***
Mihai Eminescu și Aron Pumnul
Petruș Andrei
,,Te plânge Bucovina,
te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire
şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă
în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul
în trista lăcrimare
Ce-i simţ naţional!”
(Mihai Eminescu – „La
mormântul lui Aron Pumnul”)
Puţini dintre
magiştri români sau străini s-au bucurat de faima profesorului Aron Pumnul şi
asta şi pentru că a fost dascăl lui MIHAI EMINESCU, cel mai mare poet al
românilor şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.
În amintirile
sale, Teodor Ştefanelli, coleg de şcoală cu Eminescu şi prieten al genialului
Poet, ni-l descrie astfel pe îndrăgitul profesor: ,,Profesorul Pumnul venea
foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea, era o
sărbătoare pentru noi, căci îl iubeam cu toţii pe acest bărbat bun care ne
instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească şi cu atâta
linişte şi răbdare. Noi, elevii nu l-am văzut niciodată râzând. Avea veşnic o
înfăţişare melancolică şi dureroasă. Îl respectam cu toţii şi adesea, când din
cauza durerilor ce-i frământau trupul era silit să părăsească clasa, mulţi din
noi îl petreceam până la trăsură şi-l ajutam să urce în ea, iar EMINESCU, pe
care Pumnul îl iubea foarte mult, îl petrecea până acasă.”
După moartea
unicului său fiu, Ioan, în 1856, profesorul Aron Pumnul l-a îndrăgit pe MIHAI
ca pe propriul său copil. Când profesorul se stinge din viaţă, la 12 ianuarie
1866, răpus de cancer, Teodor Ştefanelli îl află pe MIHAI înlăcrimat, după o
noapte de veghere, scriind poezia ,,La mormântul lui Aron Pumnul”. Poezia va
apărea alături de alte şase creaţii ale colegilor lui MIHAI EMINESCU, într-o
plachetă intitulată ,,Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la
mormântul prea iubitului lor profesoriu Aron Pumnul într-a 12/24 ianuarie
1866”, plachetă distribuită în ziua înhumării la cimitirul din Horecea.
După cum afirma însuşi
Maiorescu în studiul ,,EMINESCU şi
poeziile lui” (1889), poetul era înzestrat cu o ,,covârşitoare inteligenţă,
ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i
scăpa.” În biblioteca profesorului Aron Pumnul, elevul EMINESCU nu lasă carte
necitită iar rodul acestor INTENSE şi ÎNTINSE lecturi este amplul poem
,,Epigonii”. Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, tânărul Poet simte nevoia
ca, în raportul dintre scriitorii vechi şi cei noi să pledeze în favoarea celor
vechi: ,,Dacă în ,,Epigonii” veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan,
Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru
că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucra ei.”
Când Titu Maiorescu, în articolul ,,Observaţiuni critice” (1869) sau
Alecsandri, în ,,Dicţionar grotesc” şi Dimitrie Petrino, în broşura ,,Puţine
cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina” (Cernăuţi, 1869), critică
etimologismul lui Aron Pumnul, MIHAI EMINESCU este singurul care ia apărarea
magistrului său în articolul ,,O scriere critică” (,,Albina”, ianuarie 1870).
EMINESCU apără memoria profesorului său, pledoaria sa dezvăluindu-ne un nou
EMINESCU. În comentariul său critic asupra poeziei cu rol de introducere în
broşura menţionată, inegalabilul Poet, este ironic, subtil şi cu deosebit simţ
al umorului, ridiculizându-şi pur şi simplu adversarul: ,,Strofa a treia, de
clasică ce e, nu putem să nedreptăţim publicul şi să nu i-o redăm.” Vorbele
puse de Dimitrie Petrino în gura slăvitului Ştefan: ,,În libertate este
frumosul ideal/ Deci calcă în picioare glodul confaesual (confesional)” sunt
astfel comentate de Poet: ,,Vorbe pe care Ştefan, pe când trăia, sigur că neci
le visase”. Prefaţa care urmează poeziei din broşură se bucură de acelaşi
tratament din partea Poetului care nu vede, în încercările profesorului Aron
Pumnul de a purifica limba română, pericolele deznaţionalizării şi coruperii
poporului român: ,,Ţin la desfiinţarea acestor greşeli” susţine EMINESCU
adresându-se autorului broşurii, dar ,,Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a
face aluziuni, atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult a mai fi numai o
persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământeşti,
nelimpezit încă de eterul opiniunii publice; - nu! El e personificarea unui
principiu, sufletul nemuritor neapărat – care a dat consistenţă şi conştiinţă
NAŢIONALĂ maselor şi a făcut din ele o NAŢIUNE.”
Cerându-i să
combată mijloacele ,,necomplete, defectuoase, să zicem chiar rele”, Eminescu
susţine că ,,ideea sublimă espresă chiar într-o limbă defectuoasă, tot idee
sublimă rămâne, şi principiul cel mare şi salutariu, acelaşi rămâne aplicat
prin mijloace greşite chiar!” (…) ,,Geniul în zdrenţe sau în veşminte aurite
tot geniu rămâne”. (Mihai Eminescu – ,,O scrisoare critică” în vol. ,,Articole
şi traduceri”, Editura ,,Minerva”, Bucureşti, 1974, p. 7). Şi repetând cu alte
cuvinte, ideea din scrisoare care însoţea poemul ,,Epigonii”: ,,Dacă apoi
Lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni, ce nu mai sunt, cel puţin
aceia, mulţi dintre ei, au fost pioniri, soldaţi, gregari, a căror inimă mai
plătea poate mai mult decât minte lor, e adevărat: - care însă, de nu erau
genii, erau cel puţin oameni de-o erudiţie vastă, aşa precum nu ezistă în
capetele junilor noşti dandy.”
Un elev în apărarea
profesorului său. Elevul acela a devenit el însuşi ,,Magister perpetuus” pentru
generaţii şi generaţii de elevi. Care elev din zilele noastre mai ia apărarea
profesorului său?
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu