PENTU CEL CARE VINE PATRIE LIMBA ROMÂNĂ + TU CU VICA O MÂNDREȚE

PENTU CEL CARE VINE PATRIE LIMBA ROMÂNĂ

~*~

Eu sunt un nimic, frate de departe,

frate Iisus mai aparte şi ca la carte,

Eu sunt un nimeni şi pe nicăieri,

un nimic sunt peste aşteptări:

un forforos fără de folos,

un pălăria jos, un fără de rost,

care pe zloată, pe frig şi timp neguros, ploios, leoarcă, ud şi fleceros, flenduros,

cu hainele cam ude, uscate neavând de unde ,

merg în sus şi merg în jos să caut binele,

dar bine nu-i de unde,

că până să găsesc binele

mi se gată şi zilele,

că eu un mic nu ştiu nimic,

da tata-n pod beleşte o oaie

şi mama la fântână spală o lână

şi eu,domnule Eminescu, nu-ți ştiu versurile-ți pe de rost,

că-s un nenuntit şi-un mare prost păscând mioarele pe toate culmile şi pe toate răzorile

pe unde cocoşul nu cântă şi nu ară plugurile,

pe unde pământurile-s păşuni şi ogor negru,

pe unde umblu cu ochii-n patru, pas de om nu calcă de pomană,

Că dă iama în plină zi lupu

şi Diogene cu lămpaş şi lampă aprinsă caută un om,

care nu lasă drumul pentru cărare,

ca-n loc de jale pentru alții are cale către adevăr şi viață, drept la înviere,

pâine şi sare-liturghie pace-n spice trasă haznă, folos,să treacă peste iarnă la colț de iarbă-n mâine

când se speră că-n ce ni se cuvine va fi mai bine.

...Eu sunt un nimic, un moaie poame făr'de folos şi un fără de rost, un nume cu proastă reclamă,

că nu ştiu domn Eminescu, versurile-ți pe de rost,

nu ştiu, demn domn Savaot, al neamului nost,

nu ştiu, că sunt încurcă lume, şi-n rostirea pe dinafară a "Tatalui Nost"

şi-i concret cum mă ține lumea-lume sunt de bună seamă: "un mare prost",

sunt cum ştii pentru omenire-n iubire: pace şi pâine:

acoperiş şi adăpost de cale, adevăr şi viață pe Arcă,

sunt rost, haznă, folos întru drept la înviere,

liturghie cu simetrie de pace-n spice,

fericire pentru ceilalți, sunt marea trecere,

să ne treacă voios peste iarnă-n mâine

la colț de iarbă Patria Limba Română, la bine, fagure de lapte şi miere,

pâine în loc de pietre,

pâine, mană cerească cu îndemână:

veşnicie pentru omenire.

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE

O fotografie-n fițe cu frunze veştejite

Cazute diliu, ciuli-buli,

Pe a României sfânt pământ.

TU CU VICA O MÂNDREȚE

~*~

Tu cu Vica o mândrețe mă scoateți din tristeți la frumusețe

şi la tandrețe de ritm şi algoritm de adevăr şi viață, nobil şi sublim pe Arcă de conştiință,

de percepție a necunoscutei din omeneasca ecuație;

mă scoteți fără să mă jonglați,

mă scoateți chiar din bătrânețe să mă responsabilizați,

să mă înviați din morți tăgându-mi cămaşa fericirii la sorți,

deşi, chiar eu, pot fi printre cei  dintre botezați

din lume hai-hui teleleu cu tupeu plecați,

dar voi  cu bună-voință mă salvați, deşi afectat nu mai împletesc funia de nisip, cu:

-"Cobori în jos Luceafăr senin, blajin,

alunecând pe o rază de om în raze luminat

şi-mi pătrunde-n casă şi în gând şi viața cu adevăr Hristos îmi luminează, ca păstor blând, ca să-l scoți pe un bătrân din jindul pentru acele mere dulci aromate şi rumene cu ispite în femeiescul sân, deşi-s neputinceos, senil,

însă n-am boticuță de alun şi mustață îmborată, brumată,

ca moşul Crăciun

umblând constant de-a lungul drumului pe ața boului să văd fluturi de mătasă şi simțind multă jele-n țară şi casă

şi cai verzi pe păreți, în verde de albastru lăsând deznădăjduiți nepascut râtul de mătasă,

verde-crud de Bacovia, că-n prăpăstii naibii e lăsată România, o lasă, că viața doar fu în tinereață frumoasă,

hristoasă luminoasă, dar amu degeaba ducii caii la apă,

că nu-i poți forța să bea, că viața e distrusă,

apusă şi se dusă,că cifii o ciufulise, o prăpăstuise,

că burienile holbura nu se văd că-s pe maidan trăind degeaba-n van fudulă

şi rea...

Că ce a fost a fost, că şi eu am fost când am fost fasole de post

trăind cu Vica-n roz şi-n goz,

trăind cum n-oi mai trăi şuhan pe picioare de plai şi guri de rai

prin munții Carpați cu frunți, vatră de piatră,

unde Eminescu, Vlaicu, Iancu, frați între frați

au trăit laolaltă mari conştințe neaipomenite,

care au trăit frățesc laolaltă sângerându-şi frunțile în spini

şi rănuindu-şi picioarele desculțe în colți de piatră

care-i latră cotând de tuma care paşte  culmile şi răzoarele cu biserici, consumându-şi zilele cu binele şir fără sfârşit de voevozi,

în drept de a fi zi de zi laudă de zestre cu zări albastre.

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE