VORBE
DE DUH HAZLII
-
CUVIOSUL GHERONTIE -
Totul cu Rugăciune!
Să te rogi neîncetat! Dar dacă și sfinții, cei de mai
înainte, care și-au zidit falnice morminte, au greșit și au păcătuit, doar noi
suntem mai mici ca sfinții... Doamne Dumnezeule, Maica Domnului și toți
sfinții, rugați-vă ca să fie primite rugăciunile noastre de la bătrânețe până
la tinerețe, de la vlădică până la opincă, de acum și până-n veac. Amin!
Când te rogi să-ți fie capul acolo, la rugăciune. Să
nu te culci fără rugăciuni, seara! Cât poți, să nu faci păcate! Cât poți, fă
rugăciune, că rugăciunea te îndepărtează de gândurile rele!
Rugăciunea este primită la Domnul. Care nu e de folos
nu e primită, care nu e primită, nu e de folos. Se mai zice că prin rugăciune,
stăm de vorbă cu Dumnezeu, cu lucruri sfinte. Dar nu numai stai de vorbă, ci
stai cu un rost, cu sfintele întrebări, sfintele vorbiri, care sunt primite, că
altfel e păcat. Care nu sunt vorbe primite sunt vorbe goale, care nu sunt
sfinte nu-s primite. Dar tot trebuie să stăm de vorbă.
Cea mai primită e Rugăciunea Domnească, rugăciunea de
sus, pentru că e sfinţită şi primită şi preamărită şi veşnică şi pururea
pomenită, care e scrisă cu litere de aur, dar aurul să fie aur sfinţit, ca
Sfântul Ioan Gură de Aur. Aşa să fie şi ale noastre, ca ale Sfântului Ioan Gură
de Aur!
Dar să ne rugăm să ne fie primită rugăciunea! Numai să
ne fie primită rugăciunea!
Cum îndrăzneşti să mănânci fără să te rogi?
Cuvinte despre dreapta credință
Sfinte Pavele, ajută-ne să mărturisim şi noi măcar pe
jumate sau pe sfert ca tine!
Credinţa cea adevărată, noi să n-o lăsăm niciodată!
Maica Domnului e sus, dar credeţi că nu mai coboară
din când în când?
Bucuria e dincolo, nu aici, acolo e frumuseţea
frumuseţii din frumuseţea frumuseţilor, flori de toate felurile, în toate
direcţiile şi la apus, răsărit, nord, sud, acolo este bucuria.
Să încercăm să fie între noi bunătate, că dacă nu va
fi bunătate, dragostea nu le împlineşte pe toate!
Înfrânarea şi răbdarea, asta e rezolvarea.
Căinţă, pocăinţă, umilinţă, smerenie, milostenie,
bunătate şi pe urmă dragoste.
Cele mai mari păcate
Cele mai mari păcate sunt: mândria, mânia, răzbunarea,
lenevia şi neînfrânarea!
Dacă nu le spuneţi la copii să nu desfrâneze, focul
iadului e al vostru!
Să ai răbdarea Preasfântului şi dreptului Iov, a
Sfântului Andrei Criteanul şi a Sfântului Efrem Sirul!
Doamne fereşte de mai rău! Aşa să zicem tot mereu!
Câteodată, vorba-i ca ciorba.
Ştie Domnul de ce avem nevoie. Dă-ne, Doamne, ce avem
nevoie!
Ce-i mai principal, dragă? Sufletul!
Degeaba vrei, dacă nu se poate. Degeaba cauţi, dacă nu
ştii unde ai pus.
Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?
„E adevărat, Cuvioase, ce zice cutare?”. „Drăguţă,
dacă e adevărat, înseamnă că e adevărat şi imposibil să nu fie adevărat!”.
„E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?”
„Aia se ştie pe de rost”.
Când ştii, nu mai poţi spune că nu ştii!
În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără
fapte.
Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti.
După cum ți-e soarta așa ți-e moartea!
Şi aşa-mi vine câte un dor de la inima să mor, ca să
plec în ţări străine, c-acolo poate-i mai bine!
Zbor la Ierusalim şi de la Ierusalim, mai departe, că
acolo-s mai de toate! Un cântec nou, viaţa veşnică!
LUMEA
VICLEANĂ
-
Sfântul Teofan Zăvorâtul -
În lume – această mare a păcatelor – toate zilele mele
s-au scurs zadarnic: viaţa mea a trecut fără să îmi aducă vreun folos; am uitat
chiar şi de ziua morţii; m-am învârtit în deşert şi mi-am adunat sarcină de
păcate, snopi de neghine, care sunt sortiţi arderii. Şi iată, plânsul şi
suspinarea mă aşteaptă pe acel tărâm plin de spaime.
Pentru că te-am iubit de la tinereţe şi până la
bătrâneţe, lume vicleană, vremea vieţii mele a trecut pe nebăgate de seamă, şi
iată că în păcate mă găseşte moartea şi mă răpeşte. De n-aş fi venit în tine,
lume amăgitoare! Cei care te iubesc nu se desfătează de bucurii, şi cei ce te
urăsc nu au de ce să plângă. Fericit cel care a rupt laţurile tale, că acela va
moşteni cămara bucuriei.
Cu înfăţişarea sa, lumea aceasta îi amăgeşte până şi
pe cei înţelepţi, fiindcă pentru o vreme pare vrednică de dorit, ba chiar dă cu
împrumut bunătăţi şi comori, însă în ziua morţii le ia înapoi şi ne răsplăteşte
cu chinuire. Pentru puţină vreme ne îngăduie să păcătuim, iar ca răsplată ne dă
veşnicul întuneric.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau
cugetări evlavioase şi rugăciuni, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2011, p. 123-124
ÎNCEPUTUL
ZILEI
-
Sfântul Tihon din Zadonsk -
La răsăritul soarelui oamenii ies la munca lor, după
cum cântă Psalmistul: „Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”
(Psalmul 103, 24). Prin aceasta se învaţă şi creştinii să iasă la ostenelile
lor cele bineplăcute lui Dumnezeu, „să lepede lucrurile întunericului şi să se
îmbrace cu armele luminii”, să facă binele (Romani 13, 12), „fiindcă a Lui
făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu mai
dinainte le-a gătit pentru ca noi să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10).
Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în
împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2011, p. 130.
URCUȘUL
SUFLETULUI SPRE TABOR
-
SF. ILARION FELEA -
Culmile Taborului
În vecinătatea Nazaretului – locul copilăriei
Mântuitorului – Taborul este un munte pe înălţimea căruia contemplăm viaţa
religioasă creştină în toată plinătatea şi frumuseţea ei divină. În zarea
sufletului nostru, Taborul se arată ca o ţintă, ca o chemare spre culmi de
lumină, spre înălţimile vieţii creştine, spre o trăire în apropierea lui
Dumnezeu şi în societatea sfinţilor Lui… Viaţa creştină este – şi unde nu este
se cuvine şi trebuie să fie – o călătorie spre Tabor, un suiş spre culmile
desăvârşirii spirituale, spre Dumnezeu.
Acesta este scopul cărţii şi sfârşitul fericit al
vieţii creştine: Taborul, viaţa cu Dumnezeu în lumină fericită şi negrăită.
„Scopul îşi alege mijloacele şi sfârşitul încununează opera”, spuneau
strămoşii. Privind rostul vieţii în lumina scopului şi a sfârşitului ei, vom
simţi cu mai multă putere răspunderile ce le avem în faţa ei şi ne vom dărui cu
şi mai multă râvnă la desăvârşirea ei.
Treptele desăvârșirii sufeltului
Spre Tabor are la temelie, ca părţi ale aceluiaşi
întreg: curăţirea, luminarea şi desăvârşirea sufletului. Împărţirea cea dintâi,
făcută după Sf. Ap. Pavel (1 Cor. 13:13), are mai mult în vedere cunoaşterea
sau învăţătura creştină. Împărţirea cea de a doua, consacrată de Sf. Dionisie
Pseudo-Areopagitul (Ierarhia bisericească, cap. V, VI, trad. Pr. Iordăchescu,
1953, pp. 121-122 şi 136), cu temeiuri tot aşa de biblice (precum se va vedea
la capitolele respective) ca şi cea dintâi, are mai mult în vedere trăirea,
experienţa sau viaţa creştină. Întregirea lor nu poate să fie decât
binefăcătoare.
În rândul al treilea, Spre Tabor am dorit să fie un
dreptar duhovnicesc, o cale (metodă) de instrucţiuni şi educaţie religioasă
morală pentru îmbunătăţirea şi desăvârşirea omului. Mai precis: vrea să fie
însăşi metoda, experienţa şi învăţătura sfinţilor pentru formarea omului
duhovnicesc, calea mântuirii arătată de Hristos şi urmată de sfinţii Săi. Ce să
ceară de la viaţă ştiu aproape toţi oamenii, dar ce să dăm vieţii – ce suntem
datori să dăm vieţii – foarte puţini se întreabă (şi puţinii care se întreabă
nu au totdeauna la îndemână răspunsurile cuvenite, iar întrebările care rămân
fără de răspuns nasc îndoieli şi tulburări mari şi păgubitoare). Deşi de la
răspunsul acesta simplu vine tot binele şi tot răul, toată slava şi înfrângerea
omului.
După religia creştină, omul este o fiinţă zidită după
chipul lui Dumnezeu, menită să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu; este, aşadar,
o treaptă de ajungere la Dumnezeu. Cuvintele Evangheliei «fiţi sfinţi…» (1
Petr. 1:15-16) şi «fiţi desăvârşiţi…» ca Dumnezeu (Mt. 5:48) nu sunt spuse
numai unora dintre ucenicii Mântuitorului, ci tuturor creştinilor. Tuturor li
s-a spus: «faceţi-vă desăvârşiţi… până la măsura deplinătăţii lui Hristos» (Ef.
4:13).
De asemenea, aceste porunci nu sunt date numai ca să
intre pe o ureche şi să iasă pe cealaltă, ci ca să intre pe amândouă urechile
în sufletul nostru şi acolo să ne lumineze, să ne călăuzească, să devină aluat
care să dospească toată frământătura minţii şi a inimii noastre. Dinlăuntrul
sufletului vine îndreptarea şi înfrumuseţarea vieţii noastre, înălţarea sau
căderea omului. După cârma care vine dinlăuntru, de la suflet, întâlnim în
viaţă oameni buni, ca îngerii, de care ţi-e drag şi-ţi vine să-i îmbrăţişezi,
şi oameni răi, ca dracii, de care nu ştii cum să fugi şi să te ascunzi mai
iute.
Cum se poate omul desăvârși?
Spre Tabor ar dori să fie metodica, ştiinţa şi calea
desăvârşirii omului. Ar vrea să fie o antropologie a desăvârşirii, o psihologie
şi o pedagogie a vieţii religioase morale; o metodă simplă de educaţie, de
îmbunătăţire treptată – cât este cu putinţă – a firii omului creştin. Toată
învăţătura creştină este privită din punctul de vedere al desăvârşirii. Cum se
poate omul desăvârşi? Cum se poate face din fiară om? Cum se face din oameni
fiii ai lui Dumnezeu şi fraţi buni întreolaltă? Cum se poate face din omul rău
om bun? Cum se poate face din omul trupesc om duhovnicesc? Cum poate creşte
omul în harul şi în cunoştinţa Domnului (2 Petr. 3:18)? Asta-i esenţa, aici e
scopul a toate, trăirea, viaţa creştină, viaţa religioasă, viaţa duhovnicească,
viaţa morală, ascetică şi mistică pentru toţi creştinii.
Drept aceea, iubite cititorule, scris-am această carte
– în vremuri de urgie – ca să fie mărturie de mulţumire în faţa lui Dumnezeu
pentru darurile primite de la El şi pravilă de mustrare, de sfătuire, de
îndreptare şi de îndrumare, de curăţire, luminare şi mântuire pentru ticălosul
meu suflet şi pentru sufletele tuturor iubiţilor cititori şi ascultători.
Nu este uşor lucru şi puţină ştiinţă să ştii cum să
trăieşti. Spre Tabor ne învaţă, ne deprinde să trăim creştineşte, o viaţă după
voia lui Dumnezeu.
Sufletul omului este un torent de simţire, o furtună
de gânduri, un ocean de valuri, pofte, doruri şi patimi. Cine le poate stăpâni,
călăuzi şi limpezi, fără numai Dumnezeu, prin puterile religiei şi ale moralei,
care, asemeni mişcărilor neîncetate ale valurilor mării care aruncă gunoaiele
la ţărm ca să-i rămână limpezi apele, alungă întunericul şi întinăciunea din
suflete prin puterea virtuţilor şi prin lumina harului Său sfinţitor şi
mântuitor ca inimile să rămână curate şi liniştite?
Dar și virtute
Religia este vie când membrii sau credincioşii ei au
spirit religios viu şi viaţă morală gândită şi trăită. Materialismul provoacă
lupte şi aduce cu sine mizerie morală şi materială. Spiritualismul religiei,
dimpotrivă, ajută şi împacă sufletele, mulţumeşte şi linişteşte inimile,
clădeşte o societate mai bună, mai dreaptă, mai virtuoasă, mai fericită,
arătând tuturor oamenilor calea spre curăţire, luminare şi desăvârşire, fără de
care nu poate să existe nici pace, nici mântuire, nici fericire.
Plugarul primeşte toate bunurile şi darurile de la
Dumnezeu: pământ, seminţe, ploaie, soare, căldură, lumină. Ce se cere de la el?
Numai strădanie, silinţă, muncă pentru ca să lucreze pământul şi să-l
stăpânească.
Aşa este şi în viaţa duhovnicească a creştinilor, ca
şi în viaţa trupească a plugarilor. Noi toţi primim în dar de la Dumnezeu:
viaţa, sufletul, mintea, voinţa, sănătatea, cuvântul Evangheliei să ne lumineze
mintea şi harul Sfântului Duh să ne curăţească şi întărească sufletul. Dar noi
ce dăm în schimbul acestor daruri dumnezeieşti? De la noi ce se cere ca să ne
mântuim sufletul? Virtute, putere sufletească, efort personal, muncă şi luptă
duhovnicească, prin care să rodim şi să înmulţim darurile lui Dumnezeu.
Unii dintre noi suntem răi, pentru că nu rodim
darurile lui Dumnezeu, nu dăm de la noi nimic şi aşteptăm numai să primim.
Alţii sunt buni, pentru că vor să fie buni; pentru că se ostenesc să se
desăvârşească; primesc har şi dau virtute.
Trebuie, deci, să însemnăm că, în strădania spre
mântuire şi desăvârşire, omul nu e singur, e ajutat de Dumnezeu – prin
învăţătura Evangheliei, prin şcoala Bisericii şi prin harul Sfintelor Taine,
prin darul Duhului Sfânt. De aceea totdeauna am adăugat la mijloacele morale
naturale şi pe cele harice, supranaturale.
Ghidul spre culmile Taborului
Tot în legătură cu titlul şi conţinutul cărţii este
bine să mai însemnăm că desăvârşirea, calea şi urcarea spre Tabor, ca şi
Schimbarea la Faţă, nu cere omului o schimbare a sufletului în altă faţă, ci
arătarea sufletului în adevărata lui faţă, în frumuseţea şi în strălucirea lui
dumnezeiască. Taborul nu schimbă, ci descoperă, dezvăluie faţa cea adevărată:
curată, luminoasă, divină a sufletului. Taborul e culmea curăţirii, luminării
şi desăvârşirii sufletului, iar cartea de faţă vrea să fie călăuza noastră spre
culmile lui de lumină şi bucurie sfântă; ghidul, tipicul, dreptarul după care
se face pregătirea de călătorie, curăţirea, luminarea şi sfinţirea sufletului
pentru a ajunge la înălţimea culmilor vieţii duhovniveşti, la unirea şi trăirea
fericită cu Dumnezeu.
Mai departe, poate că nu este lipsit de interes să
ştim că, după cum în ordinea firească a lucrurilor, orice călătorie are patru
momente deosebite: pregătirea, plecarea, călătoria propriu-zisă şi sosirea la
ţintă; după cum ciclul sau cununa anului are patru anotimpuri: primăvara, vara,
toamna şi iarna şi după cum însăşi viaţa are patru vârste deosebite: copilăria,
tinereţea, bărbăţia şi bătrâneţea, tot aşa şi lucrarea Spre Tabor cuprinde
patru părţi în patru volume: Pregătirea, Curăţirea, Luminarea şi Desăvârşirea.
Pregătirea de urcuș
În partea întâi sau Pregătirea (de călătorie) este
tratată problema despre viaţa şi desăvârşirea duhovnicească, problemă care,
după cum am anticipat, este centrală şi finală în cuprinsul cărţii. După ce
ne-am lămurit: ce este viaţa şi ce este omul, care este scopul vieţii omului şi
cum a fost viaţa omului în rai, am arătat că înlăuntrul omului zvâcneşte mereu
un suspin al inimii, un dor nestins după o viaţă curată, după o viaţă rânduită
şi trăită în Duhul lui Dumnezeu.
Când acest dor este înăbuşit, inima se împarte şi
devine teatrul unui război nevăzut între bine şi rău, un câmp de luptă pentru
împărăţia lui Dumnezeu. Dorinţa desăvârşirii se întâlneşte cu porunca, datoria,
trebuinţa şi putinţa desăvârşirii. Toate sunt date şi cuprinse în Evanghelia
mântuirii noastre. Dar sunt şi arătate şi piedicile care stau în calea
desăvârşirii, mântuirii şi fericirii omului: ispita, pofta, plăcerea, păcatul
şi patima, toate vădite şi dezbătute după însemnătatea lor, în nu mai puţin de
42 de meditaţii care ne arată cum este viaţa omului în stare de păcat. În
contrast cu piedicile, am înşirat mijloacele şi am arătat icoanele vii sau
modelele desăvârşirii, aşa cum le vedem şi le cunoaştem în Vieţile Sfinţilor.
Aceasta e partea pregătitoare a lucrării (vol. I),
partea în care sunt date problemele vieţii şi ale desăvârşirii spirituale,
temele ei generale, fără a fi decât în parte dezlegate.
Despătimirea prin curățire și luminare
Partea a II-a sau Curăţirea ne învaţă şi ne deprinde
cu mijloacele duhovniceşti prin care se face curăţirea şi îndreptarea
sufletului. Ele sunt: nevoinţele trupului (înfrânarea, postul şi munca), paza
simţurilor, a gândurilor minţii şi ale inimii, întărirea voinţei în direcţia
binelui, şcoala durerii şi Sfintele Taine curăţitoare de suflet, adică Sfântul
Botez, Sfânta Cununie, Sfânta Pocăinţă, Sfântul Maslu şi rugăciunea.
Partea a III-a sau Luminarea ne învaţă şi ne deprinde
cu luminarea sufletului prin sfaturile duhovnicului, de care e dator să asculte
fiecare creştin, prin cărţile duhovniceşti, care ne îndrumă spre o viaţă după
voia lui Dumnezeu, prin crezul Bisericii, prin poruncile lui Hristos, prin
virtuţile Evangheliei (contrarele păcatelor), prin făgăduinţele biblice, prin
canoanele Bisericii, prin trezirea minţii sau gândirea evlavioasă (meditaţia),
prin darurile Sfântului Mir şi prin rugăciune.
Cum ajungem la desăvârșire?
Partea a IV-a şi ultima sau Desăvârşirea cuprinde
mijloacele dumnezeieşti prin care se înfăptuieşte sfinţirea şi desăvârşirea
sufletului. Ţinând seama că desăvârşirea deplină este mai mult dăruită decât
dobândită, în acest volum avem să vedem şi să cunoaştem: ce este viaţa cu
Dumnezeu, adică: Viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt – Duhul lui Dumnezeu în
viaţa omului, ce este Biserica, Sfânta Cuminecătură şi Sfânta Liturghie prin
care se mijloceşte şi se împărtăşeşte omului dumnezeiescul Dar – viaţa cu Dumnezeu.
Încheierea o facem sus pe culmi, încercând să lămurim
în zece subiecte: Cum este viaţa duhovnicească pe Tabor, în faţa lui Dumnezeu
şi în societatea sfinţilor. Subiectele acestor meditaţii sunt: arătarea
(prezenţa) lui Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu, nunta duhovnicească,
îndumnezeirea, extazul religios, bucuria trăirii în Dumnezeu, pacea sufletului
şi desăvârşirea prin rugăciune.
Aşa am văzut şi aşa vestim calea mântuirii (FA 16:17),
calea arătată de Hristos Dumnezeu şi urmată de sfinţii Săi; care ne cheamă să o
urmăm ca pe înseşi voia lui Dumnezeu.
Curăţirea, luminarea şi desăvârşirea vor să ne arate
cum este sau cum ar trebui să fie viaţa omului în lumina harului sau cum şi
prin ce metode şi mijloace scapă omul din robia întunericului şi a morţii ca să
trăiască în libertatea luminii şi a vieţii cu Dumnezeu, plan mare, program de
lucru pentru toată viaţa unui om (paralel cu celelalte obligaţii familiale,
profesionale şi sociale).
Volumul I e răspunsul sufletului la chemarea Domnului:
«Veniţi la Mine…» (Mt. 11:28). Volumul II e răspunsul omului la cuvintele
Domnului: «Eu sunt Calea» (In. 19:6). Volumul III e răspunsul omului la
cuvintele Domnului: «Eu sunt Adevărul», «Eu sunt Lumina» (In. 8:12). Şi volumul
IV e răspunsul Evangheliei Domnului la trebuinţele de mântuire ale omului «Eu
sunt … Viaţa» (In. 14:6), viaţa adevărată, viaţa desăvârşită, viaţa
dumnezeiască.
Cu acest cuprins, lucrarea Spre Tabor s-ar mai putea
numi şi Mântuirea. Desăvârşirea implică mântuirea. Mijloacele desăvârşirii sunt
şi ale mântuirii. Curăţirea, luminarea şi desăvârşirea laolaltă fac mântuirea.
Toate subiectele au în vedere mântuirea, au un scop soteriologic[1]. Hristos,
Evanghelia, Biserica, Tainele, Crezul, poruncile, virtuţile, toate adunate
laolaltă şi înfăptuite ne dau mântuirea. Culmea şi coroana tuturor este
sfinţirea sufletului, mântuirea.
Arătarea Dumnezeirii pe Tabor
După ce s-a coborât de pe muntele Taborului, unde
Iisus Hristos şi-a arătat slava Dumnezeirii, mulţimea ucenicilor «văzându-L s-a
înfiorat şi alergând, s-a închinat Lui» (Mc. 9:15). Se pare că închinarea
aceasta e cel dintâi cult religios, pe care învăţăceii l-au adus Mântuitorului.
Frumuseţea dumnezeiască a feţei Lui i-a înfiorat şi din iubire şi cucernicie
i-au adus închinare, cult.
După cum ne spune Apocalipsul, cult religios aduc lui
Iisus Hristos, Fiului ca şi Tatălui, toţi îngerii şi toate fiinţele din cer şi
de pe pământ, din mare şi de sub pământ care în cor strigă: „Celui ce şade pe
tron (Tatălui) şi Mielului (Fiului) fie binecuvântarea şi cinstea şi mărirea şi
puterea, în vecii vecilor” (Apoc. 5:10-14). În conglăsuire cu gândul, cultul şi
cântul acesta sunt şi graiurile Sfinţilor Apostoli.
Sf. Pavel scrie Filipenilor – şi prin ei la toţi
oamenii: «Întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti
şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt, şi să mărturisească toată limba,
că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl»(Filip.2:10-11).
Tot cu gândul la cinstirea în cult a Domnului nostru
Iisus Hristos, Sf. Petru scrie: «Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca
ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe
care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se mărească, prin Iisus
Hristos, căruia îi este mărirea şi stăpânirea în vecii vecilor» (1 Petru 4:11).
Cuvintele acestea au intrat ca încheiere, aproape în toate rugăciunile
Bisericii.
Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit care şi-a
plecat capul pe pieptul odihnitor al Domnului la Cina cea de Taină, în semn de
adorare – spune: «Noi am văzut cu ochii noştri şi mărturisim că Tatăl a trimis
pe Fiul, Mântuitor al lumii. Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu.»
Totul în Hristos
A mărturisi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi
Mântuitorul lumii, înseamnă a ne pleca genunchii şi a ne ruga înaintea Lui;
înseamnă a crede în El şi în Evanghelia Lui, în jertfa şi în Biserica Lui;
înseamnă a-i face loc în inimă şi a-i aduce cult în Biserică; înseamnă a trăi
cu El, şi în El, ca mlădiţele cu viţa şi ramurile cu rădăcinile măslinului; ca
făina în aluatul din care se dospeşte pâinea. Înseamnă a primi pe Dumnezeu în
templul inimii şi a rămâne în El.
«Fără de Mine nu puteţi face nimic…» (In. 15:5) de la
Hristos ne vin toate darurile, toate bunurile şi bucuriile Sfântului Duh. Prin
Hristos avem toate, fără de El nu avem nimic. Fără Hristos, pescarii toată
noaptea s-au ostenit şi au rămas cu mrejele goale; cu ajutorul
Domnului Hristos, şi-au umplut mrejele şi corăbiile de mulţimea
peştilor. (Lc. 5: 5-7). Tabloul cel din urmă a marelui pictor Rafael († 1520)-
„un suprem adio, artei şi vieţii” – înfăţişează Schimbarea la faţă. Deasupra
Taborului un noian de nori şi de taină. Mântuitorul între proorocii Moise şi
Ilie. Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, în beţia fericirii, stau culcaţi, orbiţi
şi copleşiţi de strălucirea luminii dumnezeieşti. La poalele muntelui, ceilalţi
apostoli, înconjuraţi de popor încearcă zadarnic să vindece un copil stăpânit
de duhul cel rău (Mat. 17:1-21). Cu Hristos trăim în beţia fericirii, ca
Apostolii pe Tabor; fără Hristos Domnul, suntem cu totul neputincioşi. Cu
Hristos, omenirea s-a civilizat: a ieşit din barbarie şi din păgânism la lumina
culturii şi a moralei. Fără Hristos, omul se întoarce iarăşi la firea
animalelor sălbatice. Cu Hristos ajungem la cel mai înalt grad de fericire şi
mulţumire cât se poate atinge pe pământ; fără Hristos auzim numai vaiuri şi
strigăte de neputinţă: Doamne, toată noaptea ne-am ostenit în zadar…. Doamne,
mântuieşte-ne că pierim... Doamne, ajută neputinţei noastre…
Fă, Doamne, ca toţi paşii vieţii noastre să se
îndrepteze spre înălţimile Taborului, pe treptele şi căile de lumină ale
curăţirii, ale sfinţirii şi ale desăvârşirii duhovniceşti, ca viaţa noastră –
şi pe pământ şi în cer – să fie frumoasă, ca o zi de primăvară, limpede şi
lină, asemenea unui râu ce curge prin grădini înverzite şi înflorite… (Cartea
de rugăciuni, Bucureşti, 1951, p. 88).
Să putem şi noi rosti ca şi Apostolul Petru, când era
beat de fericire: «Doamne, bine e să fim aici!…» (Mt. 17:4).
(Extras din Opera „Spre Tabor”, de Sf.
Ilarion Felea)
PAJIŞTEA
NĂDEJDII
-
Sfântul Teofan Zăvorâtul -
Bunule Iubitor de oameni! Dacă peste iarbă, peste
flori, peste toată verdeaţa se revarsă harul Tău cu îmbelşugare când vine
vremea, cu atât mai mult îi vei dărui robului Tău ceea ce cere în rugăciune.
Căci, iată, văzduhul se limpezeşte şi păsările cu
felurimi de glasuri cântă slava marii Tale înţelepciuni; iată, întreg pământul
se înveşmântează în haină de flori pestriţe, ţesută fără mâini omeneşti, se
veseleşte şi prăznuieşte.
Stropeşte şi inima mea cu roua harului Tău, Bunule
Iubitor de oameni! Pământul semănat nu poate să odrăslească dacă nu cade belşug
de ploaie: fără harul Tău, nici inima mea nu poate să odrăslească cele
bineplăcute Ţie şi să aducă roada dreptăţii.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau
cugetări evlavioase şi rugăciuni, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2011, p. 32-33
ANUL
NOU
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Încheind anul care a trecut şi întâmpinându-l pe cel
nou, trebuie neapărat să cugetăm, cu inimă înfrântă, astfel: zilele trecute ale
vieţii noastre s-au dus fără putinţă de întoarcere, dar ce lucru bun am făcut
în ele? Vremea care a rămas ne apropie de bătrâneţe, sfârşitul e neştiut, iar
judecata lui Dumnezeu nu va întârzia. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să
înceapă neapărat o viaţă nouă în Iisus Hristos.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti,
2011, p. 124
VIAȚA
ȘI FURTUNILE EI BIRUITE PRIN HRISTOS
-
SF. NICOLAE VELIMIROVICI -
Rugăciunea premerge faptelor bune
Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare
a lui Hristos asupra firii.
Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când
Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu
cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De
pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit pas cu pas o minune nouă,
la care ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe
malul celălalt, apoi a dat drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte
ca să Se roage.
Faptele bune trebuie să premeargă rugăciunii, pentru
că atunci şi rugăciunea ajută faptelor bune. Trebuie să ne mărturisim credinţa
prin fapte bune, şi abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie făcut sau pe
cale de a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit – oricare fără deosebire –
trebuie atribuit lui Dumnezeu şi nu nouă, pentru că nu cu deşteptăciunea sau cu
dreptatea noastră l-am izbutit de vreme ce nimic nu suntem înaintea Domnului.
Furtuna de pe mare
Seara, când ucenicii porniseră pe mare cu corabia,
apele erau liniştite, dar stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe
(cum se întâmpla des pe acolo), corabia se clătina mânată încolo şi încoace iar
ucenicii erau îngroziţi. Ei aveau desigur să-şi amintească o altă furtună pe
mare, când El era cu dânşii pe corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi. În
vremea acelei furtuni pe mare, încercarea ucenicilor fusese mai mică, pentru că
El se afla cu ei în corabie, chiar dacă dormea.
Acum însă, în această nouă furtună, încercarea
credinţei lor e mult mai mare. Hristos este departe, foarte departe, în munte,
în pustietate. Cum să-L strige? Cum să-I dea de veste în ce nenorocire se află
ei? Pe cine să trimită la El cu o solie?
Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le
apare Hristos umblând pe apă, la a patra strajă din noapte. Evreii, ca şi
stăpânitorii lor, romanii, împărţeau noaptea în patru străji, fiecare măsurând
trei ceasuri. Domnul le-a apărut aşadar ucenicilor la strajă a patra, în
ultimul pătrar al nopţii, chiar înainte de zori. Se crăpa de ziuă? Noaptea era
cu lună? Ori le-a strălucit lor Domnul în întuneric cu lumina Taborului? Nu
ştim.
Totul e că ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au
spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai mare decât groaza din faţa
furtunii şi a primejdiei de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea
putere, asemenea stăpânire asupra naturii; Hristos nu le dezvăluise încă lucrul
acesta. Îl văzuseră poruncind mării şi vânturilor, dar nu-şi închipuiseră că
poate merge pe apă ca pe uscat.
Îndoială și credință în furtunile vieții
Câtă vreme îl purta credinţa, Petru umblă pe apă; dar
când s-a îndoit a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frică.
Înţelesul tainic al ieşirii din corabie şi umblării pe apă către Domnul Iisus
Hristos înseamnă păzirea sufletului de grija de trup şi de iubirea de trup,
pornirea spre Mântuitorul pe calea primejdioasă a duhovnicescului.
Asemenea porniri au mulţi credincioşi din cei fricoşi,
la care bucuria lui Hristos se amestecă cu îndoială. Adesea aceştia doresc să
scape de grija de trup ca să-L urmeze pe Hristos, Împăratul lumii, în duh, dar
repede se simt pierduţi şi se întorc la îndeletnicirile lor trupeşti de mai
înainte, la corabia clătinată de valuri.
Numai cei foarte înalţi duhovniceşte, eroii cei mari
ai omenirii, au izbutit prin îndelunga lucrare a statorniciei în credinţă să
iasă din corăbioara lor trupească pe marea învolburată a vieţii duhovniceşti la
întâlnirea cu Hristos. Doar ei au trăit adânc şi frica de-aş părăsi corabia, şi
spaima în faţa furtunii, şi negrăita bucurie a întâlnirii cu Hristos. Apostolul
Pavel a trăit încă din viaţa pământească această despărţire a sufletului de
trup, precum şi mulţi alţi sfinţi după dânsul.
Să vedem ce s-a întâmplat cu Petru, cel încă plin de
frică. Cum îl sperie acum vântul, dacă nu l-a speriat marea? Parcă ar fi un
copil care atunci când începe să meargă face câţiva paşi, dar la prima mişcare
a celor din jur îşi pierde cumpătul şi cade. Aşa şi cu avântul nostru
duhovnicesc: nimica toată ne răstoarnă şi ne întoarce din drum.
Oare s-a îndoit Avraam când îl ducea pe fiul lui spre
jertfire? Oare nu Dumnezeu l-a scăpat? Nu-L slăvea Iona pe Dumnezeu în burta
chitului, şi a fost scăpat? Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în
cuptorul de foc, şi credinţa lor i-a scăpat? Dar Daniel în groapă cu lei? Dar
fericitul Iov, plin de răni şi de bube? Petru a fost slab, şi Domnul l-a
întărit în credinţă. Şi între sfinţi mulţi au fost slabi la început, dar la
sfârşit au fost tari.
Iisus potolește furtuna
Cum a urcat Domnul în corabie, vântul a stat. Acum la
această nouă mare minune, ucenicii nu se mai miră, ci este prima oară când ei
toţi Îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era şi Iuda printre dânşii, L-a
mărturisit şi el. Mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul
său. Şi Petru s-a lepădat, şi încă de trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a
fost pusă la cale dinainte, cu sânge rece, ci a fost o faptă a fricii pentru
care îndată s-a căit şi a plâns cu amar.
Au sosit la Capernaum, către care mergeau. Cine a
călătorit în Galileea poate să-şi dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe
apostolii lui Hristos. Betsaida şi Capernaum se află amândouă în partea dinspre
miazănoapte a mării. Când s-au îmbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau
doar să plutească de-a lungul ţărmului. Ni se spune cu toate acestea că vasul a
fost dus de furtună în mijlocul mării. Acolo, în mijlocul mării, le-a apărut
Domnul mergând pe apă. Când s-a oprit furtuna, corabia a trebuit să navigheze
înapoi, mai jos de Capernaum.
Şi noi, aşadar, căutăm scăpare sub aripa cea puternică
a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni, nici vânt, nici năluci, acolo unde
vom afla cu îmbelşugare tot lucrul bun: bunătăţi netrecătoare, nesupuse
destrămării, moliei şi ruginii. Acolo unde, împreună cu îngerii şi cu sfinţii,
vom slăvi biruinţele lui Hristos, a căror mărire n-o putem înţelege în viaţa
aceasta muritoare, îngrădită vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi,
toţi ne vom bucura şi bucuria nu va avea sfârşit.
Slavă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl
şi cu Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururi şi
în vecii vecilor. Amin!
(Extras din Sf. Nicolae Velimirovici,
Predici)
PĂSĂRILE
CEREŞTI
-
Sfântul Arsenie Boca -
Împărăţia Cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a
luat-o un Om, şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut (creştinul)
copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.
Împărăţia Cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru
oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea
pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui
Dumnezeu”, decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor
aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi „stârv”.
Sfântul Arsenie Boca, Părintele Arsenie
Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 105
FRUMUSETEA
OMENEASCA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un om frumos întocmai ca un înger. De la acesta ridica-ti mintea la omul
cel launtric, adica la suflet, si cugeta cu cât este mai mare frumusetea
sufletului facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pe care Domnul l-a
salasluit într-un lacas atât de minunat. De aici învata sa cunosti si sa
cinstesti nobletea, frumusetea si maretia sufletului si pe acesta, care e
nemuritor, sa-l împodobesti cu fapte bune, cu credinta, cu dragoste, cu rabdare
si cu înfrânare, mai mult decât trupul, care este praf si pulbere.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 77.
ALFABETUL
NATURII
-
Sfantul Nicolae Velimirovicic -
Când copilul începe sa învete alfabetul, pentru el
literele luate separat se prezinta asemenea unor idoli. Literele au substanta,
sunt materiale. Silabisind, copilul îsi încordeaza întreaga atentie asupra
buchiilor si cugeta doar la ele. Astfel, urmarind litera dupa litera, citeste
un cuvânt, însa, daca îl întrebi ce a citit, nu stie despre ce este vorba. Si
chiar se mira, neîntelegând despre ceea ce este întrebat. Copilul nu pricepe
sensul cuvintelor citite. Conturul, marimea si culoarea literelor scrise –
adica aspectul exterior – este tot ceea ce cunoaste el, la un moment dat,
despre litere. Slovele pentru copil sunt materiale, exact la fel cum sunt
idolii pentru pagâni. Astfel, atât elevul din clasa întâi, cât si închinatorii
la idoli privesc la idolii lor cu teama si consideratie.
Multi dintre oamenii pe deplin maturi sunt asemenea
elevilor din clasa întâi, desi ei uneori, se cheama filosofi ori ucenici.
Muncind cu sudoarea fruntii lor, abia reusesc sa citeasca pe silabe cartea
naturii, însa sensul si însemnatatea literelor abecedarului naturii nu le
înteleg nicidecum. Omul învatat citeste literele chiar negândind la ele, si
într-o clipa întelege sensul cuvântului. Învatatorul este dator sa aplice
constrângeri serioase ca sa-l învete pe ucenic sa citeasca nu pe silabe, ci
„dupa sens”. Cele valabile în cazul citirii cartilor sunt valabile si în ceea
ce priveste citirea „cartii naturii”. Plecându-ne înaintea naturii, e totuna cu
a ne pleca înaintea literelor. Idolatrizarea naturii, aceasta este lucrarea
copiilor maturi. Întrebati-i ce însemnatate au lucrurile si evenimentele, si ei
se vor uita la voi cu aceeasi mirare pe care o are elevul de clasa întâi, pe
care îl întrebati despre sensul cuvântului ce tocmai l-a citit.
Prin urmare se poate spune: oamenii care nu cunosc
alfabetul se închina unui idol, iar cei învatati se închina duhului. Pentru
primii, fenomenele naturale sunt materiale si realitatea lor este exprimata
exterior, dupa marime, culoare, denumire si diferite alte raportari. Pentru cea
de-a doua categorie, obiectele si fenomenele naturale sunt simboluri, semne
conventionale creionând lumea spirituala; iar realitatea spirituala este sens,
viata si justificare fiintiala a acestor simboluri. Un astfel de om citeste
cartea naturii nu silabisind, precum începe sa învete elevul din clasa întâi,
ci dupa sens, patrunzând întelesul, semnificatia.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 11-14
SARBATOAREA
AMURGULUI
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Amurgul este ca o sarbatoare permanenta. Atunci barbatul îsi termina munca lui,
indiferent în ce domeniu lucreaza si, obosit, se întoarce catre camin. Trebuie
sa se întâlneasca cu sotia, ca de o zi întreaga n-a vazut-o, dar o zi întreaga
s-a gândit la sotia lui. Acum se grabeste sa-si întâlneasca copiii, sa se
bucure de ei; acum se întâlneste omul cu familia. Acum vine acasa, la caminul
lui, sa se bucure de linistea înserarilor, de linistea amurgului. Este acelasi
lucru, ne-a ramas aceasta ca o reminiscenta a întâlnirii lui Dumnezeu cu Adam.
Adica bucuria pe care o simtea Adam – gânditi-va ce bucurie simtea Adam când
venea si se întâlnea cu Tatal sau, cu Dumnezeu. Va rog, imaginati-va, faceti
putin uz de imaginatie si de gândire, întâlnirile acestea ale lui Dumnezeu cu
omul. Cât de fericit a fost omul ca venea sa se întâlneasca cu Cel ce l-a
creat! Dar cât de fericit era Dumnezeu ca se întâlnea cu omul! Se întâlnea
fericire cu fericire si bucurie cu bucurie, se întâlnea omul cu Creatorul si Creatorul
cu omul. E extraordinar de miraculos! Si de atunci a ramas acest Dar.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 25
DIVINUL
SAU SATANISMUL DIN MUZICĂ
-M.
ECATERINA FERMO -
Muzica este de sorginte divină
Cu toată responsabilitatea, aș încerca să cântăresc pe
rând, câte una din cele șapte arte, urmărind rolul benefic, educațional,
constructiv sau al aportului destructiv al artelor, de-a lungul sutelor și
chiar al miilor de ani.
Aș începe, desigur, cu una dintre cele mai frumoase,
mai sublime și mai emoționale tipuri de artă care este desigur, muzica. Fără
îndoială, arta muzicală este una dintre cele mai fine simțiri care izvorăsc din
sufletul omului. Chiar îndrăznesc să spun că ADEVĂRATA MUZICĂ este de sorginte
divină, din adâncurile ființei omenești și se întoarce tot într-un adânc de
suflet omenesc. De altfel, marele dirijor și violonist Pablo Casals spunea că
„muzica este felul divin de a spune inimii lucruri frumoase și poetice”.
Muzica cred că este cel mai dificil element din artă. În proporție de 90%,
viața omului se derulează pe un fond muzical. Și dacă încercăm să facem o
statistică, privind activitățile de zi cu zi ale milioanelor de oameni,
indiferent de nație, vom observa că în fiecare zi, din primele minute ale
dimineții până la miezul nopții, în mașina particulară, în tren, în metrou, în
avion sau vapoare, oamenii își trăiesc viața în ritmuri muzicale sau privind la
emisiunile radiofonice, apoi la cele televizate.
Muzica bizantină - gură a Duhului Sfânt
Sf. Efrem Sirul (alăuta Duhului Sfânt) a scris 1000 de
laude și imnuri pe glasuri. Muzica bisericească este numită „gura Duhului
Sfânt”. Paradoxal, cu cât ea este mai la îndemână oamenilor, pătrunzând în
viața de zi cu zi, devenind un fel de laitmotiv al vieții, pe atât calitățile
muzicii de a fi „gura Duhului Sfânt”, așa cum au numit-o în vechime Sfinții
Părinți, au dispărut. Și în locul ei a apărut un fel de zgomot care zgârie în
mod neplăcut, ba chiar uneori poluează.
Ziceam că muzica aduce în mintea și inima celor care o
ascultă, lumea spirituală a creatorului ei, mișcările lăuntrice ale cugetului
său și chiar credința lui profundă în Dumnezeu. Sau, în cele mai multe cazuri,
ale secolului nostru, ateismul sau satanismul „înnobilat” în mod samavolnic la
rangul de ARTĂ.
De la Euterpe, zeița muzicii din mitologie și până în
zilele noastre, în toate epocile și păturile sociale, unul din atributele
principale ale muzicii a fost inspirația divină, având scopul de a-L preamări
din preaplinul inimii, pe Atotcreatorul. Din păcate, nu este locul și timpul
pentru o disertație asupra istoriei muzicii de inspirație divină. Totuși,
pentru a înțelege deplin ceea ce vreau să comunic prin acest comentariu. O să
amintesc faptul că, muzica bizantină este rezultatul unei confluențe dintre muzica
ebraică prin care poporul lui Dumnezeu Îl preamărește pe Creator, muzica
siriacă, ce reprezintă cealaltă parte a Orientului și muzica elină.
Nevoia de Frumos
„Arta este o necesitate umană autentică ca necesitatea
de a mânca și de a bea. Nevoia de frumusețe și de creație pe care o
întruchipează este inseparabilă de om. Și, fără ea, omul poate că nici nu ar
mai dormi sau trăi” (Dostoievski).
Dacă Dumnezeu ți-a dat un dar, ești obligat să-l
înmulțești. Este mare păcat să nu-i dai prilejul unei vocații să se
împlinească!...
(Extras din cartea „MAICA ECATERINA FERMO. Pagini de Jurnal”)
PUTEREA
PRIMAVERII
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca, în timpul primaverii, toate care iarna erau ca si moarte prind iarasi
viata si se înnoiesc: pamântul scoate roade din adâncurile lui, pomii se
îmbraca în frunzisuri, iarba înverzeste si se împodobeste cu flori; apele cele
încatusate de gheata se topesc si curg si toata faptura de sub soare se
învesmânteaza cu o noua înfatisare si parca din nou este zidita. Fie ca de la
aceasta primavara simtita mintea ta sa se înalte prin credinta catre acea
preafrumoasa si mult râvnita primavara pe care ne-a fagaduit-o preabunul
Dumnezeu în Sfânta Sa Scriptura, când trupurile dreptilor celor ce au adormit
de la începutul lumii, ca niste seminte, încoltind cu puterea Domnului, vor
rasari din pamânt si vor îmbraca chip nou si minunat, vor fi cuprinse în
vesmântul nemuririi si vor primi cununa bunatatii din mâinile lui Dumnezeu, „ca
finicul vor înflori si ca cedrii din Liban se vor înmulti; rasaditi fiind în
casa Domnului, în curtile Dumnezeului nostru vor înflori” (Psalmul 91, 12-13),
„ca o mireasa vor fi împodobiti cu frumusete si ca pamântul când îi creste
floarea, si ca o gradina când îi rasare samânta” vor propasi; si veselie
vesnica va sta asupra capetelor acestora, si întru bucurie se vor bucura de
Domnul (Isaia 61, 10-11). Atunci „acest trup stricacios se va îmbraca în
nestricaciune si acest trup muritor se va îmbraca în nemurire, atunci va fi
cuvântul care este scris: înghititu-s-a moartea întru biruinta. Moarte! Unde-ti
este boldul! Iadule! Unde-ti este biruinta!” (1 Corinteni 15, 54-55). Astfel nazuind
cu duhul catre primavara cea mult dorita, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu nadejde
si cu credinta, seamana acum semintele bunelor osteneli si vei secera atunci cu
bucurie.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 63.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu