Dan ŞALAPA - POLIFONIA VIEŢII ŞI BUCURIA TRĂIRII ÎNTRU POEZIE

POLIFONIA VIEŢII ŞI BUCURIA TRĂIRII ÎNTRU POEZIE

NĂDEJDEA PHOENIXULUI, volumul II, semnat de Pavel Rătundeanu-Ferghete, este plin de rezonanţe biblice, în care dulcele grai ardelean este persistent precum aroma de busuioc în jurul candelelor împodobite de sărbătoare, peste care, uneori, deloc strident, cu atât mai puţin, profanator, autorul adaugă stropi de filosofie clasică despre cunoaştere şi cugetare: “Prin Dumnezeu, cu Dumnezeu, prin supremul ce suntem,/ Să scriu ceea ce simţim şi vedem,/ Că ni dat să cugetăm şi să existăm/ Prin ce ştim, cum ştim, ce ştim: nobil, nostim şi sublim” spune el în CĂ NI DAT SĂ SCRIEM CUM ŞTIM CE ŞTIM.

Metafora ne... pândeşte la tot pasul de-a lungul şi de-a latul volumului, în titluri sau în carnea suav-polifonică a poemelor sale, ca-n exemplele următoare: CU STELELE E PRINS BINELE LA PLUG (titlu de poem), sau “Nu mă-nţarcă nimeni de dreptul nemuririi,/ Ca pe mielul blând,/ Mesie a iubirii, miel care suge la două oi cu prețul creşterii/ Pentru a fi dus la abator/ Întru răsărit de soare şi de binecuvântare/ Să se îmulţească-n talanţi la curţi izvor de dragoste şi dor,/ Sfinţenie a bucuriei, pe sub tei înfloriţi pe alei/ Din lumină să nască porumbei,/ În poznă cu iubire şi cu dreptul învierii/ să candideze la fericire/ Pentru a deschide ca Prometeu, Mesie a iubirii,/ cutia ferecată a Pandorii.” (Cu dreptul nemuririi)

Autorul, practic, îşi comprimă trăirile prin retortele biblice, prin exemplul scrierilor creştine, în care Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa şi faptele lui Iisus, imaginea Maicii Domnului revin mereu şi filtrează totul, de aici, acel aer imnic al versurilor sale, de o simplitate cuceritoare şi o muzicalitate interioară care te îndeamnă la tăcere şi reculegere, la coborâre în propriul sine spre curăţire şi împăcare cu ceilalţi. Realitatea pe care o aduce sub acest far iluminator de sorginte biblică îi cuprinde pre mulţi şi-i adună în paginile cărţii, prieteni contemporani sau prieteni din blblioteci, autori celebri, poeţi, filosofi, prozatori, ori celebrităţi actuale, precum Simona Halep, spre exemplu.

Spirit holistic, am zice, Pavel Rătundeanu-Ferghete, elogiază marile figuri ale istoriei naţionale ori blamează lipsurile de dreaptă cârmuire ale celor de azi, face cântare spaţiului românesc şi omului său fundamental, ţăranul, cuprinde în alte versuri de aceeaşi candoare şi, deopotrivă, energie elogiatoare figuri de mari artişti, precum Maria Ciobanu, să spunem. Totodată, Rătundeanu-Ferghete este expansiv ca un jet de apă proaspătă peste seminţe aşteptându-şi încolţirea şi rodul, este ca un izbuc energic într-un peisaj unde nu l-ai bănui a fi, tumultuos şi expansiv, acoperind felurite şi incredibil încadrabile poeziei subiecte, totul cu o inocenţă şi o aparentă uşurinţă a versificaţiei şi a interpretării stilistice. Unitar, însă, în tot acest periplu continuu poeticesc, Pavel Rătundeanu-Ferghete, ca un Dionyssos al zilelor noastre, reuşeşte să te învăluie ca un abur cald, coborând de pe Muntele poeziei, şi să te apropie animaţiilor sale cu rimă, domol şi subtil, în acelaşi timp.

Accente de limbaj arhaic sau de grai ardelean se găsesc mereu în poemele sale cu tentă de nesfârşire: “că numai Dumnezeu îl are-n ştire dormind cu capul, neîntors, pe mănăstire, că-ţi în tot de toate,/ dar nu-ți bagă cu sila-n straiță,/ gândeşte țăranul ce glia-şi osteneşte, roboteşte/ cotând de oi ori înjugând la jug, la plug, pe vaci, diboli sau boi,/ că cine pune drănji, tălăngi, clopoțele şi le grijeşte, paşte,/ ca ciorâng şi cioban, oier, la oi le cunoaşte,/ le citeşte, le vorbeşte, grăieşte, de grijanie, le mână, le alduieşte/ şi adună, le cântă-n strună,/ le ceteră ca un puţă-găgăuţă/  uitându-se cu ochii de mâță în săptămâna de brânzii,/ când înnebunită zburdă pe uliță/ cu păsărica după prunuţă (...)”

Pavel Rutundeanu-Ferghete scrie pe nerăsuflate, tot ce-l înconjoară părându-i-se vrednic de a fi pus în vers, este o bucurie care derivă din bucuria înseşi a trăirii, a plenitudinii fiecărei zi în care deschidem ochii şi ne învăliue lumina Creaţiei, a darului minunat care este Viaţa, în definitiv: “ Ne mai chinuim cu pace, pâine de tote zilele,/ fiecare aparte avându-ne fără moarte: crucea noastră pe piele de cer, albastră,/ pentu a înhăma zilele cu binele,/ liturghie de nobil şi sublim,/ în holdă dându-ne-n vânt cu soarele-n spice,/ că noi ne spălăm cânt prin ce avem decent rai/ pe picior şi gură de plai - Dan căpitan şi plăieş de plai/ inteligent, ca academicianul Harab Alb,/ care ne caută şi dacă ne caută ne află,/ ne află independent, dependent de armonia/ cu verde nobil de albastru de România,/ talisman viu al nostru de adevăr şi viață (...)” (Că nu trăim șuhan debusolat, în van)

Între toate aceste surse de inspiraţie, îşi găseşte locul şi locul natal, şi ţara de obârşie, România, şi Limba română, şi eroii istoriei naţionale, despre care autorul vorbeşte cu un respect de altar, datorat elementelor devenirii şi ale statorniciei de neam şi de ţară peste care tronează împărăteşte Credinţa creştin-ortodoxă: “Mesie a iubirii revoluționară, comoră rară,/ dragoste şi dor la curți de popor/ cu dragoste şi dor de bine izvor/ că nu ne ratăm şansa/ de a ne îmbrăca cămaşa fericirii,/ în confortul casei fericirii şi mulțumirii,/ marea avere întru răsătit de soare/ Iisus mai presus Iisus record profund de binecuvântare.”

De altfel, afirmarea credinţei creştine este ca o axă a poemelor din acest volum, invocarea Tatălui Ceresc, a Fiului Său, Iisus, a Duhului Sfânt, a Maicii Domnului, dar şi a Bibliei, în general, a milei creştine, a Binelui suprem care este Dumnezeu, se regăsesc prin poemele sale ca un liant necesar, ne convinge autorul, amintindu-se de vechiul dicton latin NIHIL SINE DIO. Împăcarea aceasta perenă cu Cerul şi Pământul, deopotrivă, este un însemn definitoriu al cărţii, dar care nu o subjugă dogmaticii, dimpotrivă îi sporeşte autenticitatea şi o racordează la un univers creativ ce se mai răgăseşte în literatură română, de la Arghezi la Ion Brad, spre exemplu, fapt care o plasează în lumina literaturii religioase, dar cu inflexiuni filosofice, la Rătundeanu, o filosofie simplă, de om al locului pe care-l sfinţeşte prin prezenţa sa, îl înobilează cu mâinile şi spiritul său, şi-l păstrează curat pentru cei de după el, întru slava neamului său, a istoriei şi credinţei lui.

Figură emblematică a culturii naţionale, Mihai Eminescu este prezent şi el în multe poeme, hieratic, ridicat, am spune, la rang de icoană, ipostază pe care Pavel Rătundeanu- Ferghete nu se sfieşte s-o afirme şi s-o apere în faţa unor eventuali detractori, poemele devenindu-i nu doar un laudatio la adresa celui evocat ci şi la aceea a poporului român, al cărui reprezentant, ne lasă a înţelege autorul, a devenit irevocabil: “Suntem pace şi pâine pentru întreaga omenire/ Întru Eminescu cu înviere soare răsare,/ Drept la fericire, că-n tot şi toate şi-n viața naturii a contat/ Eminescu-drept la veşnicie, drept la înviere,/ Că prin iubire voinţa iubire cere:/ Aur cenuşiu strecurat, luminat şi curat,/ Cum Dumnezeu omenesc pământenilor a dat/ Rost şi măsură a lucrurilor, primăvară a tuturor,/ Drept la veşnicie şi poezie cu omenie,/ Pentru omenire candidând la mântuire,/ Că Dumnezeu pe Eminescu ni l-a dat ca la carte:/ Iisus mai Iisus de cuvinte şi de moarte,/ În cruda realitate viaţa ca o pradă fiind responsabilitate,/ Pur şi simplu în soare Templu cu vitralii coloate,/ Că pur şi simplu Marele Eminescu este exemplu/  În rostul de iubire cu fericire, preţ de evadare întru răsărit de soare,/ Falnic viitor pentru România profundă, sfântă şi dreaptă Ştefan cel Mare,/ Că Dumnezeu ni l-a dat sieşi chip şi asemănare,/ Universal unic şi fără asemănare,/ Ni l-a dat destin cu senin, în rostul şi folosul măiestru al nostru,/ Luminos Hristos Făt-Frumos cu tei înfloriţi pe alei şi cu plopi fără soţ,/ Pace şi pâine-Mesie a iubirii pe-ntinsul ţării cu-n singur dor până la nepăsarea marii/ Unind fără descriminare, fără nepăsare, Unind ţara între fireşti şi frăţeşti hotare,/ Că Eminescu, Mesia iubirii e el însuşi sufletul unirii/ Dându-şi să se tragă la sorţi cămaşa fericirii,/ Să se tragă pace şi pâine, liturghie-n spice,/ Dragoste şi dor la curţi de dragoste şi dor,/ Suflet din suflet de popor/ cioplit din topor sub falduri de tricolor/ Vultur cu aripi întinse către falnic viitor,/ Pace şi pâine pentru întreaga omenire, drept la înviere (...)”  DREPT EMINESCU LA POEZIE.

Poemele lui Pavel Rătundeanu-Ferghete baleiază între dimenisuni de haiku şi de epopee, între imn cu rezonanţe sacre şi altele de un modernism presărat cu arhaisme, între poeme-rugăciune şi poeme-medalion ale unor personalităţi sau prieteni, oameni pe care-i resepectă şi înţelege să le dedice astfel de prea-plinuri sufleteşti, fapt care face din acest volum unul de o structură aparte, cu conotaţii greu de surprins într-o direcţie anume, dificil de încadrat stilistic fiind atât de polifonic, dar nu de respins lecturii aşezate, pentru că parcurgerea sa necesită nu doar răbdare ci şi o contemplare interioară plurivalentă: “Poezia vieţii, în Arca iubire, se scrie cu omenie, cu iz/ elexir a tinereţii,/ Duh de adevăr şi duh de viaţă-simetrie,/ În omenească-dumnezăiască ecuaţie/ Cu adecvată emoţie şi soluţie-rezoluţie, revoluţie/ Întru răsăit de soare cu iz de România mare, de binecuvântare,/ Cu irizaţie populară, spirituală, a tinereţii/ În superb de verb, proverb Nichita şi superb Eminescu, –/ A Învierii, Mesie a iubirii, Templu'Eliberării –/ primăvară a tuturor/ Cu izvor de aură/şi nimb către falnic viitor (...)” (PENTRU CE ŞTIM)

                                                                                      Dan ŞALAPA