Gheorghe Constantin Nistoroiu
În Chipul
divin dăruit de Dumnezeu, Omului creat Atotţiitorul a pus şi scânteia Jertfei.
La cei Aleşi scânteia aprinde toate
virtuţiile prin dragoste, astfel încât flacăra morală devine Aura dumnezeiască
a Martirului şi a Sfântului.
Omul creştin
devine un mijlocitor al comuniuni soborniceşti, un fiu haric al Cerului Sfintei
Treimi, un creator în natura Creaţiei, o permanentă aspiraţie de înnoire şi
îndumnezeire. Aşadar, Omul creat divin în comuniune cu lumina Duhului Sfânt
devine la rândul său creator de sens, de armonie, de sublim, de bucurie, de
splendoare, de dăruire, de jertfă, de răscumpărare, toate acestea plinindu-le
şi sfinţindu-le în Jertfa Răscumpărării Mântuitorului Hristos.
Prin Sfintele
Taine consfinţite în noi, prin har, credinţă şi fapte bune urcăm în sânul
Duhului Sfânt, răstignindu-ne lumii pentru a ne renaşte în Iisus Hristos.
Părintele CONSTANTIN GALERIU (Costachi
Galeri) s-a născut în comuna Răcătău, satul Răzeşi, judeţul Bacău, în
pragul Zorilor Unirii celei Mari, la 21 Noiembrie 1918, din evlavioşii săi
părinţi Elisabeta şi Neculai. După copilăria încărcată de tradiţii, urmează 8
ani cursurile Seminarului „Sf. Gheorghe” din Roman, apoi încă 4 ani pe cele ale
Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1930-1942), susținând sub îndrumarea
marelui teolog-poet Nichifor Crainic,
Teza de licenţă cu titlul Îndumnezeirea
omului. Primeşte hirotonia la Biserica „Zlătari”, iar ulterior ajunge preot
în satul Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii din Prahova
(1943-1947).Între 1947-1973 slujeşte la Biserica „Sf. Vasile”-Ploieşti,
încheindu-şi misiunea, vocaţia şi apostolatul cu un ciclu de 3 decenii la
renumita Biserică din capitală, „Sf. Silvestri” (1973-2003)
Hărăzit de Bunul
Dumnezeu cu har peste har, cu bunătate de sfânt, cu dreaptă credinţă
mucenicească şi cu dragoste de martir, Părintele profesor Constantin Galeriu a urcat toate treptele ierarhico-didactico-pedagogico-spirituale: preot-spiritual, profund-pedagog, lector-universitar,
profesor-titular, profesor-consultant şi conducător de doctorat, vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, mărturisitor.
Graţie
meritelor sale deosebite şi a dăruirii ieşite din comun pe lângă multele distincţii bisericeşti, Părintele
Galeriu a mai primit:
-în 1942 Premiul
Senatului Universităţii Bucureşti;
-în 1990 i s-a
acordat premiul revistei Flacăra;
-în 1992 i s-a
conferit titlul de Doctor Honoris Causa al
Universităţi
Ecologice din
Bucureşti;
-în 1993
primeşte Diploma de Onoare a Societăţii
Academice „Titu
Maiorescu”, apoi înalte recunoştinţe spirituale:
-preşedintele de Onoare al Ligii Culturale a
Românilor
de Pretutindeni;
-membru în Comisia Naţională UNESCO;
-membru în Consiliul Naţional UNICEF;
-preşedinte al Editurii „HARISMA”;
-membru fondator şi Preşedinte de onoare al
Asociaţiei Filantropice
Medicale „CHRISTIANA”;
-preşedinte al Fundaţiei „ELENA DOAMNA”;
-preşedinte al aşezământului „SF. STELIAN”;
-membru fondator şi preşedinte de onoare al
Asociaţiei „DELPHI”;
-membru de onoare al Fundaţiei „MEMORIA”;
-preşedinte-executiv al FRĂŢIEI ORTODOXE
ROMÂNE;
-membru fondator al Fundaţiei ECUMENICE SF.
AP. ANDREI, ş.a.
Părintele
Profesor Constantin Galeriu pe lângă mulţimea de articole şi studii publicate
în ţară şi străinătate, a scris şi publicat următoarele volumele de referinţă:
-Jertfă şi răscumpărare, (1973, Teză de
Doctorat);
Meditaţii la Tatăl Nostru şi la Fericiri,
1990;
-Tîlcuiri la mari praznice de peste an: 22
de modele omiletice, 2001;
-Între Geneză şi Apocalipsă. Convorbiri realizate
de Dorin Popa, 2002;
-Cartea celor nouă Fericiri, 2004.
Părintele
Profesor Constantin Galeriu a fost arestat prima dată între 7 August-7 Octombrie
1950, urmând a doua arestare între August 1952-Octombrie 1953.
Bunul Dumnezeu
m-a binecuvântat să-l cunosc pe marele Duhovnic al Ortodoxiei, mai întâi ca
Dascăl, fiindu-i student la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi ulterior
colaborator al misiunii spirituale, la rândul meu, ca profesor.
Ca student am
fost între cei apreciaţi de Părintele Galeriu îndeosebi pentru atitudinea şi
zelul meu creştin ortodox privind valorile fundamental-divine ale Neamului
protodac şi ale Bisericii lui Hristos.
Eram spre
finalul anului IV la Teologie, când Părintele Profesor Constantin Galeriu
îndeplinind şi funcţia de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor mi-a propus
recomandarea sa spre o parohie din Bărăgan. Trebuia doar să mă decid şi să mă
grăbesc. Nu m-am decis, dar m-am grăbit cu răspunsul: Părinte drag, nu-mi place zona aridă şi zdrenţuită de vânturi a
Bărăganului. Dacă era muntele mă hotăram pe loc!
Marele
Duhovnic a înţeles imediat, acceptându-mi motivaţia.
Am debutat în
învăţământ ca profesor teolog la Şcoala
Normală din Bucureşti. În cadrul
manifestării Zilei Colegiului, Directoarea a propus câtorva profesori mai
remarcaţi să-şi invite un profesor colaborator din afara Colegiului. Încântat
de propunere l-am ales pe cel mai semnificativ Profesor şi poate cea mai aleasă
personalitate spirituală a Capitalei şi a Ţării: Părintele Galeriu.
Între alţi
invitaţi de onoare s-au aflat: poetul Ştefan Augustin Doinaş, criticul literar Nicolae
Manolescu, Inspectorul General din Învăţământ Vasile Molan, un reprezentant al
Ministerului Educaţiei, e.t.c.
Aula
Colegiului era arhiplină, fremătând de sărbătoare. Conducerea şcolii la cererea
expresă a invitaţilor a făcut imprudenţa de a-i acorda primul cuvânt Părintelui
Galeriu. Într-o linişte de simfonie, Marele Duhovnic a vorbit 3 ceasuri
electrizând şi fascinând întregul auditoriu.
Ceilalţi
invitaţi s-au rezumat doar la cele câteva minute care au mai rămas, după care
Cadrele Didactice ne-am retras la o Cină festivă.
În toiul
agapei, i-am provocat pe invitaţii de onoare să răspundă la următoarea
întrebare:
-Dacă
aţi fi forţaţi de împrejurări ultimative să părăsiţi ţara pentru totdeauna, ce
cărţi aţi considera necesare să vă însoţească în necunoscut?
Primul a
răspuns Nicolae Manolescu, care arzând în cenuşa sa critică a exclamat: I. L. Caragiale şi orice critică...
A urmat,
Ştefan Augustin Doinaş: Eminescu, Coşbuc.
Alecsandri...
Inspectorul
Vasile Molan a răspuns: Biblia şi Istoria
Literaturii Române a lui George Călinescu.
Invitatul din
Ministerul Educaţiei a spus doar că: se
mai gândeşte...
Părintele
Constantin Galeriu a fost total şi categoric: Biblia, Scrierile Sf. Părinţi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz,
Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama,
Ioan Damaschin, Simion Noul Teolog, Serafim de Sarov, Dumitru Stăniloae, Vladimir
Lossky, N. A. Berdeaev, Jacques Maritain, Dosoftei, V. Pârvan, N. Paulescu, Eminescu,
Coşbuc, Alecsandri, Goga, L. Blaga, ş.a.
Încheind seria
răspunsurilor, am grăit la rândul meu: Toate cărţile menţionate de Părintele
Profesor Constantin Galeriu, la care mai adaug expres: Noul Testament cu accent
pe Evanghelie şi Epistolele Sf. Ap. Pavel, Ciclul FILOCALIA, Origen, Sf. Ioan Casian, Mihail
Pselos, Andrei Şaguna, Cuviosul Paisie Aghioritul, Serafim Rosse, Cuv.
Sofronie, Sf. Ignatie Briancianinov, Florenski, Sf. Ioan de Kronştadt, Arsenie
Boca, Părintele Galeriu, Pr. Vasile Ţepordei, patriarhul Justinian Marina;
filosofii: Socrate, Seneca, Plotin, Boeţius, Eminescu, Petre Ţuţea, Nae
Ionescu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu; istoricii:
Herodot, Strabon, Socrates, Sozomen, Udrişte Năsturel, Stolnicul Cantacuzino, Ana
Comnena, Dimitrie Cantemir, Nicolae Densuşianu, Haşdeu, Xenopol, Ion Nistor,
P.P.Panaitescu, Ştefan Pascu, Silviu Dragomir, Constantin Gane, Gheorghe
Brătianu; scriitori-oameni de cultură: Melchisedec Ştefănescu, Varlaam, Olahus,
Gh. Lazăr, Dostoevski, Dan Botta, Marin Sorescu, poeţii: Homer, Petrarca, Sf. Ioan al Crucii, Shakespeare,
Puşkin, Hugo, Al. Mateevici, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru, Ion Pillat,
Radu Gyr, Nicolae Labiş, Iulia Haşdeu, Andrei Ciurunga, Aron Cotruş, Nichifor
Crainic, Sandu Tudor, ş.a.
La mirarea
tuturor Părintele Galeriu a afirmat: Vedeţi,
Giorgică este discipolul meu deosebit. De pe acum promite mult şi multe
preocupări de folos va aduce Neamului nostru Dacoromân!
Şi aşa a fost:
am colaborat fidel şi entuziast în cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini
Ortodocşi Români, (A.S.C.O.R), al Frăţiei Ortodoxe Române ca membru fondator,
al Fundaţiei Ec. Sf. Apostol Andrei înfiinţată de mine, în atmosfera
diferitelor conferinţe şi dezbateri cultural-religioase din Bucureşti, în
formarea mişcării pro-revoluţia Română din Decembrie ’89, în zelul renaşterii
spirituale a poporului român, etc.
Astăzi, acum
la acea listă de personalităţi religioase, spirituale şi oameni de cultură
dacoromâni pot să mai adaug câteva sute bune
şi în mod expres: Elita Mărturisitorilor
Creştini-Ortodocşi, alături de Corifeii
Ortodoxiei Universale.
Marii Preoţi,
Dascăli, Poeţi, Filosofi, Cuvioşi, Oameni de Cultură, Istorici, Artişti,
într-un cuvânt toţi Marii Români Creştini, Ctitori de Adevăr, Frumos şi Bine ai
tezaurului Tradiţiei sfinte a Neamului, rămân nemuritori prin misiunea, vocaţia
şi mărturisirea lucrărilor lor.
Preoţii rămân
deodată cu Bisericile lor, Duhovnicii trăiesc permanent în Discipolii lor,
Dascălii strălucesc în Ucenicii lor, Poeţii se cuminecă în Frumuseţea Neamului,
Sfinţii se aprind în Icoana Dumnezeirii, Mărturisitorii sălăşluiesc în Jertfa
Martirilor, Cuvioşii se întrupează din Slava Străbunilor şi mireasma Îngerilor.
În lumea creştin-ortodoxă, în Împărăţia lui
Hristos, vremurile stau sub Oameni, sub spiritualitatea lor, care iese
din timp, din spaţiu şi punctează transcendenţa.
Aceşti Oameni
sunt Români sau Dacoromâni absoluţi!
Un Român
absolut a fost / este şi Părintele Constantin Galeriu, care odrăslind din
Logosul divin s-a făcut Cuvânt crucificat, prefăcând Biserica „Sfântul Silvestru”din Bucureşti în Amvonul Marii Cetăţi-Jertfă pilduitoare
şi răscumpărătoare întru Învierea celor mulţi.
Cuvântul său
de folos, de lumină, de înnoire, rostit din amvon, de la catedră, dintr-un
amfiteatru anume sau dintr-o aulă oarecare, strălucea, binecuvânta, electriza, fascina, armoniza,
încununa, încânta, rodea.
L-am ascultat
de multe ori şi de fiecare dată în toate momentele, evenimentele, sărbătorile
creştin-naţionale aducea ceva nou. O mireasmă de duh plutea deasupra tuturor.
Am ascultat sute de preoţi în predicile lor: 98 % nu adăugau un cuvânt la
predică, nu puneau o virgulă, se mulţumeau cu pericopa evanghelică rostită de
2000 de ani şi atât... Ba, mai cereau câte un ajutor pentru acoperiş, pentru
pictură, pentru veşminte, pentru praznicar, rareori pentru sărmani...
1 % din preoţi
mai adăugau la cuvânt câte o spoială pe ici pe colo, ceva nesemnificativ slab
şi cu bule..., ca sifonul îmbuteliat prost.
Restul de 1 %
erau Marii Predicatori: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâianu, Ilie
Moldovan, Ilie Cleopa, Daniil Tudor, Constantin Galeriu, Ioan Iovan, Nil
Dorobanţu, Milan Şesan ori Mitropoliţii: Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania,
Serafim Joantă, Teofan Savu, Patriarhul Înţelepciunii Petre Ţuţea, etc.
Ca toţi
Românii absoluţi Părintele Galeriu l-a iubit enorm pe Luceafărul Ortodoxiei
româneşti, Mihail Eminescu-Voevodul Limbii Române. Iată ce ne mărturiseşte
Marele Părinte Galeriu: „Mihai Eminescu a aparţinut vremii în care
s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului. Ca geniu
deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea
sa-filosofice, artistice, ştiinţifice-a receptat neîndoielnic o anume influenţă
a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în
profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Cu puterea geniului
său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins
esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi
cugetului său”. (Studii Teologice..., Seria a II-a, an. XLIII, nr.1
Ian.-Feb., 1991, Pr. Galeriu, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea
lui Mihai Eminescu, p. 45)
Autoritatea
duhovnicească a Părintelui Constantin Galeriu a strălucit pe zenitul secolului
al XX-lea copleşindu-l de emoţie spirituală, însuşindu-şi cel mai sublim act
creator: jertfa ca dăruire tuturor şi de împlinire întru Hristos şi întru sine,
ca Apostol al Creştinismului social pe care l-a promovat cu osârdie.
Jertfa a fost sinonimul
conştiinţei sale morale. A suferit prigoană, persecuţie, temniţă, purtându-şi
crucea şi renăscând strălucitor de fiecare dată ca Marele Trac şi Apostol Pavel,
predicând în marile Cetăţi ale Neamului. Pe toţi îi asculta cu mare atenţie şi
cu multă răbdare îi aducea pe mulţi la isihia şi dragostea lui Hristos.
Dacă în
Vechiul Testament Frica era începutul
Înţelepciunii, în Testamentul Iubirii lui Hristos, dragostea şi isihia (liniştea) aduc Înţelepciunea veşnică.
Dragostea
ortodoxă înseamnă a-l iubi pe celălalt întru Hristos, întru liniştea
dumnezeiască ce te renaşte, renăscându-l.
Isihia vine de la cuvântul protodac: sihastru
= cel ce trăieşte în pacea
Domnului, în lumina clară a Adevărului, în dorinţa şi dorul după Dumnezeu.
Iată ce
sublinia marele Părinte Galeriu într-o rostire duhovnicească: „Sincer,
pot mărturisi că în Evanghelie, în Hristos, în comuniunea cu El simt că mă aflu
în adevăr, în lumina adevărului şi nici o filosofie din lume nu mă poate
sminti, nimic din lume; n-am nici un argument împotriva adevărului de la
Dumnezeu, toate argumentele sunt pentru Dumnezeu şi dimpotrivă toate celelalte
sunt „arginţii” căderii, ai prăbuşirii omului din adevăr
(cum a căzut satana ca un fulger din cer). Şi atunci poţi da această mărturie
că în Iisus Hristos te afli în Adevăr. Căutaţi acest timp pentru isihasm, veţi
dobândi negrăita bucurie a isihiei care vine din adevăr, pentru că neliniştea
vine din lupta ta lăuntrică pentru adevăr”. (Pagini de Pateric
Românesc. Ed. Anastasis, 2009, p. 38)
Părintele
Galeriu ca un mare vizionar şi ziditor al Cetăţii şi Bisericii Dumnezeului-Om
Hristos a promovat cu mare zel în cadrul Apostolatului Social, ecumenicitatea
culturală şi spirituală a omenirii:
„Ar
trebui toţi, şi iudeul şi musulmanul, şi şintoistul şi confucianistul, şi
hinduistul şi budistul şi oricare din lumea aceasta, să recunoască cum că
printre oameni nu găsim desăvârşirea. Desăvârşirea este în Dumnezeu şi la
Dumnezeu ajungem prin Dumnazeu-Omul, Hristos. Şi El Singurul e Cel Care ne-a
învăţat Iubirea. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. El singur a coborât
din cer, a părăsit cerul ca să trăiască viaţa acestei omeniri. El n-a jertfit
pe nimeni pentru El, ci numai pe El s-a jertfit pentru toată lumea. Deci
aceasta este calea înţelegerii între oameni”. (ibid. p. 39)
Desigur în
viziunea sa amplă, ca: toţi să fie una, adică:
pace, iubire, crez, adevăr, isihie, nădejde, jertfă, mântuire, marele
Predicator n-a ocolit nici sfera politică: „ Harisma întâi a conducerii implică
negreşit modelul. Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci El să
slujească, să-şi dea viaţa Lui preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Al
doilea-ca tu să slujeşti pentru mulţi. Să ai conştiinţa şi modelul.
Dar cum slujeşti pentru cei mulţi? Al treilea punct al omului politic: a sluji
pentru cei mulţi înseamnă a-i cunoaşte pe cei mulţi, a şti
categoriile sociale, a cunoaşte situaţia lor economică, să pleci de
la aceste obiective de realizare. Totodată, ce e şi mai profund, sunt trei
factori care zidesc o societate, cel spiritual, de schimbare a
mentalităţii, adică o conştiinţă clară, cel moral, comportament în
raport cu crezul pe care îl ai; o morală nefăcută de un crez precis nu-i
morală. Deci morala e în legătură cu crezul. Iar al treilea, cel
economic-social. Deci aceşti trei factori trebuie să-i aibă în vedere omul
politic. Un conducător politic dacă nu se identifică cu crezul oamenilor pe
care îi conduce, cum să-i reprezinte”? (ibid. p. 43)
Prinosul
înţelepciunii sale l-a făcut pe Părintele Profesor Constantin Galeriu să abordeze toate problemele omului,
ale societăţii, printre altele şi rolul presei. Întrebat fiind de un reporter
oarecare, Părintele îi răspunde cu profundă autoritate:
-Are şi
ziaristul o harismă?
„Are
harisma împărtăşirii cuvântului, dar cuvântul Adevărului.
-Care este
rolul presei?
Rolul
presei? Unii au spus că dacă ar fi fost presa şi mass-media pe timpul Sfântului
Apostol Pavel, precis că el ar fi fost şi ziarist. El, care a mers 40 000 km pe
jos. După Mântuitorul şi Maica Domnului, pentru noi, e cel mai mare om din
istorie...
-Aveţi un
mesaj de adresat publiciştilor?
Un
mesaj ca, într-adevăr să slujească adevărului, adevărului care să-l zidească pe
om. Eu socotesc că adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, creativitatea sunt
însuşiri fundamentale care-l definesc pe om: acestea sunt chipul lui Dumnezeu
în om, sunt firea omului, sunt sănătatea omului şi când cazi din ele, te-ai
îmbolnăvit. Ori mesajul este ca ziaristul să slujească aceste valori, să
zidească adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, care înseamnă eliberare de
tot răul”. (ibid. p. 44)
Neocolind nici
pe cea mai sublimă dimensiune-taină a condiţiei creştinului ortodox în drumul
său spre urcuşul mântuirii, Crucea, pe care Părintele Dascăl Constantin Galeriu
a purtat-o hristic:
„Mântuirea înseamnă: iubirea Tatălui Care răstigneşte; iubirea Fiului răstignită; iubirea
Duhului Sfânt Care triumfă în puterea de neînvins a Crucii, cum tâlcuieşte
un ierarh ortodox. Tatăl este reazemul fundamental al Crucii: Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul
Meu. Fiul este Jertfa; Duhul, Porumbelul Care rămâne mereu peste Fiul, este
pacea Crucii lui Hristos şi puterea Învierii. Crucea descoperă astfel iubirea
Treimii în manifestarea ei concretă, în plinătatea şi în întâlnirea ei decisivă cu păcatul”.
(Glasul Bisericii-Revista
Oficială a Sfintei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, An. L, nr.3-4,
Iulie-Decembrie, 1992, Bucureşti, p. 59)
Evocându-l pe
marele Pandur, pe primul Domn al Dreptăţii Sociale al epocii moderne, care s-a
jertfit pentru Dumnezeu şi Neam, pe Tudor Vladimirescu şi Revoluţia de la 1821,
condusă de el, Părintele Galeriu consemnează că: „... această mişcare
revoluţionară purcede din străfundurile setei de echitate şi dreptate socială a
unui neam bun, răbdător şi blând, dar nu mai puţin conştient de vocaţia şi
demnitatea sa umană; conştient de dreptul fiecărei persoane şi al fiecărui
popor de a-i fi respectate şi împlinite în egală măsură cu ceilalţi semeni,
inşi sau naţiuni, aspiraţiile şi interesele legitime fundamentale. Iar când
aceste drepturi sunt încălcate brutal, sistematic şi timp îndelungat, şi altă
cale de obţinere a lor nu mai există, se impune revolta cu toate suferinţele şi
jertfele implicate în ea, ca expresie a dreptăţii divine înseşi. – La acest
ceas al istoriei, Tudor Vladimirescu a întrupat, a dat glas, a luptat
înfruntând toate ororile luptei şi s-a jertfit, tocmai pentru
<<drepturile>> celor năpăstuiţi şi fără glas. Mai cuprinzător şi
dintru început spus, mişcarea de renaştere de atunci a urmărit deodată un ţel
social şi unul patriotic-naţional: eliberarea de sub jugul intern şi extern,
reprezentat de <<domnii străini ai ţării, care cum scria Tudor guvernatorului Vidinului, dimpreună cu
boierii... unindu-se cu toţii, ne-au prădat şi ne-au despuiat, încât am ajuns
numai cu sufletele>>. (Glasul Bisericii..., Anul XL, nr. 3-5,
Martie-Mai 1981, p. 426)
Între
cuvintele alese şi testamentare lăsate Românilor de Marele Duhovnic şi
Predicator Dac, Părintele Profesor Constantin Galeriu se numără şi cel
referitor la Naţiune şi la Biserica lui Hristos: „Legitimitatea titulaturii de <<Biserică
naţională>> pentru Biserica
Ortodoxă Română unii poate că pur şi simplu n-o înţeleg, fie din slăbiciunea
minţii, fie din puţinătatea cunoştinţelor; alţii o înţeleg, dar oportunismul
este mai puternic şi atunci se conformează anumitor comandamente ideologice sau
stereotipuri din lumea occidentală, aşa cum ieri făceau ascultare faţă de
dogmele ideologice emanate din Uniunea Sovietică: aşa e omul bietul de el, slab
şi ispitit să stea << sub vremi>>, cum zicea cronicarul. dar mai sunt şi alţii-sărmanii de ei, Dumnezeu
să-i ierte!-care s-au învechit în sminteală şi li s-a întinat lor şi cugetul,
şi inima; aceştia cred că sunt stăpânii adevărului împotriva lui Dumnezeu,
răstălmăcind totul şi smintindu-i şi pe alţii, cu raţionamente şi vorbe
meşteşugite...
De
unde ar trebui să pornească o astfel de discuţie? Desigur, de la naţie sau
naţiune, de unde derivă cuvântul naţional. Este naţiunea o realitate sau o
simplă convenţie? Este naţiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci,
dacă naţiunea este convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate
lucrurile omeneşti; dar dacă este o realitate rânduită de Dumnezeu, atunci ea
face parte din ordinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega
sau a o dispreţui e o lucrare cel puţin nedreaptă...
Ca
să-şi cunoască tradiţia şi deci adevărata identitate spirituală, culturală şi
naţională, tinerii noştri ar trebui îndrumaţi să asculte, dincolo de mărturiile
istorice bisericeşti, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe Basarab sau
Dimitrie Cantemir, al voievozilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constantin
Brâncoveanu, al scriitorilor noştri clasici, de la Heliade-Rădulescu la
Eminescu. Zice bunăoară, Neagoe Basarab: <<Eu, feţii mei, nu ştiu alt
rai mai dulce decât faţa lui Hristos...>>! Ce mărturie mai frumoasă a credinţei şi evlaviei ortodoxe se poate
închipui? Şi ea vine de la un om de stat, de la un voievod!
De
aceea, trebuie să se ştie şi să se spună răspicat: recunoscând Bisericii
Ortodoxe Române titlul de <<Biserică
naţională>>, recunoaştem şi poporului român titlul de supremă
cinstire de a fi ortodox”. (10 Predici de Părintele Galeriu la 10 ani
de la mutarea sa la cer. Ed. Lumea Credinei, Bucureşti, 2013, p. 163-170)
În urcuşul meu
spiritual adus ca recunoştiinţă Marelui Părinte drag, adaug şi mărturiile a
trei Români Mari:
Petre Ţuţea: Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul
sare şi-mi zice, plin de admiraţie:<<Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi
fi Părintele Galeriu!>> Eu, care înclin să mă cred genial era să mă
supăr. Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!
Nicolae Steinhardt: Sub ochii noştri, sfidând aceste vremuri de apostazie, la Biserica Sf. Silvestru
din Bucureşti, se petrece ceva esenţial: e acolo un preot minunat, de un unic
har mărturisitor, Constantin Galeriu, ale cărui predici nimeni n-ar trebui să
le ignore. Nu e numai un mare teolog şi un propovăduitor de excepţie al
dumnezeieştii Scripturi, ci- o spun cu toată răspunderea-un neasemuit rugător.
Dan Ciachir: Părintele Galeriu a fost, poate, cel mai mare predicator al Bisericii
Ortodoxe Române. Ortodoxia are oameni de trăire duhovnicească, dar nu prea are
predicatori. Părintele avea un patos al comuniunii deosebit. Aceasta era
trăsătura sa cea mai puternică şi care îl individualiza.
Parafrazându-l
pe Ioan Slavici, care l-a numit pe cel mai mare Mitropolit al Transilvaniei (aş
putea spune al tuturor Românilor fără să greşesc), Şaguna-Mesia ardelenilor,
pot afirma cu certitudine: Părintele Galeriu-Mesia bucureştenilor.
+ Marele
Duhovnic, Mărturisitor şi Jertfitor întru Hristos a urcat la ceruri la 10
August 2003.
Slăvit
să fie Domnul, întru şi cu Aleşii Săi!
(Fragment din Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu