, cu tarabe improvizate ale tuturor instituțiilor alimentare din Banat.

Tatăl meu a lucrat 39 de ani în minele de uraniu și, aproape în fiecare an, era decorat cu diferite insigne în această zi, până când, într-un final, a primit Medalia Muncii, distincție care îi oferea anumite privilegii, precum călătorii gratuite și participarea la diverse evenimente naționale. Eu, sora mea și fratele meu eram mândri de tata; iar mama, deși se bucura și ea, spunea mereu că ar fi fost mai bine să-i dea bani decât încă o insignă, ca să ne fie viața mai ușoară.

Cu o seară înainte, oamenii primeau suluri de hârtie roșie pe care scriau cu cretă albă tot felul de sloganuri și urări adresate partidului și „conducătorilor noștri iubiți”. Acestea erau așezate în ferestre, astfel încât, pe toată lungimea localității, străluceau felicitările și steagurile tricolore din balcoanele blocurilor. Întreaga populație era îmbrăcată în haine de sărbătoare.

Noi, copiii, ne bucuram să gustăm din toate bunătățile de sezon și, în mod special, din pepeni, lubenițe și struguri. Nu mai vorbesc despre orchestrele de muzică populară și ușoară din Banat. Veneau ansambluri multiculturale – bănățene, sârbești, nemțești și ungurești – iar printre atracțiile cele mai așteptate era și un meci de box între echipa Minerul și „restul lumii”.

Soseau autobuze din toate localitățile Banatului. Fripturi, mititei, crenvurști și bere din belșug. Muzica și discursurile răsunau în toată valea și printre munți prin sistemul de radioficare sovietic, întins de-a lungul stâlpilor cu difuzoare. Artiști de seamă apăreau pe marea scenă proaspăt construită, aduși din întregul Banat, iar noi, copiii, alergam în spatele scenei, acolo unde stăteau inginerii de sunet cu uriașa stație de amplificare rusească, mare cât un dulap sau o ladă de zestre. Ne fascinau lămpile aprinse, indicatoarele și „ochiul magic” care controla volumul sunetului de pe scenă.

Eram liberi. Părinții erau ocupați cu petrecerea. Familiile erau aduse cu autobuzele din șantier și, într-o atmosferă de picnic, așezate pe pături sau pe foi de cort, grupate pe familii ori pe echipe muncitorești, petreceau întreaga zi în sărbătoare. Seara, în aceeași manieră, erau duse înapoi acasă. După încă o zi de odihnă, oamenii coborau din nou în adâncuri.

Întotdeauna așteptam această sărbătoare mai mult decât orice altă zi a anului. Era ziua în care erau omagiați ortacii din întreaga țară și comemorate victimele accidentelor de muncă din minerit. Era ziua în care toți ne simțeam o singură familie.

Ben Todică

 

Ciudanoviteanule, 

Când am citit textul, am simțit fanfara urcând spre Golgota, mirosul de iarbă încălzită de august și libertatea aceea simplă a copilăriei, când părinții petreceau, iar copiii descopereau universul din spatele scenei. Să știi că asemenea pagini au valoare de document uman și literar. Ele nu idealizează trecutul, ci îl fac viu: cu bucurii, neajunsuri, mândrie, oboseală și solidaritate.

Și poate că cea mai puternică propoziție rămâne aceasta:

„Era ziua în care toți ne simțeam o singură familie.”

 

 

Pentru mine, 

Ziua Minerului nu înseamnă doar o dată din calendar. Înseamnă chipul tatălui meu întorcându-se acasă cu insigna prinsă la piept. Înseamnă mama zâmbind și oftând în același timp. Înseamnă familia, prietenii, ortacii și sentimentul acela rar că aparții unui loc și unor oameni.

În această zi, de departe, din Australia, trimit un gând către toți cei care au trăit acele vremuri și către cei care le poartă încă în inimă.

 

 

 

CINE-I DICTATORUL?

Ben Todică

3/08/2026

 

Cine este de vină că în țară au mai rămas doar treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat?

Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul.

L-am aflat?

Da. Dar numai în fragmente.

În Occident am descoperit mai întâi că îmi este dor de acasă. Am înțeles că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu pot înlocui căldura dintre oameni. Mi-era dor de locul unde socializam sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de solidaritate.

Aici aveam uneori impresia că am intrat într-un film fellinian și chaplinian: plin de spectacol, umor și visare. Tot Occidentul era pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, încercând să cred că fac parte din acea familie. Dar era mai mult visare decât apartenență. Personajele acelui film trăiau într-o lume paralelă cu a mea. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun „milk”.

Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul. Competiția dintre cele două sisteme era și o competiție a promisiunii fericirii. Vestul trebuia să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă.

Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această nevoie de comparație. Trebuia convins că dincolo este mai bine. I se spunea că trebuie să învețe, să muncească, să-și făurească destinul. În același timp, omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se bucure de viață. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea condamnat la jug.

Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul libertății, ci și al unei strategii istorice. Bunăstarea socială a devenit și o armă împotriva tentației revoluționare. Iar cel mai eficient rezultat a fost acela că Estul a început să dorească schimbarea.

Am crezut că formula occidentală este cheia progresului. Am sperat că vom fi ajutați să ajungem la același nivel de trai și că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor mai drept, mai pașnic și mai luminos.

Dar după unificarea Europei, jocul s-a schimbat. Noua ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape patruzeci de ani de democrație, fotografia fericirii occidentale de dinainte de Gorbaciov și Reagan s-a decolorat.

Nu spun că trebuie să ne întoarcem la comunism. Spun doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci cu dezrădăcinarea de acum.

Și dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din imaginea sa de odinioară.

În lumea nouă au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, violența și neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate.

Ne apropiem uneori de o existență redusă la simpla supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate fără memorie, fără iubire, fără speranță.

Războaiele au devenit aproape o normalitate, iar competiția nu mai este pentru adevăr și binele comun, ci pentru cine îl păcălește mai bine pe celălalt.

Și atunci mă întreb:

Cine este, de fapt, dictatorul?

Este doar omul aflat la putere? Sau poate și sistemul care transformă cetățeanul în consumator, adevărul în reclamă, educația în marfă, iar speranța în statistică?

De ce această apocalipsă a prostiei, când am putea trăi mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună?

Nu cer întoarcerea în trecut. Trecutul nu poate fi reînviat.

Cer doar dreptul de a spune că omul are nevoie de mai mult decât salariu, credit și ecran. Are nevoie de memorie, de respect, de cultură, de adevăr și de iubire.

Așa că, înainte de a ni se spune automat: „Vă e dor de comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva:

Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de omenie?

 

Ben Todică Australia, 3 august 2026