Mircea Dorin Istrate - Lupii noștri-n piei de oaie

Lupii noștri-n piei de oaie

 

 

 

~*~

 

Aș vrea să pot să scriu o POEZIE

Și să CUPRIND în ea, tot ce-ar putea să fie

Viața NOASTĂ plină cu de toate,

Cu BUCURII, TRISTEȚI și cât se poate

DORINȚI de-a noastre puse în visare,

Mereu NEÎMPLINITE, rău îmi pare,

Cu VORBĂ dulce ca o prăjitură,

Și de NECAZ, ocean de-njurătură,

Ca toți NEMERNICIȚII aibă-mi parte

C-al meu BLESTEM din suflet, să-i deoache,

Să PIARĂ pân’ la unu-n săptămână,

TOȚI rând la rând, ținându-se de mână

 

*

O VORBĂ înțeleaptă, din veacuri vechi, trecute,

Ne spune că cel PEȘTE, de la-l său cap se-mpute,

Adevărată vorbă, AȘA-I și-aici la noi,

De-o bună vreme ȚARA, la vârf e doar GUNOI

Și-acol’, DUREREA dânsei mai nimeni n-o ascultă,

Că ei doar mi se-NDOAPĂ cu rodul vost’ din muncă

Și-adună la avere, la case și palate,

Să aibă și-a lor NEAMURI, ce mi-s cu ei, aproape.

 

*

Am fost cândva o vreme, din vremile TRECUTE,

În VEACUL cel din urmă, când am muncit pe rupte,

Că la-nceput noi fost-am mai încă OPINCARI,

Aram pământ cu boii, eram MĂMĂLIGARI,

Știam Abecedarul și număram pe DEȘTE,

PUȚIN era atuncea sub ale noastre ȚESTE,

D-am ÎNVĂȚAT într-una și-ncet ne-am ridicat

Și-am CONSTRUIT orașe și școli de învățat

Și mii de combinate, mașini și avioane,

Atomice centrale, combine și tractoare

Și dat-am țării ăstei COHORTE de-nvățați,

De scriitori celebri, de medici și savanți,

Artiști cum nu-s în lume, sportivi cu nume mari,

Poeți, soliști de vază, mai toți eram pe-atuncea,

 NEPOȚI de opincari.

*

Ați zis că nu e bine când toate le-ați AVUT,

Că nu e LIBERTATE să-njuri pe cine-ai vrut,

Că n-ai putut a MERGE prin alte țări străine,

Acuma mergi ca ROBUL , să-și bată joc de tine,

ORICINE de acolo ce mi te stoarce bine,

De CLIPELE de viață când ești de-ai tăi DEPARTE,

Pentru AMARA pâine, cu lacrimi mestecate.

*

Acuma vii acasă, așa, ODATĂ-n an

Și sufletul îți PLÂNGE, că pentr-un pumn de bani,

Copiii voști’ de-acuma vă RECUNOSC cu greu,

Iar ei, PĂRINȚII voștii , îmi plâng în pumni mereu,

Că mi-s BĂTRÂNI de-acuma și bolile mi-i ROD,

Dar ce să facă dânși, că nu-i de-acum alt MOD,

Să-și CREASCĂ dar nepoții, copiii să-și ajute,

Că GREU îmi e în țară și lipsurile-s multe.

*

Dar ei, ce stau în FAȚĂ la masa cu bucate,

N-AUD de glasul țării, se-MBUIBĂ cu de toate

Și se ROTESC ca ulii să-i schimbe pe sătui,

Să de-a și ei de MIERE, că-s mulți

și-mi sunt,

destui.

 

***

Așa că ȚINEȚI MINTE, că-n marea noastră TURMĂ,

Cei LUPI mi-s înăuntru și nu-mi sunt cei din urmă,

Mi-s ÎMBRĂCAȚI de-acuma cu toți-n piei de oaie,

Dar nu mai sunt CIOBANII, cei care, de piei să mi-i

despoaie.

 

 

~*~

2.08.2026

Mircea Dorin Istrate

 

***