Scrisorile domnului profesor Petre Iosub

Din: Scrisori către un ”a” mic: (Portrete şi pamflete) / Petre Iosub . – Vaslui : Editura Thalia, 2014

1. SCRISOARE CĂTRE ŢĂRAN

M-am gândit să-ţi scriu ţie, Om al dimineţilor timpurii şi al celor mai măreţe fapte din istorie. Unii te numesc “talpa”, însă tu eşti temelia şi numele propriu al umanităţii româneşti. Tu ai făurit, înainte de oricine şi după Dumnezeul tău, ceea ce acum numim istorie, tradiţie ori civilizaţie, deşi de multe ori unii te numesc peiorativ, “’ţăranule”. Când ţara şi civilizaţia au mari necazuri, îţi cere somativ: “dă-ne fii tăi şi bunurile tale, ţăranule, să putem ieşi din încurcătură!”. Şi tu, curat ca o lacrimă şi prea generos, le dăruieşti fiii, pe care, de multe ori, nu-i mai vezi niciodată, iar chipul celor care ţi i-au răpus pentru totdeauna, apare în statui şi în istorii făcute de proprii tăi fii înregimentaţi în “mormântul necunoscutului” sau al “soldatului anonim”. Şi astfel ţi-a fost furată şi identitatea ca să nu te mai poţi legitima în istorie. Tu rămâi doar turma anonimă, forţată mereu să îngenuncheze nu în faţa ţării şi a posterităţii, ci în faţa unor, de multe ori, netrebnici care îşi arogă fară ruşine meritele tale!

Tu ai descoperit primul lumina soarelui şi ai simţit, cu tălpile tale răcoarea ierbii înrourate a dimineţilor de mai. Ai descoperit nemărginirea acestei minunate lumi şi ai plecat, cu mintea şi tălpile tale bătătorite, pe drumurile construirii unei istorii a culturii şi civilizaţiei - deşi la început nu ştiai prea bine ce va fi ceea ce ai de făcut şi faci mereu!

Drumul a fost lung şi extrem de întortochiat, de multe ori cu multe riscuri şi pierderi mari de vieţi, dar n-ai renunţat şi nu te-ai lăsat doborât! Ai cultivat pământul, ţi-ai crescut şi educat frumos odorurile, apoi ai făcut ştiinţa cultivării ogorului, dar şi a destăinuirii nemărginirii din propria fiinţă şi cea din afară. Luminii soarelui i-ai adăugat, cu neprihănită dragoste, lumina cunoaşterii - care ţi-a făcut viaţa mai bogată şi mai frumoasă.

Dar până la urmă ai devenit un anonim şi un anacronism pentru multe caracude care-ţi pângăresc mereu viaţa. Un anacronism în mentalitatea lor primitivă - şi nu Gheorghe, Ion, Vasile, Ţărani care au înfăptuit, cu munca şi inteligenţa lor, istoria şi au hrănit şi hrănesc mereu aceste căzături ale speciei umane!...

Dar nu te întrista. O parte din aceste căzături sunt parte odraslele bătăturii tale prin care Dumnezeu a voit să demonstreze că ele nu au pierdut nimic din animalitatea lor iniţială. Chiar şi aşa, ţie ţi-a dat “nemărginirea” şi frumuseţea triadei de creaţie; marea bucurie de a fi Om, iar lor le-a rămas doar animalitatea, lipsa simţului istoriei şi al perspectivei umane.

Aminteşte-ţi mereu că parte din aceste exemplare, în timpuri de răstrişte pentru tine, ţi-au sugrumat de multe ori respiraţia liberă. Cel mai rău este că s-au “puit” atât de mult acum, încât îţi consumă întreaga porţie de oxigen şi ultima speranţă. Aşa că până se vor stinge natural, lasă-le în “ţarcul lor”  fără însă a le da girul unor responsabilităţi domestice şi sociale, aşa cum ai mai greşit de destul de multe ori.

Nu le mai lăsa libere, căci te vor transforma, iar dintr-un Ţăran cu nume propriu într-un adjectiv peiorativ... Tu eşti rădăcina şi generatoarea unei îndelungi istorii...

Pe lângă aceste căzături pe care le ai în bătătură, au fost şi sunt multe căzături venetice care ţi-au călcat casa! A venit romanul şi ţi-a ordonat: “Dă-mi” şi tu i-ai dat aurul! A venit turcul, tătarul, leşul, muscalul, austriacul, dar şi alţi netrebnici şi au spus: “Dă-mi”, iar tu le-ai dat aur, bir şi tot ce au voit scrâşnind din dinţi. Însă când durerea ţi-a ajuns la os, le-ai dat “bătaie” şi i-ai îngropat în glia ta sfântă şi eternă. Mai încoace a venit neamţul şi a spus : “îţi iau!” şi ţi-a luat petrolul şi hălci din glia ta săngerândă şi din pădurile tale nestemate, până ce l-ai pus pe fugă. A venit apoi rusul şi a spus: “îţi iau!”. Şi a luat petrol, uraniu, aur ş.a, transformându-te din gospodar la locul tău, în proletar şi sărac lipit pământului.

Dar timpul s-a scurs, însă iar s-a întors pe dos. Au venit ăştia care ţi-au golit sufletul şi demnitatea, iar acum se pregătesc să te distrugă ca să nu mai fii nici măcar rădăcina, darmite Ion, Vasile, Gheorghe…

Cât vei mai suporta oare?

 ***

2. SCRISOARE CĂTRE MUNCITOR

Deşi originea ta este tot de ţăran supus aceloraşi rânduieli şi tradiţii, tu te-ai semi - sau urbanizat total. Din cel care mânuia coarnele plugului şi îmbrăţişa cu lăcomia şi bucuria ochilor câmpurile încărcate de viaţă şi frumuseţi, ai devenit un sedentar al urbanismului şi un visător, uneori chiar romantic, al meseriei pe care ai deprins-o cu răbdare şi temeinic. Primul tău gând a fost să scapi de anonimatul satului, dar nu ştiai că vei intra într-un anonimat şi mai adânc şi mai necruţător. Un anonimat care te-a deprimat şi te-a deposedat de cele mai tulburătoare trăsături de caracter, ţi-a îngenunchiat mândria de a fi omul unui univers cultural special. Zic special, pentru că satul este creatorul umanităţii noastre - şi moral şi cultural.

Este izvorul şi rezervorul  specificului naţional. Aici trăim pe viu viaţa noastră istorică cea de azi şi din totdeauna. Dacă urbea nu te-a deposedat de această frumoasă şi bogată moştenire, ci doar ţi-a deschis noi şi mari ochi asupra ei, adăugând şi alte norme şi deprinderi utile, atunci e foarte bine, iar tu ai devenit un om cu adevărat interesant. Adică un creator de noi obiecte pentru civilizaţie!

Eşti o fiinţă norocoasă că urbea te-a întregit şi nu te-a “depravat” aşa cum se mai întâmplă ca dintr-un pui de ţăran cinstit să devii o căzătură de… urbanism. Şi pentru că nu te-a atins decăderea urbană şi ţi-ai păstrat bunul simţ şi ţi-ai şlefuit mereu mintea şi caracterul, aş vrea să-ţi spun câteva lucruri. De ce ai oscilat atunci când ţi-au propus să fii liber, dar fără drepturi economice şi sociale, de ai ajuns să-ţi pui capăt zilelor sau să-ţi laşi familia, şi să pleci să speteşti ca un rob în străinătate pentru a-i îmbogăţi pe alţii? De ce ai pus şi încă mai pui ştampila, pe toate căzăturile acestei ţări pentru a le oferi averea pe care tu ai creat-o, iar tu îngroşi rândurile la pomenile electorale pentru a mai supravieţui încă o zi? De ce încurajezi şi susţii netrebnicii care ţi-au furat tot, iar acum te aşteaptă cu votul tău şi 1l de ulei la gura urnelor?

Ştiu că eşti vlăguit şi dezamăgit. Dar mai ştiu că încă nu ţi-a murit demnitatea şi poţi oricând să devii puternic şi să-ţi impui dreptul la o viaţă liberă sub aspect economic şi cultural-moral. Părăseşte mai repede doar dreptul de a înjura mereu şi de a trăi ca în epoca de piatră! Ridică-te muncitorule, căci verticalitatea e doar dreptul tău în viaţă şi la viaţă!

 ***

3. SCRISOARE CĂTRE INTELECTUAL

Citind cele de mai sus, gândul tău şovăitor ţi-a străfulgerat inima şi ai început să te întrebi: “Oare pe mine m-a uitat? De ce?  Doar am fost prieteni o viaţă întreagă, iar uneori nu mă lăsa zile şi nopţi să plec de lângă el! Mă întreba mereu ce am mai descoperit şi dacă sănătatea mi-e încă întreagă! Iar acum...?”

Nu, nu te-m uitat, dragă prietene. Tu ai fost şi eşti mereu cu mine. Împreună am făcut cele mai impresionante şi tulburătoare călătorii în lume şi în abisurile ei. Tu m-ai învăţat a descoperi, printre infimele vieţuitoare şi lucruri ale lumii, Omul. Scriu cu majusculă, pentru că, chiar dacă specia numără peste şapte miliarde, doar Omul este singurul care nu poate avea plural şi nu poate fi confundat cu celelalte vieţuitoare inclusiv cu cele care au oarecare asemănare fizică cu el. El face doar discriminări morale şi de comportament şi nu operează cu alte criterii ocazionale sau bazate pe instincte şi bogăţie.

Nu te-am uitat şi nu te voi uita niciodată, întrucât mi-aş renega propria mea existenţă şi aş deveni un nerecunoscător cu propriile mele principii, cu propria-mi viaţă, cu visele şi îndoielile mele.

Prietenii nu se uită. Prieteniile sunt cele care-ţi îmbogăţesc cu încă un continent harta propriului tău ego-u!

Aşa că, nu te mai îndoi de mine. Cu tine am făcut prima călătorie pe harta timpului. Când am descoperit miraculoasele litere şi cifre, chiar cifrele şi figurile pe care Pitagora le modela frumos şi apoi le încătuşa în peşteră ca să nu le scape pe mâna vreunui şarlatan. Cu tine am mers mai departe, ţinându-mă de mână şi povăţuindu-mi mintea. Şi-am descoperit mii şi mii de continente ale gândului, mii şi mii de feluri de a fi, spiritual şi practic, ale Omului. Eram obosit şi numai tu mă îndemnai la drum mai departe. Cum te-aş putea uita, când tu mi-ai arătat să descopăr miracolul şi frumuseţea vieţii adevărate!

Cum să te uit, când tu mi-ai deschis toate uşile lumii şi am trăit fascinant toate epocile istoriei parcursă de specie. Ti-aduci aminte ce mi-ai spus, când ai deschis uşa României?: ”Păstrează tăcere şi ia aminte că aici ţinem comorile noastre. Le tăinuim să nu le spurce sau să le distrugă barbarii”. Era o uşă maramureşană, având încrustate în piatră diferite simboluri, pe care nu le înţelegeam, iar înăuntru, sculptate în memoria timpului, erau nume: Decebal, Ştefan, Mihai, Bălcescu, Eminescu, Enescu, Iorga, Porumbescu, şi altele care-şi aşteptau rândul să fie dăltuite. Atunci mi-ai spus în şoaptă: “Aici e Omul. Şi orice nume ai vedea el se va numi tot România, deci la singular”. Şi de atunci n-am mai folosit pluralul, şi am considerat asta ca un mare secret al istoriei mele.

Cu timpul, mi-ai deschis toate uşile trecutului cu măreţul său Om. Dar cel mai mare miracol a fost atunci când mi-ai arătat poarta de la Delphi unde Socrate îşi regăsea celălalt Socrate  pe care mai târziu Omul l-a numit cumpăna echilibrului -raţiunea şi conştiinţa de sine, prin care sonda celelalte egouri să le afle taina!

A fost o adevărată descoperire a Omului prin care am călătorit apoi către celelalte mari comori ale lumii: “conştiiţa generică” transcedentală, ideea hegeliană, Marele anonim blagian, dar şi seminţele roditoare ale atâtor gânduri despre gândire şi despre altceva care au aureolat secundele mele de trecere prin lume!

Doamne, ce frumuseţi nebănuite ascunde Omul. Ca pe un copil ascultător, dar deloc comod prin întrebările lui, m-ai luat de mână şi am poposit în Cetatea Renaşterii Omului, acolo unde el a dat Cina cea de taină pentru a descoperi trădarea şi fidelitatea - elemente vitale şi opuse ale prieteniei. Apoi m-am bucurat nespus de eternul surâs al Giocondei. Ea dispăruse însă mi-a lăsat doar zâmbetul ei etern, care, călătoreşte prin veacuri şi vesteşte că Omul n-a murit încă!

Cum să te uit, prieten drag, când tu mi-ai oferit unicul privilegiu de a gusta din marea poezie universală a Omului numit: Homer, Dante, Shakespeare, Eminescu, Blaga, Bayron, Lenau, şi, poate nu în cele din urmă Heine, Goethe, Garcia, Apolinaire, Lermontov, Puşkin, dar şi din minunatele comedii Norii, Bolnavul închipuit, Bătrâna doamnă, O scrisoare pierdută sau şi despotica Amintiri din casa morţilor în care Omul se va iluziona că el poate prin sacrificii impersonale să facă o altă lume şi o altă umanitate pe măsura viitorului său.

Mai ţii minte ce mi-ai spus la întoarcerea din Pivniţele Vaticanului, când sosisem în mândra şi eterna Bucovină, luând cu noi toate durerile Omului? ”Ne-am întors din iad în raiul nostru pământesc”. Sfânta Putnă străjuia, cu clopotele ei răguşite de atâtea chemări, văile adânci dintre semeţii munţi carpatini şi dădea semnalul unei renaşteri a Omului. Şi a fost o renaştere, însă mersul ei s-a înfundat, când a venit unul la tine şi ţi-a spus: “Cu ce te ocupi tu, bă intelectualule?!” Bomba nucleară a fost făcută, iar tu scrii cărţi şi tratezi boli, în loc să serveşti clienţii cu nişte şpriţuri şi ceva d-ale gurii? Gata! Nu-ţi place, pleacă unde vezi cu ochii. Eu n-am nevoie de intelectuali…” Şi ai plecat bombănind în loc să fi aruncat pe ticălos în vreo “gaură neagră” să se pulverizeze în miliarde de ţăndări. De ce ai plecat şi nu ai dat replica agresivă unui astfel de dement. Sigur, îmi vei spune că,  în nimicnicia lui, ţi-a desfiinţat spitalul sau şcoala în care deschideai uşile spre lume şi spre viitor, aşa cum ai făcut cu mine. Ţi-a înstrăinat loturile experimentale sau/şi  locul unde căutai de zor remedii pentru cei suferinzi sau pentru uşurarea şi perfecţionarea  muncii Omului. Şi câte altele frumoase şi necesare îndeletniciri.

Or, tu ai plecat, drag prieten, şi nici acum nu ştiu unde te va găsi scrisoarea mea.

Eşti un Om de succes sau numai un individ cu mulţi bani şi relaţii? Nu-ţi plâng ochii după mormintele tale lăsate în păragină şi vândute a “n”-a oară? După prieteni, rude, după locul în care ţi-ai lăsat anii şi amintirile? După bineţele prietenoase cu care erai întâmpinat pe stradă şi la serviciu şi te bucurai ca un copil, când auzeai rostindu-se: salut doctore, salut profesore, salut cercetătorule care toate se cristalizau în minunatul “Bună ziua Omule!”.

Ce tragedie că te-am pierdut şi pe tine şi odată cu tine, va muri încă o prietenie.

A plecat Ţăranul, s-a dus Muncitorul, iar odată cu plecarea ta va dispărea şi Intelectualul! Iar noi rămânem doar cu scursurile din ţarcul României? De ce? Vrei ca în viitorul mai puţin îndepărtat Academia Română să se transforme într-un “stabor” al maneliştilor şi ţambalagiilor, iar şcoala şi spitalul în “golden blitz-uri” prezidenţiale?

De ce, dragă prietene?...

Te-ai supărat pe propria ta viaţă şi o dai cu generozitate şi fără remuşcări, străinilor şi nu alor tăi, care te-aşteaptă mereu în pragul casei tale?!.

 ***

4. SCRISOARE CĂTRE BIBLIOTECAR/Ă

Ţi-am scris cu majusculă numele tău generic, pentru că el nu este ceva care să fie trecut şi la altele, aşa cum s-a întâmplat şi se mai întâmplă chiar şi astăzi. El nu este nici nume comun şi nici nume propriu, ci mai degrabă numele luminii care ne călăuzeşte pe căile timpului şi ale existenţei.

Dragă prietene, tu eşti depozitarul misterelor şi al tainelor originale pe care mereu le deschizi pentru a călăuzi omul spre lumina cunoaşterii, a faptelor făcute bine. Eşti reflexul Demiurgului sub înfăţişare umană, pentru că posezi tainele din cele două planuri ale creaţiei şi le mărturiseşti copiilor acestei lumi.

Dragă prietene, deşi timpurile adeseori te îngenunchiază şi te umilesc prin cele mai teribile mijloace, iar uneori atentează la însăşi existenţa ta, inclusiv nimicindu-te, tu renaşti mereu precum pasărea Phonix şi te înfăţişezi vremurilor, pentru că nimeni şi nimic nu poate sechestra sau ucide pentru totdeauna lumina!

Au fost mereu tentative de a te nimici începând chiar cu marea tragedie din Alexandria antică, continuând cu ruperea sau distrugerea celui de al doilea plan al creaţiei din evul întunecat!

Tu ai fost cel care a restabilit echilibrul între planurile creaţiei şi ai readus lumina raţiunii în haosul provocat de netrebnici. Chiar şi în timpurile contemporane s-au născut ucigaşi de lumină, care dădeau foc cărţilor în piaţa publică pentru a eradica sămânţa luminii şi a aduce domnia întunericului etern.

Însă tu ai reînviat precum Iisus şi ai împrăştiat iar lumina înţelepciunii şi adevărului în fiinţa umană.

Tu eşti o fiinţă tainică şi tăinuită, hărţuită mereu de domniile unor vremi ale barbariei umane. Şi suporţi cu stoicism aceste nedreptăţi care ţi se fac, fără să-ţi pierzi echilibrul şi demnitatea şi fără să te-ncaieri cu minţile demenţiale care te umilesc. Ştiu că şi acum eşti considerat ultima spiţă la carul istoriei. De ce? Ţi-a fost dat cel mai umil loc unde să-ţi adăposteşti comorile. Apoi eşti ultimul pe statele  de plată ale... existenţei, forţându-te astfel la renunţare şi la renunţări pentru a reduce la minim efectele luminii asupra oamenilor şi a promova întunericul ignoranţei şi al bestialităţii. Mulţi dintre cei care mânuiesc frâiele puterii te consideră o ameninţare şi un potenţial pericol pentru existenţa lor vulgară şi inconştientă şi în loc să te ia de mână şi să te arate lumii, să se mândrească cu prezenţa şi munca ta, ei vor mereu să scape de tine.

Ei nu ştiu că nu ştiu, că tu eşti reflexul demiurgic plantat în planul creaţiei umane. Ei văd doar efectele asupra oamenilor şi atunci te confundă şi pe tine, nu cu sursa sau izvorul dătător de lumină, ci doar cu un efect ce trebuie lichidat pentru totdeauna! Abuzeză de modesta şi tăinuita ta existenţă pentru a te umili prin orice mijloace şi a te integra, uneori, în propriul lor întuneric!

Or, pentru asta au recurs la desfiinţarea şcolilor şi a bibliotecilor, reducerea la aproape de zero a finanţărilor pentru cărţi, mărirea bugetelor celor care acţionează represiv asupra ta şi alte nedemne măsuri pentru a-ţi îngrădi existenţa! Nu te întrista, dragă prietene. O să trecem şi de această clipă de iraţionalitate şi o să poţi să răspândeşti iar lumina celor care pot să o primească şi să o înţeleagă, dar şi să o merite, să se bucure cu adevărat de ea.

 Tu nu poţi şi nu vei fi niciodată chelner, parlamentar sau preşedinte ca să ai cu ce îţi mări comorile luminii pentru ceilalţi oameni.

Ştiu că eşti trist, dar nu invidia aceste hrăpăreţe exemplare, care-şi reduc viaţa la a mânca, bea, dormi şi distruge valorile.

Ei sunt efemeride biologice, rebuturi umane care, din când în când, mai poposesc şi pe pajiştea existenţei valorilor, deşi nu ar trebui să le punem în mână pârghiile responsabilităţii sociale. Ei nu fac istorie şi nici nu creează valori, ci doar au nimerit în istorie şi într-un mediu valoric fără să vrea şi fără să ştie  ce sunt acestea!

Îngăduie-mi, dragă prieten, să-ţi aduc aminte de frumoasa şi marea profeţie eminesciană:

“Ce e val ca valul trece!”

Tu ai purtat şi porţi mereu comorile lumii şi ale speciei cu tine; de aceea te bucuri de marea mea preţuire, dragă prietene!

 ***

5. SCRISOARE CĂTRE ARTIST

            Ai să-mi spui că nu eşti o “specie” aparte. Este un adevăr incontestabil că nu eşti specie aparte, după cum este tot atât de adevărat că eşti un reprezentant de vârf al acesteia şi nu doar un specimen printre celelalte. Tu eşti de fapt împlinirea şi desăvârşirea speciei, cel care o duce dincolo de ceea ce este existenţa cotidiană pe care o numim uneori şi ternă şi monotonă.

Trăieşti cu noi şi printre noi, însă mereu filtrezi această lume  şi adâncurile ei. O priveşti cu ochiul tău magic, o tălmăceşti şi răstălmăceşti, o transformi într-o lume numai a ta, pe care, apoi ne-o redai nouă în alte forme tulburătoare şi pline de farmec. Adică, tu descoperi mereu nevăzutul din noi şi din afară, redându-l nouă înşine ca pe ceva etern şi irepetabil.

Nu încerc să te adulez, ci spun doar ceea ce gândesc despre tine. Am să exemplific pentru a nu mă considera cam “necioplit”.

            Spune-mi, dacă până şi chiar după da Vinci, ai mai auzit ca cineva să mai picteze un “zâmbet”? Sau, dacă până şi după Brâncuşi, a mai sculptat cineva “zborul”? Da? Ignoranţa mea spune că aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Ştiu, îmi vei spune că sunt întrebări complicate dar fără de care nu putem trăi şi nici nu putem continua!

Ai spus “continuă” şi m-ai trimis în alt impas. Tu ţi-ai imaginat vreodată că însăşi continuitatea poate fi sculptată?!

Chiar dacă mă vei declara aiurit, îţi spun clar că un Om, unul singur dintre cei care mai suntem pe această planetă, a realizat sculptura  continuităţii. Ea se numeşte simplu “Continuitate” aşa cum se numeau “Zâmbet” sau “Zbor”.

Aşadar, un concept care are valoare doar dacă îl cuplăm cu “discontinuitatea” şi despre care putem spune un singur lucru: este mai mult decât aceasta şi nimic altceva.

Iată deci continuitatea, chiar dacă n-o putem determina şi nici n-o putem defini logic ori în limbaj cotidian.

Aşadar, continuitatea există precum “Zâmbetul” sau “Zborul” ca nişte mari şi frumoase metafore, izvorâte dintr-o lume proprie şi profundă cu dimensiuni onirice în sensul cel mai delicat şi mai frumos al cuvântului.

Oare ce s-ar fi întâmplat cu noi, dacă nu descopeream zâmbetul şi zborul, şi trăiam ca nişte robi - captivii discontinuităţii noastre? Şi el, Artistul, nu ne-ar fi făcut să vedem şi dincolo de ceea ce nu se vede? Adică înspre continuitate.

Abia acum putem spune că avem nevoie de “zâmbet ” şi de ”zbor”; avem nevoie de „continuitate”; avem nevoie de artist, adică avem nevoie de cel care, călătorind prin continentul ego-ului nostru, ne dezgroapă şi ne arată lumina propriei noastre interiorităţi! Sculptorul “continuităţii” are identitate şi se numeşte simplu: Gheorghe Alupoae.

 ***

6. SCRISOARE CĂTRE ACTOR

Cu ce aş putea oare începe? Întrucât viaţa ta nu are nici început şi nici sfârşit. Spun viaţă şi nu carieră! Tu eşti mereu şi din totdeauna.

Cariera presupune limite, adică un fel de pensionare când încetează viaţa şi rămân amintirile despre “ce eram odată!” Or, pentru tine, dragă prietene, viaţa nu are limite şi singura barieră, care te-ar scoate din continuitatea vieţii şi avatarurile pe care le parcurgi mereu, este doar dispariţia biologică şi intrarea în anorganic şi în amintire!

Dar amintirea îţi dă o altă viaţă. Chiar şi aşa, tu eşti mereu contemporan cu privilegiaţii carierelor umane, fără  a te expune unui început şi unui sfârşit, adică unor limite destul de restrictive pentru orice muritor!

Despre tine nu se poate spune că “a fost” ci este şi va fi mereu, pentru că tu eşti un fel de esenţă care contracarează uitarea.

Şi să ştii că acest fapt nu este o gratuitate verbală, ci izvorăşte din raţiuni cu totul şi cu totul speciale.

Însăşi viaţa ta, indiferent de avatarul în care se află, este expresia abolirii uitării. Acest lucru reiese limpede şi din conţinutul întrebării, pe care, cu mare pioşenie ţi-o adresez: ai auzit vreodată ca Oedip, regele Lear, Decebal, Ştefan, Tipătescu, Vitoria Lipan, Rascolnicov, Dandanache, Frantz sartrean etc, etc... să fi murit? Sau blânda şi nefericita Ofelia, Beranger, Cicicov, Peer Gynt?

            Tu ai trăit, trăieşti şi vei trăi atâtea identităţi, încât nici moartea, halucinată, nu ştie pe care “buton” al tăcerii să apese şi se va retrage discret şi fără pradă din arenă!

Fii binecuvântat, Actorule, căci rolul tău de zeu al scenei nu se va termina niciodată, niciodată!

            Tu doar te topeşti încet, încet cu identităţile tale, precum pictorul chinez, prelins în frumuseţea picturilor, acaparându-ţi partea ta de înveşnicire!

Pentru tine nu există istorie şi nici timp!

De ce spun asta? Dacă luăm antiteza Oedip-Coana Chiriţa, unde ai demonstra că tu eşti istorie şi nu eşti timpul...

***

7. SCRISOARE CĂTRE MAMA

Ai fost zămislită dintr-o taină încă îngropată adânc în abisurile universale. Cu tine şi prin tine a început să se contureze şi să se amplifice mereu, mereu, cel de-al doilea orizont al creaţiei, aducând, în locul singurătăţii şi monotoniei, muzica bucuriei şi a speranţei. Cu tine şi prin tine nemărginirea s-a deschis spre lumea şi continuitatea umană, ceea ce reprezintă un eveniment primordial al existenţei, chiar unic. Prima rostire care şi-a trimis ecoul cu putere în spaţii şi în interioritatea omului a fost acela de a ”Mamă”. Acesta a rupt zăgazurile muţeniei abisale şi a anunţat bucuria împlinirii miracolului. ”Mama” va deveni poezia şi muzica fermecată şi răscolitoare a omului, dar şi spaţiul în care se adună toate bucuriile şi dramele lumii. Mama – minunata uvertură a existenţei umane compusă, cu gingăşie şi temeritate, din zâmbet, bucurie nestăvilită, speranţă şi trudă sisifică pentru viitorul omenesc.

Mama – fiinţa noastră rănită adeseori de dorurile depărtărilor şi uneori, al uitărilor celor plecaţi din bătătură pe căile vieţii.

Tu eşti simbolul viu şi extrem de rezistent al supravieţuirii noastre în faţa unui destin care ne izbeşte năpraznic din toate părţile!

Odată cu tine s-au născut apropierea şi depărtarea, s-a născut zborul! Tu eşti oriunde şi pretutindeni. În tot ceea ce visăm, gândim şi înfăptuim – eşti stropul de viaţă care ne dă curajul şi demnitatea de a merge mai departe. Tot mai departe pe cărările croite de visele şi dragostea ta neţărmurită pentru tot ceea ce întruchipează o adevărată fiinţă umană.

Nu ştiu de scrisoarea mea te va găsi undeva şi nici nu ştiu dacă poştaşul îţi va fi învăţat numele de Mamă, de Dor şi de despărţire. S-ar putea să o ducă propriei lui Mame, sau Mamei copilului sau nepotului nepotului său. Însă sunt bucuros şi aşa. Că nu o aruncă, ci o va ţine în suflet cu aceeaşi dragoste cu care Mama sa îl strângea în braţe şi îi dorea mereu să crească mare şi să intre şi el, demn şi onest, în rândul oamenilor care preţuiesc viaţa şi n-o risipesc în duşmănie şi gânduri netrebnice de răzbunare.

Nu fi tristă, uneori lucrurile se întâmplă contrar viselor tale. Natura este vicleană şi îţi perverteşte creaţia. În loc să ai parte de o fiinţă umană căreia i-ai dat viaţă, îţi apar doar chipuri omeneşti care ascund în fiinţa lor cele mai bestiale trăsături prin care natura şi-a desăvârşit jocul ei blestemat şi te pune la grea încercare.

Nu e vina ta! Nu totul poate fi perfect în lumea asta în care există atâtea alternative aleatorii. Nu tu ai ales şi nici n-aveai cum să alegi ca a ta creaţie să fie în rândul oamenilor şi nu împotriva lor. Asta face parte din jocul viclean al întâmplării. Aceste specimene îţi aparţin doar biolgic ţie pentu că le-ai dat viaţă. Cineva spunea că ”inteligenţa” acestor exemplare primitive este de a semăna frica în rândul oamenilor şi de a hărţui, înşela şi şantaja mereu pe ceilalţi, aşa cum se întâmplă şi în acest colţ de univers al nostru!

Dar, cu răbdare şi multă, multă cumpătare, tu rămâi mereu Mama şi nimic nu te clinteşte din speranţa ta!

Chiar şi în cele mai tragice momente ale vieţii, nu ţi-a murit speranţa! Undeva afirmam : războiul e un / festin demenţial / în epicentru căruia / sunt adunate leşurile /  iar la periferii / mamele – îngeri / îşi flutură aripile / în semn de rugă / către Dumnezeu. Aşa că, tu nu dispera şi niciodată n-ai disperat, iar speranţa ta a devenit o călăuză a Omului prin noianul de încercări ale vieţii.

Mama  - speranţa şi universul vieţii noastre!

***

8. SCRISOARE CĂTRE MĂRIA SA, PRIETEN, GRUIA

            Am fost şocat la moartea Revistei în care ai înălţat atâtea vise şi pentru care ţi-ai sacrificat frumos şi cu har atâtea clipe de viaţă!

            Dar nu fi trist! Totul e efemer, inclusiv hienele care şi-au dorit, şi încă mai insistă, să-ţi smulgă aripile şi să-ţi frângă definitiv zborul către ceea ce ele (ei) nu vor înţelege niciodată.

            Trebuie să te consolezi cu gândul că, printre oameni, există şi fiinţe, terre-a-terre, un fel de târâtoare a - şi anticulturale, care-şi duc viaţa la rădăcina ierbii şi nu văd nimic din magnificele lumini ale existenţei.

            Ele (ei) au bani, dar sunt acefale, iar când le vine sorocul, pleacă definitiv, aşa cum au venit, din/şi în anonimatul istoriei.

            Aşa că, te vreau puternic şi creativ, căci asta e şansa învingătorului. El nu se luptă cu hienele, ci cu propriile idealuri. Deci, fii mereu învingătorul, chiar dacă mai trăim într-o lume aculturală.

Acelaşi prieten dintotdeauna.