TOT
LA GURA OCEANULUI,
Nova
Scoția, Canada
Dumitru
Ichim
A trecut ziua prin fața mea și m-am întunecat! Există
un întuneric al tristeților și un întuneric al adândurilor. Adâncul în jos -
caligrafia ta, oceanule, cu care ai desenat toate formele de viață ale visului
de noapte halucinant de frumos! Adâncul în sus - întuneric al apofaticului
dionisian, întuneric al nopții ultraluminoase, Lumină ultraîntunecată ca să
poată prin el chiar necuvântătoarele constelații să poată cuvânta cum niciun
poet nu a reușit cu pana psalmilor lui!
Și moartea este întuneric, dar este întunericul ilogicului, precum cel al
cerului, care lasă să-i moară soarele ca să se poată distruge zăvoarele
mărginirii și ale timpului. Numai prin ochelarii morții putem citi taina
mormântului gol. Este întunericul cel mai adânc al lumii - mareea de la ceasul
al șaselea până la ceasul al noulea. A fost ceva, așa... cum numai tu poți
înțelege când vii la Bay of Fundy, singurul loc din lume când intri în altarul
Lui să-ți spovedești toate râurile și fluviile tale care au greșit cu voie, sau
fără de voie, cu murmurul sau cu valul năpraznic, cu știință sau cu
neștiință... ''Dar pe infinit cine l-a creat?'' Iubirea! Că numai Iubirea fiind
infinită poate crea infinitul, cum în zâmbetul unui copil poți vedea, prin
spatele veșniciei, cam cum apare Cel Veșnic care a creat veșnicia, cum cel ce a
creat iubirea nu putea fi decât Iubirea, lucru la fel de greu de înțeles cum ar
fi: de unde începe inelul și care este punctul unde sfârșește. Creierul meu nu
are răspuns, dar întrebați inima îndrăgostitului și veți afla adevărul.
Încerc să-mi explic: De ce în subconștientul meu a fost mereu o chemare de a mă
întâlni cu tine? Tu, Zbuciumatule, gemând de Atlantidele mele ascunse în
beciurilor tale! De ce tocmai aici unde mareea ta este cea mai mare din lume?
De ce vikingii și-au imaginat că aici ar putea fi ''capătul lumii''? Poate că
preoții lor, să nu uităm că pe fiul lui Erik the Red, Leif Eriksson l-a
încreștinat regele Norvegiei, l-au instruit întru ''capătul lumilor' limanul
cel lin la care scăpăm! Vezi tu, okeanos?! În fiecare zi port aceleași straie
ale morții și mi s-au zdrențuit. Nu crezi că sunt gata pentru marea
îmbrățișare? Nu crezi că ar fi cazul să-mi destăinui, unde este poarta timpului
prin care să poți ieși, să urci deasupra lui și să-i cotrobăi în rucsacul lui
fără să-și dea seama ce cauți tu, prizonierulu lui, pe moșia lui, căutându-i
cheia de la celula creierului unde poți să-l închizi.
E ceva ca lutul să-și găsească olarul și să-i dicteze ce fel de oală să
rotească în palmele născătoare de minuni ale pământescului în nepământesc, Ar
trebui să- ne descotorosim de gândirea strict de cartografă a morții, cu
râurile și saharele timpului, cu Marea Moartă la mijloc, iar la capătul lumii
Râul Uitării a tot ce suntem ca potir de lut, da, de lut, dar plin de vinul
nemuririi. Să avem o hartă a crucii, o hartă busolă cu punctele cardinale ale
pământescului plin de viață precum soarele care se îmbracă în învierea
cartogramelor.
Ne-am învățat să gândim ''geografic''. Uităm că Ghea (Gaia) era zeița cea care
mustea de viața pământului. Uităm că numai ''genitivul'' născător al oamenilor
și al zeilor.Uităm că numai el, nici cel care dă nume (nominativul), nici cel
care dăruie (dativul), nici cel care acuză (acuzativul), nici cel care care ne
cheamă ( vocativul) nu pot ''genera'' nimic din pântecele lor sterp și este
numai mult binecuvântatul ''genitiv'' din sămânța căruia a putut să crească
''arborele genealogic''. Uităm că însăși femeia ( ghini, ghinekos) ca să devină
mamă trebuie să meargă la un ''ginecolog'' ( doctor pentru femei). Uităm că tot
ce suntem a fost programat în ''genele'' ADN-ului. Uităm că ochiul, care după
ce a cules recoltele luminii ca să le depoziteze în inimă are nevoie de
''gene''. Uităm cam multe, ''în general'' pentru că suntem geniali și oameni de
''știință'', pentru că nu ne oprim la ''cuvântul care dă viață'' și că în locul
teiului rusalin suntem ispitiți de otrava măruntelor flori de cucută.
2. MUZEUL MARITIM AL ATLANTICULUI, Halifax, Nova Scotia
Eu și cu Matei încercăm să ne încadrăm în timp și să vedem cât mai mult.
Văzutul cu ochii îți oferă ca timp lățimea sau îngustimea lucrurilor, dar o
excursie trebuie să fie pelerinaj în care să cauți timpul pierdut, folosind
expresia lui Proust, să-l găsești și cu inima să-i cântărești adâncimea și
ieșind din cadrul lui să lași cele veșnice să se reverse asupra ta ca o fântână
arteziană. Altfel spus, dacă nu reușești din timpul călătoriei tale să faci
aripă, fă cel puțin din el pânză de corabie, iar nu pânză de paianjen.
Mergem pe jos la Muzeul Maritim al Atlanticului pentru că numai cu ticăitul
pașilor poate fi cucerit ticăitul ceasului. Mă repet cu ceea ce zicea William
Faulkner că ''timpul este mort atâta vreme cât este ticăit de micile rotițe din
orologii; numai atunci când ceasurile se opresc apare șansa de a trăi.'' Nu e
interesant? Deci, șansa de a trăi apare numai atunci când zici morții good bye
și te cobori ''întru cele mai de jos ale pământului'' sau te înalți prin iubire
întru cele mai de sus ale inimii tale. Vorba lui Vasile Ghica: ''Timpul fără dragoste
este putred.'' Cu dragoste, timpul este ca o piersică sănătoasă din care
mușcând simți răcoarea dulce din nostalgia Grădinii. Cel prost se oprește la
alegoricul sâmburelui ca la un timp al necazurilor pe care trebuie să-l arunci
pentru că nu are nici un rost să te bați cu el, dar omul înțelept după ce s-a
înmiresmat din dulcele cărnii, ia sâmburul și îi pune în palmă ca pe un templu
mulțumindu-i, pentru această biblie rotundă, mulțumindu-i Scriitorului. În loc
să se plângă de duritatea porților trainice de lemn ale sâmburelui, vede din
ele porți de altar pe care pământul când le va deschide va revela cerurile albe
ale florilor de cais, visonul mai subțire ca borangicul luminii cu care nici
Solomon nu a fost învrednicit să se îmbrace.
Muzeul a fost întemeiat în 1948 cu numele de Muzeul Maritim al Canadei.
Cuprinde expoziții cu peste 30.000 de portrete navale, poate această expoziție
este cea mai mare din câte am văzut în acest domeniu. De asemenea, portrete
navale de modele de vapoare care ne aduc aminte de T.V. Show ''Theodore
Tugboat'' la care ne uitam când erau copiii, unii mici alții ca măricei. La
altă expoziție vedem ''Bogățiile rămase din vasele naufragiate'', iar la alta
cu poze și rămășițe amintind de vaporul Titanic și istoria lui. Se zice că
numele i l-au dat în analogie cu titanii din mitologie care s-au răzvrătit
împotriva Stăpânului lor.
O expoziție care ne umbrește sufletul este cea cu ''Ship of Fate'' care ne
aduce aminte de vaporul ''St.Louis din 1939 cu transportul refugiaților evrei.
Pentru copii sunt tot felul de amuzamente educative, dar pentru toți cel mai
interesant este vizitarea unui adevărat ''muzeu plutitor'' care este vaporul
C.S.S. ACADIA care a servit interesele militare ale Canadei în timpul ambelor
războaie mondiale. Și se ține bine bătrânul! 
A fost lansat
în 1913 în Newcastle-upon-Tyne din Anglia. A fost primul vas desemnat în
scopuri oceanografice pentru a supraveghea apele din nordul Canadei și pentru
cercetări hidrografice în Articul canadian. Din 1916-1919 a fost folosit ca vas
de patrulă și excortare. A supraviețuit marea explozie din 1917 făcând parte
din vasele militare de navigație ale lui Royal Canadian Navy.
În drum spre parking ne oprim la un restaurant pentru masă. Nu ne mai
scamatorim cu homarul care este simbolul pescarilor de aici, chiar Nova Scotia
de pe hartă seamănă un homar de proporții slavice, și cerem ospătarulului un
New York steak. Cum nu conducem ne putem îndulci și de cele spirtoase. Matei
comandă o bere...''Blue Lobster'', iar eu la asemenea fripturoi cu o garnitură
ca pentru un regiment de marinari comand vin, normal cel făcut în
podgoriilePanciului nostru de la Niagara noastră de acasă.
O ușoară briză bate pe terasa dinspre ocean și când ospătarul mi-aduce
bătrânețea rubinie în paharul cu picior mă gândesc la rubinurile rubaiurilor (
rubayat e deja plural) : '' Fiindcă nu știi ce te așteaptă mâine, luptă să fii
fericit astăzi, la o cană cu vin sub lumina lunii. Bea, zicându-ți că luna te
va căuta poate zadarnic mâine.''
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu