Interviu. O. Goga: Într-o seară descinde în mijlocul nostru Caragiale: „Vedeți, mă, sublim ar fi acum, așa, cu toții în pielea goală aici, și un pian, și Beethoven.”

de Marius Cosmeanu

[…] Deși bărbat politic, cu domnul Octavian Goga se poate vorbi ușor. Numai hazardul ni s-a cam împotrivit. Farmecul de a fi aproape de domnia sa, a fost iritat nițeluș de trei vizite neizbutite. La primele două, domnul Goga era la Palat, la Cotroceni. Un ceai, în 1925... Ofițeri, diplomați, oameni politici, doamne, unele cu limbi străine, și Regele surâzător printre ei. Domnul Goga prezintă ceva tare și îndârjit în sine, la Palat însă, credem că surâde și el.

A treia oară, domnul Goga nu se afla în camera de la Athénée Palace, hotelul cosmopolit, ci în hall. Ceasornicul arată ora când, atunci când suntem miliardari, abia ne ridicăm de la masă: ora trei jumate.

Pe domnul Goga trebuie să-l caut printre persoanele care fumează încă în hall, între mese mici de răchită vopsită verde. Totul e ușor și mlădios. În fund, ca un altar misterios, între sacii de plante ecuatoriale, un „Bar American”. La drepta, o ieșire discretă, pe un covor gros. Cu o telegramă în mână, domnul dr. Lupu, ras proaspăt și congestionat de un generos sânge, vorbește cuiva cu pasiune. e cu spatele la ascensorul absent. Dar ascensorul coboară fără ca domnul Lupu să prindă de veste. Intră un domn în micul compartiment, cu figură de copil, dar cu pântece de bivol, scoțând repede o țigară de foi din gură, spre a putea înghiți și comprima brusc un val de alimente venit furtunos în sus, dintr-o neașteptată revărsare a stomacului.

Domnul Goga e un bărbat scund, cu trunchi masiv, cap rotund, puternic, din care te izbesc cu faruri de automopbil, doi ochi mari și tari. Are mișcările repezi și sigure. Probabil că nicio încheietură nu-i scârțâie. Dacă spiritul divin l-ar fi făcut furnică, ar fi apărut printre furnicile luptătoare. Printre copaci, gorun; printre stele, cometă de rond la frontierele lumii; printre câini, buldog.

Crescut la hotarul dintre două neamuri în luptă de cel puțin o mie de ani, domnul Goga e, sufletește, grănicer. E Omul-Hotar, cu toate frumusețile imperiale ale unui astfel de suflet.

Dacă n-ar exista lupta, suntem convinși că domnul Goga, cel dintâi, ar fi iscodit-o. În acest înțeles, un om perfect realizat. Nicio ușă din el nu duce spre una din acele uimiri, nelămuriri, neștiințe, frică, mister sau altă spaimă, care sunt atât de omenești.

Dar ce luptător!

Înconjurat de rezonanța leneș-fermecătoare a ceaiului de la Cotroceni, de imaginile suprarealiste ale hotelului Athénée Palace, domnul Goga își pierde din asprimile văzute ale omului de oaste. Toate se ridică la un diapazon de celebritate, și deci de artă. Totul e sport.

O doamnă învăluită în vulpi roșcate de sus până jos, trece prin hall aruncând tuturor, din ochii ei amuzați, spiritul de joc, pe care nu l-a pierdut din îndepărtata ei copilărie, et dont l’enjeu depuis long temps, est son propre corps.

Domnul Goga a rămas omul în arme, dar estetice, el s-a ridicat la acea complexă algebră a voluptăților în care evoluează cu artă. Sufletul lui bărbătesc devine astfel nostalgic, spre o platonică feminitate. Și-ți amintești fără voie de Maurice Barres – minus muzicalitate.

I.L. Caragiale, zis și „nenea Iancu”

Octavian Goga: Numai trei întrebări și una din ele despre I.L. Caragiale. Nu crezi că vorbind despre „nenea Iancu” vom uita poate celelalte două întrebări? E o figură uriașă a literelor române, și nu, nu-i mai văd echivalentul.

Legăturile mele cu el, au fost mai mult decât literare: și omul, și scriitorul mi-au fost cu deosebire dragi! L-am cunoscut prin 1904, la Berlin, unde-mi continuam studiile. Frecventam pe atunci un cerc de studenți români. Erau mai toți la Politehnică. Publicasem cele mai multe din poeziile mele în Luceafărul, dar nu apăruseră încă în volum.

Într-o seară descinde în mijlocul nostru Caragiale. Spirit de un rafinament rar, nu-și putea spune disprețul pentru compatrioți, totdeauna și în măsură deplină. Trăia la Berlin, oraș foarte departe de mahalaua culturală și politică românească. În seara aceia, vorbea un bursier despre politica României, care ar trebui îndepărtată spre Balcani... Mai mult în glumă, Caragiale a arătat în seara aceea, că ochii poporului român au a se îndrepta către Nord. Să nu uităm: era în 1904!

Firește, studenții l-au înconjurat și l-au rugat să le spuie ceva despre artă. Cu cine să vorbească Caragiale despre artă? Studenții îi atrag atenția că e cineva de față care nu ar fi prea străin. „Să poftească încoace, să stăm de taifas, se uită Caragiale peste noi, dar despre două lucuri să nu vorbim: despre muzică și despre eteatru, că eu la astea mă pricep!”

Târziu, după apariția volumului peste care a căzut întâmplător, la o masă de berărie din București, unde se afla și Nerva Hodoș, a aflat că Octavian Goga din Berlin e același cu Octavian Goga de pe volumul de poezii tipărit la Budapesta. Întâlnindu-mă pe stradă, m-a îmbrățișat și, sărutându-mă, cum îi era obiceiul: „Mi-ai tras chiulul, arhitectule!” zise.

Moș Virgulă

Că a fost o extraordinară inteligență critică, nu mai încape îndoială. Dumneata socoți, fără alte elemente, că asemenea lui Oscar Wilde e, poate, singurul scriitor român care-și trăia și gesticula ideile de artă. Eu cred că s-ar putea și ar trebui să se adune toate „anecdotele” și „cuvintele” care circulă asupra lui Caragiale. S-ar alcătui cea mai originală operă critică din câte cunoaște literatura română, și, poate, literatura lumii.

Îmi amintești că „nenea Iancu” se trăgea dintr-o familie de actori, că a fost el însuși sufleur, și că am putea să ne înșelăm asupra adevăratei valori a acestui histrionism literar. Cred că, spre deosebire de cei mai de seamă contemporani ai săi, „nenea Iancu” avea o foarte precisă concepție de artă, pe care o aplica totdeuna cu o cruzime într-adevăr artistică. Asemenea naturii, nu cunoștea mila și avea, totuși, conștiința.

Se cunoaște lupta pe care a dus-o toată viața împotriva greșelilor de tipar. Spunea că toată arta stă în interpunctuație. Anunțase odată acest titlu: „Punct și virgulă”. „Mie, mă, să-mi ziceți, când oi îmbătrâni, Moș Virgulă.” „Punctuația, fraților, e gesticulația gândirii!” Și altele.

Salutări din Blaj

La Blaj, unde ne aflam câțiva prieteni, în jurul unor pahare de vin, Caragiale simți nevoia să aibe alături și alți prieteni. „Să-i scriem și lui Vlahuță!” zise, și lua un condei și o hârtie. Noi ceilalți am mai băut, am mai glumit . „Nenea Iancu” scria mereu cu creionul pe hârtie. Târziu, când îi luarăm hârtia din mână s-o iscălim și noi, citim doar atât: „Salutări din Blaj”.

– Bine „nene Iancule”, de atâta vreme, numai asta ai putut scrie?

– Nu știu, mă, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă, așa, o amețeală și o spaimă... Mi se pare că e cineva în spatele meu, care îmi pune o mână pe umăr, poate chiar eternitatea, și se uită să vadă ce scriu.

Noi ceilalți am mai vorbit, am mai băut, am mai glumit. Apoi am adormit, pe rând. Caragiale a stat de vorbă până n-a mai rămas unul treaz. A doua zi, când m-am deșteptat, „nenea Iancu” sta încă de vorbă cu un primar, un țăran...

Meserie necurată

E în posesia doamnei Vlahuță, „masa de brad”. Cred că e cel mai interesant monument literar al generației literare de atunci. Caragiale venise la Vlahuță să scrie, după ce telegrafiase: „Pregătiți-mi masa de brad și „biblioteca” (sticlele de vin).”

I s-a întâmplat să verse odată cerneala pe masă (o pată mare, neagră) și a scris, atunci, amărât, câteva cuvinte, sub pată. Au scris apoi pe acea masă mai toți poeții si prozatorii vremii, câte o strofă sau o cugetare. Am scris și eu: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor, sunt ca stropii de sânge pe câmpul de bătaie!” Caragiale scrisese: „Toate meseriile necurate lasă pete.”

La Rășinari

Prin 1908, aveam pe Șt. O. Iosif la mine, la Rășinari. Vream să-l fac să uite singurătatea și suferințele lui, care îi veneau de la două ființe crude și iubite. Mai era și Vlahuță. Chemasem și pe Caragiale. Ceea ce surprindea la „nenea Iancu” era marea lui cultură și complexitate cerebrală, și iubirea pentru natură. Extremele îl interesau în cel mai înalt grad. Ceea ce nu putea suferi și ierta, era mediocritatea. Nu voia să călătorească decât în Expres Orient, clasa I sau în clasa III, tren de persoane, cu țăranii. În clasa II el știa bine, erau Brânzovenescu și Mitică.

La Rășinari, într-o noapte de lună, admiram zarea tăiată de o culme împădurită. Și atunci „nenea Iancu” a simțit o dorință care înfrățea cele două extreme din el: „Vedeți, mă, sublim ar fi acum, așa, cu toții în pielea goală aici, și un pian, și Beethoven...”

Mâna blestemată

Și mai era oare cineva, în afară de Caragiale, care să priceapă tragicul creierului său?...

Îi ieșise înainte un precupeț cu coșurile pline de portocale. Precupețul cunoștea pe Caragiale.

- Ia o portocală, nene Iancule.

- Nu iau, mă...

- Ia, zău, să-mi faci safteaua.

Caragiale ia o portocală și o desface: era stricată.

- Ia alta, nene Iancule, așa se întâmplă...

Caragiale mai ia o portocală. Tot stricată...

- Nu se poate, coane Iancule, mai una orice ar fi...

Dar Caragiale cu figura deodată tragic destinsă, privindu-și omul prin ochelari:

- Nefericitule, fugi din drumul meu, că te nenorocești. Crezi tu că ți-a fost marfa stricată? Nu. Mâna asta a mea e blestemată! Pe tot ce se lasă și atinge, ofilește și putrezește...

Nuvela ucigașă

Era pe vremea când scotea Vlahuță revista Vatra, dacă nu mă înșel. Poeții veneau și își citeau lucrările ce urmau a fi publicate. De obicei erau de față și colaboratori mai de seamă: Delavrancea, Caragiale...

Într-o după amiază de vară avusese reaua inspirație să vie cu o nuvelă domnul Găvănescu. Era o nuvelă în stilul timpului, cu Gheorghe și Simina care se iubeau la câmp, jucau la horă... Lectura începuse. Caragiale, de la o vreme, și-a scos haina. Apoi vesta. Apoi gulerul (autorul citea mereu: „Și Gheorghe așa și pe dincolo, când o vedea pe Simina...”). Și lăsându-se binișor în patru labe, Caragiale ocoli astfel scaunul autorului hain, și oprindu-se în fața lui își înălță numai capul, mască teribilă: - „Asasinule, oprește-te! grăi el cu voce tunătoare către autor. Oare ți-i în gând să ne ucizi pe toți?”

Leul și Poetul

Poetul e domnul Iorga, simpaticul nostru om politic. Venise cu o poezie, Leul. Trebuie să fie undeva în volumul său de poezii. Era o poezie scurtă, de vreo trei strofe numai. Când autorul stătu din citit, Caragiale, foarte atent, îl îndemnă:

- Dă-i înainte! Dă-i înainte!

- S-a isprăvit, declară Poetul.

- Nu se poate...

- S-a isprăvit, accentuă Poetul.

- I-auzi, Barbule, că s-a isprăvit! Vlahuță, s-a isprăvit!...

- De...

- Păi, ăsta Leu e, domnule?, se ridică de la locul lui Caragiale. Ascultă colega, să vezi Leu...

Și Caragiale improvizează o adevărată bucată literară: Sahara... Apusul soarelui... Beduinul cu flintă cu cremene păzește un țarc de vite, de la o oază... Un muget depărtat... Noaptea care vine... (Barbu Delavrancea, cu părul lui ca o coamă de leu, într-o parte, Vlahuță într-alta. Caragiale, la mijloc, se apropie ca un leu de domnul Iorga).

- Și Leul, punând laba lui pe o juncă: „Vin la neica să-și dau prăjitură... zise cu voce groasă, și pustia îl înghiți din nou.”

De atunci cred că domnul Iorga nu i-a mai citit poezii lui Caragiale!

Ce e arta?

O discuție se încinsese la restaurantul Imperial între Caragiale și Brătescu-Voinești, pe atunci director al Teatrului Național. Fusesem luat arbitru. Caragiale era pentru artă sadea, cu sau fără tendință!, numai artă să fie! Brătescu-Voinești ținea la menirea morală a artei. „Căci arta, spunea el, e ca diamantul care a căzut în c..., tot diamant rămâne!”

- Dimpotrivă, ripsotă „nenea Iancu”, arta e chiar ce spuseși, peste care însă trece suflul dumnezeiesc al geniului! Și atunci, mă, devine radiu!

Nenea Iancu e sentimental

La o masă prietenească, cineva, ridicând paharul, avusese reaua inspirație să pronunțe: „Când avem între noi și pe marele satiric Caragiale...”

- Eu satiric, mă? eu sunt profund sentimental...

- Dar Eminescu, maestre, a spus odată...

- Și ce dacă Eminescu a făcut o greșeală, tu trebuie să spui o prostie?

- Dați-mi voie... Aveți răbdare...

- Nu e nevoie să am eu răbdare, să ai tu talent, boule...

Mașinărie fină

În lupta pe care o începusem în Ardeal împotriva Partidului Național, scosesem un ziar, care era destul de citit, Tribuna. Atunci adversarii au scos și ei Românul, și ca să-mi opuie un nume destul de cunoscut l-au luat pe Caragiale. Evident, între mine și Caragiale erau aceleași relații de prietenie. Îl vedeam adesea. Și pentru că nu se putea ajunge la niciun rezultat, mi-a zis într-o zi: „Mă, pentru românii din Ardeal, două gazete e prea mult... Vorbește tu cu proștii tăi, eu cu ai mei. Să nu fie niciTribuna, nici Românul; să scoatem o singură gazetă, să-i zicem, uite, Tribuna Românului... Că așa, vezi tu, nici nu poate ține. Eu nu sunt râșniță, să merg cu seu dintr-o lumânare o săptămână. Eu sunt cronometru de precizie, mașină fină: șterge-mă, unge-mă!”

De unde apoi, într-o seară, la Arad, dacă nu mă înșel, Cincinat Pavelescu i-a și scornit epigrama:

Ești cronometru fin, desigur,

Dar la „Românul” ce cați oare?

Au ei nevoie de ceasornic,

Sau tu nevoie de unsoare?

Nenea Iancu s-a cam supărat...

Când mașinăria s-a stricat

La moartea lui Caragiale am încercat un sentiment profund. De atunci nu l-am mai simțit pentru niciunul dintre contemporanii mei. Am avut impresia că s-a pierdut ceva în natură. Era o lipsă... Mi se părea că se descompletase lumea. Caragiale era, în fond, un turmentat, un neliniștit, și nu trebuie să lăsăm să se piardă nimic din bogățiile risipite cu atâta dărnicie de această extraordinară figură ivită între noi.

Ar trebui să se înceapă o culegere sistematică a tuturor elementelor ce ar putea întregi imaginea lui I.L. Caragiale. Persoanele care l-au cunsocut de aproape, și multe din ele sunt încă în viață, să-și însemne tot ce știu, tot ce au auzit din gura lui Caragiale. Ar fi nu numai o monografie originală, ci și oglinda cea mai vie a spiritului românesc.