YALA, CHEIA SI USA - Parintele
Arsenie Boca
Ce folos ca,
urmarit de o fiara, scapi pâna la usa unei case în padure, dar n-ai avut grija
ca sa iei cheia de acasa. Dar Iisus e nu numai Cheia, ci si Usa Împaratiei de
scapare.
Parintele Arsenie Boca, Parintele
Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost,
Cluj-Napoca, 2002, p. 175.
Căderea
În desăvârșită și netulburată fericire trăiau
primii oameni în Rai. Aveau la dispoziție toate bunurile materiale care le erau
necesare vieții. Nici o întristare, nici o suferință nu le umbrea viața. Și mai
presus de toate, se aflau într-o continuă legătură pașnică cu Dumnezeu,
ziditorul lor. Însă acea stare fericită și binecuvântată nu a durat mult. Am
spus deja în omilia trecută cine a fost cel care i-a tras pe întâii zidiți în
neascultare și păcat. Să vedem astăzi cum s-au petrecut acele evenimente înfricoșătoare.
Vrând să-i
tragă pe oameni la rău, diavolul a luat înfățișare de șarpe, pentru că, după
cum spune Scriptura, „șarpele era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe
pământ”[1]. Era cel mai viclean dintre toate animalele sălbatice. Însă până în
acel moment fusese neprimejdios pentru om. Așadar sub înfățișare de șarpe
diavolul s-a arătat Evei, care foarte probabil se afla aproape de pomul din
roadele căruia Dumnezeu le poruncise întâilor zidiți să nu mănânce. Diavolul a
întrebat-o pe Eva: „Este adevărat că Dumnezeu nu v-a îngăduit să mâncați din
toți pomii Raiului?”. Denaturează astfel porunca lui Dumnezeu spunând prima
minciună care s-a auzit în lume. pentru aceasta, Domnul a spus mai târziu că
„diavolul este mincinos şi tatăl minciunii”[2]. El este izvoditorul minciunii
și pe el îl urmează cei care spun minciuni și denaturează adevărul.
Eva, fiind
înzestrată de Dumnezeu cu rațiune, ar fi putut să-și dea seama de viclenia
șarpelui, care îi vorbea, însă nu a luat aminte și a fost amăgită. A considerat
că este datoria sa să dea răspuns la întrebarea șarpelui spunând: „Nu, nu este
adevărat. Din toți pomii Raiului putem să mâncăm. Numai din pomul care este în
mijlocul Raiului ne-a spus Dumnezeu să nu mâncăm și nici să nu ne atingem, ca
să nu murim”. Eva credea că astfel apără și restabilește adevărul, însă a căzut
în cursa pe care i-a întins-o diavolul, care îi răspunde cu o minciună mai mare
decât prima: „Nu veți muri, dacă mâncați. Dimpotrivă, Dumnezeu a știut că de
îndată ce veți mânca din acest pom, o să deveniți și voi dumnezei și o să
puteți deosebi binele de rău. Pentru aceasta v-a poruncit să nu mâncați”
(Facerea 3, 1-5).
Astfel
diavolul l-a prezentat pe Dumnezeu ca rău și pizmaș, Care nu vrea ca omul să
progreseze și să ajungă asemenea Lui. Numai denaturare a adevărului! Însă
tocmai pentru aceasta satana se numește diavol: pentru că Îl învinuiește și Îl
defaimă pe Dumnezeu înaintea oamenilor; pentru că denaturează adevărul,
prezentând binele ca rău, ca pe ceva greu de înfăptuit și nefolositor, iar răul
ca pe ceva frumos, plăcut și folositor. Astfel, cu viclenie izbutește să-l
tragă pe om în păcat și să-l lipsească de comuniunea binefăcătoare cu Dumnezeu.
Trebuie să fim prevăzători și să ne temem de vicleniile și cursele diavolului.
Iar când vine să ne înșele, folosind gura altor oameni, precum atunci pe a
șarpelui, sau prin propriile noastre gânduri, să nu stăm de vorbă cu el, ci
să-l respingem spunându-i precum Domnul: „Mergi înapoia Mea, satano!”[3]. N-am
să fac voia ta, pentru că aceasta mă va duce la distrugere. Voia lui Dumnezeu
voi face, pentru că acest lucru este bun și folositor.
Scurtă a
fost discuția diavolului cu femeia, însă a fost de ajuns ca să facă răul. Prin
minciunile sale, diavolul a semănat în sufletul Evei îndoiala și neîncrederea
în cuvintele lui Dumnezeu. Și ea a privit pomul cunoștinței cu alți ochi, cu o
altă dispoziție față de cea dinainte. I s-a părut frumos și roadele sale
atrăgătoare și în ea s-a născut dorința de a gusta din ele. Și era atât de
puternică această dorință, încât Eva a fost biruită. A uitat porunca lui
Dumnezeu, a întins mâna a luat din pom și a mâncat. Și nu numai ea a mâncat, ci
i-a dat și lui Adam, iar el nu s-a împotrivit, ci a luat și a mâncat. Astfel
s-au făcut amândoi călcători ai poruncii lui Dumnezeu. Păcatul strămoșesc
fusese deja săvârșit.
Mic și
neînsemnat pare unora acel păcat și se miră de pedeapsa foarte aspră dată de
Dumnezeu, însă însemnătatea și gravitatea unei fapte nu se judecă numai privind
la fapta însăși, ci și la împrejurările în care a fost săvârșită. Așadar
păcatul protopărinților noștri a fost foarte greu pentru următoarele motive:
Primul, pentru că porunca lui Dumnezeu a fost foarte ușoară și prin urmare și
păzirea ei era foarte ușoară. Al doilea, pentru că darurile lui Dumnezeu date
întâilor zidiți au fost foarte mari și prin călcarea lor de poruncă s-au arătat
nerecunoscători față de Binefăcătorul lor. Al treilea, pentru că și-au pierdut
încrederea în Dumnezeu și au crezut mai mult în cuvintele diavolului. Al
patrulea, pentru că prin neascultarea lor au refuzat să facă ascultare de voia
lui Dumnezeu, făcându-și propria lor voie și din prieteni și casnici ai lui
Dumnezeu au devenit vrăjmași și potrivnici ai săi. Astfel este fiecare păcat: a
deveni neîncrezător în Dumnezeu și în cuvintele Lui, călcarea poruncilor Sale,
întreruperea comuniunii cu Dumnezeu.
Trebuie să
luăm aminte și la faptul că întâii zidiți au ales în mod liber păcatul.
Diavolul i-a ispitit, însă nu i-a silit să păcătuiască. Nici măcar nu le-a
spus: „Luați și mâncați”. Ei singuri au hotărât aceasta. Pentru aceasta și vina
lor a fost foarte grea. Însă întocmai aceasta se întâmplă și cu noi toți.
Diavolul ne ispitește, ne îndeamnă să păcătuim, însă nu ne silește. Acest drept
nu îl are. De noi depinde dacă primim sau respingem îndemnurile sale. Așadar
dacă noi nu consimțim, ispitele lui vor cădea în gol și se va retrage biruit și
rușinat. Pentru aceasta și Sfântul Iacov fratele Domnului ne îndeamnă: „Staţi
împotriva diavolului şi el va fugi de la voi”[4]. Bine ar fi fost să fi arătat
o astfel de împotrivire întâii zidiți. Bine ar fi ca și noi să ne împotrivim la
fiecare atac al celui viclean.
Dar să
mergem mai departe și să vedem urmările călcării de poruncă. De îndată ce
întâii zidiți au mâncat din rodul pomului cunoștinței, au simțit ca și cum li
s-ar fi deschis ochii și au văzut ceva ce nu văzuseră până atunci. Și ce au
văzut? Au văzut că erau goi și ceea ce nu-i stânjenea mai înainte, acum le
provoca rușine. Și s-au grăbit să ia frunze de smochin ca să-și acopere cu ele goliciunea.
Ce înseamnă aceasta? Este foarte limpede că întâii zidiți și-au pierdut îndată
veșmântul nevinovăției, cu care îi îmbrăcase Dumnezeu. Simt acum vinovăție și
rușine pentru păcatul pe care l-au săvârșit și încearcă cu propriile lor puteri
să îndrepte răul. Desigur, altfel ar fi evoluat lucrurile dacă simțământul
rușinii i-ar fi condus la pocăință și și-ar fi cerut iertare de la Dumnezeu.
Însă nu s-a întâmplat aceasta. Întâii zidiți și-au simțit vinovăția, însă nu
s-au pocăit pentru hotărârea lor irațională. Dimpotrivă, au stăruit în
răzvrătirea lor, după cum arată cele ce au urmat.
La sfârșitul
aceleiași zile Dumnezeu îi cercetează pe întâii zidiți, așa cum făcuse și mai
înainte. Ei simt și acum prezența Lui, însă în vreme ce înainte le aducea
bucurie, acum le provoacă frică și aleargă să se ascundă printre pomii Raiului.
Vedem aici foarte limpede simțământul vinovăției păcătosului, care îl face să
nu aibă curajul de a-L privi pe Dumnezeu. De acest simțământ numai adevărata
pocăință poate să-l izbăvească și să-l împrietenească iarăși cu Dumnezeu. Spre
această pocăință vrea Dumnezeu să îi miște pe întâii zidiți prin dialogul care
a urmat.
„Adame, unde
ești?”, întreabă Dumnezeu, desigur, nu pentru că nu știa unde se afla Adam, ci
pentru a-l face să-și mărturisească cu pocăință greșeala și să se facă vrednic
de iertare. Adam însă, în loc să-și mărturisească păcatul, îi răspunde lui
Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am
ascuns”. Dumnezeu îi pune o nouă întrebare, mișcat de iubirea sa de oameni și
de dorința de a-l povățui pe om la pocăință: „Cine ti-a spus că eşti gol? Nu
cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?”. Adam nu
poate acum să-și tăgăduiască fapta, însă în loc să se pocăiască, aduce
îndreptățiri: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom
şi am mâncat”. Dumnezeu o întreabă pe femeie: „Pentru ce ai făcut aceasta?”. Ea
răspunde: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”[5].
Întocmai
această tactică o urmează și fiecare păcătos care nu vrea să se pocăiască și să
cadă la mila lui Dumnezeu. Caută îndreptățiri și în încercarea aceasta adesea
aruncă răspunderea asupra altora, asupra rudeniilor, a prietenilor, a
societății stricate, a atacurilor celui viclean și chiar asupra lui Dumnezeu,
așa cum a făcut Adam. Oare nu spun mulți: „De ce Dumnezeu îngăduie diavolului
să ne ispitească? Să-l împiedice. Ispitele sunt mai mari decât puterile
noastre”. Toate acestea însă sunt îndreptățiri păcătoase. Apostolul Pavel spune
că Dumnezeu „nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată
cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”[6]. Așadar să nu
vrem să îndreptățim cele ce nu se pot îndreptăți. În loc să ne străduim să ne
ascundem păcatele, să le mărturisim cu smerenie la taina spovedaniei, ca să-L
aflăm pe Dumnezeu milostiv și iertător față de noi. Dacă nu facem aceasta, în
locul milei sale vom avea de-a face cu asprimea dreptății Sale, așa cum s-a
întâmplat cu întâii zidiți.
După ce
întâii zidiți, prin comportamentul lor, și-au adeverit vinovăția, fără să arate
pocăință, a urmat pedeapsa. A fost pedepsit întâi șarpele și în persoana lui
diavolul. Pe el nu-l întreabă Dumnezeu de ce a făcut ceea ce a făcut, pentru că
el este izvorul și pricina răului. Așadar fără să-l cheme să dea seama,
Dumnezeu îi face cunoscută pedeapsa adresându-se șarpelui, care era unealta sa,
și spune: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele
şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să
mănânci în toate zilele vieţii tale”[7]. Aceste cuvinte se adresează aparent șarpelui
și este pedepsit, desigur, și el, fiindcă s-a făcut unealta diavolului pentru
înșelarea omului și pentru a fi pildă a înjosirii la care duce păcatul. Însă
cuvintele lui Dumnezeu se adresează mai ales diavolului. Precum șarpele se
târăște pe pământ, tot astfel și el se târăște în păcat, în apostazia de la
Dumnezeu și în neîncetata sa străduință de ai face pe oameni următori ai săi.
Dar la
aceste cuvinte care arată pedeapsa primită de diavol, Dumnezeu adaugă și
altele, care pentru diavol sunt înfricoșătoare, însă pentru om, care de-abia
acum începe să-și dea seama de consecințele neascultării, sunt dătătoare de
mângâiere și nădejde. Să le ascultăm, așa cum le prezintă textul sfânt:
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”[8].
Este limpede
că aici nu este vorba despre toți urmașii primei femei, ci despre un anume
urmaș al unei femei, care este caracterizat ca sămânța femeii, iar nu a
bărbatului. Aceasta înseamnă că acest urmaș se va naște numai din femeie, fără
mijlocirea bărbatului. Așadar acesta va da o lovitură de moarte diavolului, în
vreme ce acela, cu toate străduințele sale, numai o lovitură nevătămătoare va
putea să-i dea. Care este sămânța femeii, care îl va zdrobi desăvârșit pe
diavol, nu este greu de înțeles. Este Iisus Hristos, Care S-a născut în chip
mai presus de fire dintr-o Fecioară. El a călcat și a zdrobit capul șarpelui,
adică al diavolului, stricând prin jertfa Sa pe cruce planurile viclene ale
aceluia și desființând împărăția lui, în vreme ce diavolul numai o lovitură
ușoară și trecătoare a izbutit să-i dea, vătămând numai firea omenească. Avem
așadar în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu prima proorocie și făgăduință pentru
venirea Izbăvitorului. Pentru aceasta, aceste cuvinte se numesc
protoevanghelie, adică prima veste bună despre viitoarea mântuire a neamului
omenesc. Desigur că Adam și Eva nu au putut înțelege în chip deplin sensul
acestor cuvinte, însă înțelegeau oricum că Dumnezeu le făgăduia izbăvirea
viitoare din suferințele care îi așteptau și pentru care erau ei înșiși
responsabili. Și aceasta a fost pentru ei în acea clipă o mare mângâiere.
Astfel
Dumnezeu, înainte de a le vesti întâilor zidiți pedeapsa, i-a întărit cu
nădejdea mântuirii și cu așteptarea Izbăvitorului. Cu această nădejde și
așteptare au trăit multe generații vreme de mii de ani. Și, pe măsură ce
veacurile treceau, Dumnezeu înnoia și făcea mai limpede făgăduința Sa prin
cuvintele Proorocilor, până când a venit „plinirea vremii” și atunci „a trimis
pe Fiul Său, născut din femeie…, ca să dobândim înfierea”[9].
Astăzi noi
nu mai trăim cu așteptarea, pentru că proorociile și făgăduințele lui Dumnezeu
s-au împlinit de multă vreme. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a făcut fiu
al omului și prin ascultarea Sa până la moarte față de voia lui Dumnezeu a
îndreptat neascultarea primului Adam și a înlăturat consecințele ei, a
înlăturat stăpânirea morții și a făcut deșarte planurile diavolului, dându-i
omului Harul și puterea Sa, ca să biruiască atacurile vicleanului, așa cum le-a
biruit El ca om. Să-L binecuvântăm și să-L slăvim fără încetare pe Dumnezeu,
pentru că ne-a învrednicit nu numai să trăim după împlinirea făgăduințelor
Sale, ci și să ne facem părtași ai darurilor Sale, desigur dacă Îi rămânem
credincioși și dacă păstrăm comuniunea cu El, pe care a stricat-o primul Adam
prin neascultarea sa, dar pe care a restabilit-o noul Adam, Iisus Hristos, prin
ascultarea Sa față de Tatăl.
[1] Facerea
3, 1.
[2] Ioan 8,
44.
[3] Matei
16, 23.
[4] Iacov 4,
7.
[5] Facerea
3, 9-13.
[6]
1Corinteni 10, 13.
[7] Facerea
3, 14.
[8] Facerea
3, 15.
[9] Galateni
4, 4-5.
Spune-mi cum ai murit, ca să-ţi spun
cum ai trăit
Sunt
profesor pensionar. Îmi amintesc de tatăl meu care, după 18 luni de
spitalizare, din cauza cancerului de ficat, a ajuns în moarte clinică. Familia
mea a fost chemată să-l ia acasă de urgenţă, cu câteva clipe înainte de a
ajunge la morgă.
În timp ce tatăl
meu era plâns de familie, în salon intră bunicul meu (socrul celui aflat între
viaţă şi moarte) cu o bucată de vată sfinţită de la Cuvioasa Parascheva şi,
fără să se jeneze de prezenţa doctoritei, îl mângâie, punând vata în buzunarul
pijamalei, spunându-i că se va face bine şi că îl aşteaptă pe 8 septembrie la
onomastica soacrei. Înainte de acest gest, m-a mustrat, fiindcă am cheltuit
averea pe medicamente, uitând-o pe Sfânta Parascheva, „care te scoate din
morţi”.
Apoi,
bunicul ne-a certat pe toţi, nonverbal, cu degetul arătător, după care ne-a
iertat cu o invitaţie pe 8 septembrie şi s-a grăbit să nu piardă trenul. Uluiţi
de gesturile, cuvintele şi mai ales de credinţa bunicului, toţi au meditat la
faptul că bătrânului i s-a întâmplat ceva.
Brusc, toţi
s-au dezmeticit, auzind o voce slabă: „Mi-e sete!”. Era tatăl meu. Doamna
doctor ne-a îndemnat să-i dăm orice: „O fi ultima dorinţă... şi nu mă mai
întrerupeţi”, deoarece lucra la biletul de externare.
Toţi erau
speriaţi, pentru că se ştia de ultima lună de perfuzii, de abdomenul lui
putred, de chipul ca de „cadavru, îmbrăcat cu o foiţă subţire de piele”. Totuşi
„i-am dat să bea, apoi a cerut să mănânce, să se plimbe la aer”. După 5-6
minute, când erau în uşă, doamna doctor, care terminase biletul de externare
(ultimul cuvânt fiind: agravant), a sărit speriată, întrebând: „Ce-aţi
făcut?...cum l-aţi luat?... ce-a mâncat?... ce-a băut?... dar, bătrânul
acela... ce-a făcut, ce i-a dat?”...
După ce află
de vata sfinţită de la Cuvioasa, doamna doctor constată că „este o minune
dumnezeiască” şi propuse reluarea analizelor. Apoi, s-au adunat medici din
Iaşi, Bucureşti, Cluj, Timişoara şi au recunoscut minunea. „A venit acasă cu
timol 2 - de nou-născut -, după care a mai trăit 22 de ani, murind spovedit, împărtăşit,
cu lumânare aprinsă şi cu cei dragi în jur”.
Menţionez
cuvintele marelui arhimandrit Cleopa Ilie: „Stiţi cât de mare poate fi minunea
de care aţi putea avea parte?... Cât de mare vă este credinţa! Spune-mi cum ai
murit, ca să-ţi spun cum ai trăit”. De admirat credinţa puternică, adevărată,
în puterea şi dragostea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, pe care a avut-o bunicul
meu.
Elena Eugenia
(Binefacerile Sfintei Cuvioase
Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, pp. 22-23)
Sfântul Efrem cel Nou – mereu gata să
vină în ajutor
O tânără a
relatat maicilor de la Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, cum a
fost salvată de Marele Mucenic dintr-un accident de maşină.
Tânăra se
afla, împreună cu doi colegi, în maşina care îi ducea la şcoală, într-un sat
din afară Kalamatei. La un moment dat, maşina a căzut într-o prăpastie adâncă
de 35 de metri, după care s-a izbit de trunchiul unui copac. În timp ce se
rostogoleau, tânăra a cerut ajutorul Sfântului Efrem cel Nou şi minunea s-a
petrecut: elevii au fost salvaţi de la o moarte sigură; mai mult decât atât, nu
s-a spart niciun geam şi nimeni nu a fost rănit!!! Sfântul Efrem cel Nou i-a
salvat într-un mod cu totul miraculos, doarece el este mereu gata să vină în
ajutorul celor care i-l cer cu mare credinţă.
(Viaţa, arătările, minunile,
acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutător şi Marele
Făcător de minuni, Editura Sofia, Bucureşti, 2008)
Cât de repede îndeplinește Sfântul
Ioan de Rila o rugăciune
Galina
Vladimirova Bezenkova, din Sofia, str. Boris I, nr. 151 (astăzi monahia
Kasinia, din Mănăstirea Sfinții Ioachim și Ana, de lângă satul Bistrița-Sofia),
relatează următoarele:
În anul 1936
am slăbit foarte mult și m-am îmbolnăvit. În fiecare seară aveam temperatură
foarte ridicată. Așa că am fost constrânsă să-mi parăsesc serviciul și să
trăiesc în dureri, în tulburare, bolnavă, neavând nici un fel de ajutor,
trebuind să-i port de grijă și mamei mele bătrâne. În această stare de
deznădejde, într-o joi după-amiază am intrat în Biserica Sfântul Nicolae din
strada Caloian și am aprins o lumânare înaintea icoanei făcătoare de minuni a
Sfântului Nicolae. Când am privit la dreapta mea, am văzut o icoană mare, veche
și ștearsă, a Sfântului Ioan de Rila.
Înainte cu
șase ani fusesem la Mănăstirea Rila (Bulgaria), unde primisem mare mângâiere
duhovnicească. Amintindu-mi de aceasta, am mers la icoana, mi-am rezemat capul
de ea și am spus: «Sfinte Ioane, sunt bolnavă, supărată, fără nici un fel de
ajutor. Atât de mare bucurie am simțit atunci când am fost la tine! Te rog, fă
să ajung fie și pentru puțină vreme la tine!» Spunând aceasta, i-am sărutat
mâna și am ieșit. Nu aveam nici o nădejde în puterile mele că voi ajunge la
Mănăstirea Rila, căci rămăsesem fără nici un ban.
De la
biserică am mers la o familie evlavioasă ca să cer adresa schimonahului Casian
de la Sfântul Munte, care de curând fusese la Sofia și poposise la această
familie. Oamenii îmi erau complet necunoscuți Am sunat. Servitoarea mi-a
deschis și mi-a spus că stăpânul ei este plecat, iar stăpâna se odihnește. Când
a auzit de boală, doamna m-a chemat la ea, pentru că se plictisea să stea
singură, și a început să se intereseze de viața mea. Eu i-am povestit ce era
mai interesant și-mi amintesc că nu m-am plâns în mod deosebit de situația mea
grea, însă, presupun, am amintit de ea. Apoi am primit adresa și vroiam să-mi
iau la revedere. Atunci femeia (Dumnezeu să aiba mila de ea!) mi-a spus pe
neașteptate: «Luni merg împreună cu soțul meu la Mănăstirea Rila. Te luam cu
noi. Nu duce grijă de ceva.»
Și,
într-adevăr, luni am plecat cu ei la Mănăstirea Rila. Mi-a plătit biletul
dus-întors. În mănăstire au închiriat o cameră separată pentru ei și o alta cu
un singur pat pentru mine, pentru care au platit mai mult de 100 de leva pe
seară. Am stat la mănăstire 11 zile. M-am împărtășit, am mers la pustia
sfântului, am baut apă din agheasma lui și în fiecare zi i-am sărutat mâna.
Temperatura, slăbiciunea, boala - toate au dispărut definitiv. După ce m-am
întors la Sofia am mers îndată la serviciu și întru toate am simțit ajutor și
binecuvântare din partea Sfântului Ioan de Rila, marele făcător de
minuni".
Adeverirea
celor scrise o întăresc cu semnătura
mea:
G. Bezenkova,
Mănăstirea
Rila, 3 septembrie 1949.
(Minunile Sfântului Ioan de Rila,
Editura Sophia, pp. 14-17)
Sfânta Cuvioasă Parascheva salvează
un prunc de la avort
Elena G. din
Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman a visat într-o noapte pe Sfânta
Parascheva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta
să se scoale şi să vorbească cu cineva. Într-adevăr, sfânta s-a ridicat din
raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci
să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o
să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă
bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.
Soţul o
îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă. Acest vis l-a avut în
noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor,
dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală
când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg,
foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci
limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă.
Încă de când
era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune
care o face ea la Sfânta Parascheva, în orice necaz ar fi, imediat este
ascultată. Aşa a scăpat Sfanta Parascheva pe această mamă de la moarte - ea
însăși fiind credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de
folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte
bune.
(Despre contraceptive – Mărturii ale unor mame
care au făcut avort, Biserica „Sfântul Spiridon” – Spital, Piatra – Neamț, p.
25)
Izvorul nesecat al minunilor Maicii
Domnului de la Horăicioara
Împărăteasa
Cerurilor și-a ales locuri și suflete curate, spre a-și revărsa darurile
milostivirii Sale. A privit cu milă, dar și cu dragoste de Mamă la rugăciunile
fierbinți ale monahilor de la Horăicioara, care sufereau de lipsa apei, și a
făcut să izvorască apă dintr-o stâncă aflată la mică depărtare de biserica
mănăstirii.
Minunea se
petrecea în timpul stăreţiei arhimandritului Ermoghen Buhuș (1837-1877).
Tradiția spune că toți călugării s-au zăvorât în bordeie și s-au hotărât ca 40
de zile să nu mănânce și să nu guste apă, rugându-se neîncetat. Dumnezeu le-a
ajutat, iar la 40 de zile primul monah care a ieșit din bordei ar fi văzut-o pe
Maica Domnului lovind cu toiagul chiar în locul unde este astăzi izvorul.
Acest izvor,
singura sursă de apă din împrejurimi, a fost binecuvântat cu darul tămăduirii
bolilor sufleteşti şi trupeşti ale celor care veneau cu credinţă la Maica
Domnului de la Horăicioara. Renumele său a impus alegerea celui de-al doilea
hram al mănăstirii: „Izvorul Tămăduirii”, pe lângă cel dintru început, „Buna
Vestire”.
Femeia care și-a recăpătat vederea
Părintele
Spiridon de la Mănăstirea Horaița își amintește că în ’95, pe când era egumen
la Horăicioara Părintele Naum, Dumnezeu să-l odihnească, a venit la mănăstire o
bătrânică care își pierduse vederea. Familia a adus-o și femeia s-a închinat la
icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, aflată în pridvorul bisericii. Cu
multă dragoste, părintele a îndemnat-o să meargă la izvor, să ia apă și să-și
spele ochii, iar mai apoi să bea și într-adevăr femeia și-a recăpătat vederea.
La
Mănăstirea Horaiţa se organizează în fiecare an, de sărbătoarea Izvorului
Tămăduirii, procesiunea cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, un
lung și smerit alai de la Horaiţa la Horăicioara. Sute de credincioși, veniți
din toate părțile, o slăvesc pe Maica Domnului, cea care nu și-a depărtat mila
Sa de la noi.
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU
BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu