Epilog – sau: Eu, Moartea și „Chestia” de pe pălărie

Adrian Botez

Se spune că Sfântul Francisc din Assisi (i se spune doar “cel mai blând dintre sfinţi”, dar eu cred că, înafară de Hristos, este cam singurul creştin adevărat, din toată istoria Pământului…de 2000 de ani încoace!), pe la 1226, aflat pe patul de moarte, undeva, într-o colibă de lângă Portiuncula, ar fi fost stârnit spre piscul Poeziei sale, de nerăbdarea vinovată a unui preot.

Care preot, venit la căpătâiul său, să-i dea “ultima mângâiere”, şi văzând că bietul (de fapt, nesuferitul…) sfânt, în loc să se grăbească, aşa cum e firesc, cu spovedania, ca orişice muritor… - el se ruga şi tot binecuvânta, aşa, cu de-amăruntul şi cu o fierbinţeală a cuvântului (ca Sfântul Mitropolit Dosoftei al nostru!), de se încingea aerul, în jurul lui…binecuvânta, pe rând şi cu dragoste copleşitoare, toate bunurile, pe care preaplinul de dragoste al Domnului le-a creat, ca lume şi paradis, totdeodată…părinţelul, zic, se plictisea de moarte! Tot auzea, ca din gura unui dus pe coclauri (“dus cu pluta”, ar fi zis un valah…), un murmur interminabil: “Să te laude, Stăpâne, sora lună argintie, Stelele aprinse, mândre, într-a nopţii feerie. Să te laude, Stăpâne, vântul, nourii din zare,Vremea bună-n care mila-ţi dă făpturilor mâncare. Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină. Ce curată, nelipsită, setea-n viaţă ne-o alină! Să te laude, Stăpâne, fratele puternic, focul! El e vesel şi-ncălzeşte, luminează în tot locul. Să te laude pământul, mama noastră roditoare! El dă fructe, pâine, iarbă, mii de flori mirositoare”…

Şi, la un moment dat, exasperat fiind părinţelul de aşa “flecăreală, fără cap şi fără coadă” (aşa numesc oamenii “extaza”!), ce ieşea din nimicnicul trup şi din preabogata gură a lui Francisc, sătul până peste cap, de logoreea sfrijitului ăluia întins pe pat, care arăta, întocmai, ca unul numai bun de “ultima strigare” – amintitul preot mârâi, printre dinţii-i perfect sănătoşi şi puşi la “ascuţire de treabă”, de câte ori i se ivea ocazia, în fiece zi (de dimineaţă şi până-n miez de noapte!): “Eh, lasă că vine ea, moartea, curând-curând, şi ţi-o închide ea gura aia a ta, ca o moară stricată…”.

Sfântul Francisc a tresărit, atunci, de mare şi deplin sinceră bucurie: “Îţi mulţumesc, cu umilinţă îţi mulţumesc şi lăudat pe veci, în Împărăţia Lui să fii, că mi-ai adus aminte de sora mea, Moartea, cea cu care tocmai trebuie, uite, degrabă, să mă întâlnesc..!” Şi, cu o seninătate, smerenie şi conştiinciozitate, de care numai el era în stare, începu celebrul său Imn către “sora Moarte”: “Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească! De ea nu-i în stare-n lume niciun om să se ferească! Vai de cei ce moartea, Doamne, îi găseşte în păcate…Fericiţi cei care-n viaţă ţin la sfânta ta dreptate! Moartea când va fi să vie, le va fi spre bucurie! Lăudat, slăvit să fie Domnul de a sa fiinţă! Cu iubire, mulţumire şi cu mare umilinţă”…

*

De aceea, totdeauna, când mi s-a spus că scriu “poezie religioasă”, am considerat expresia asta ca pe un pleonasm: Poezia ori este “pe fir roşu” cu Dumnezeu, ori nu este deloc!

*

Ei, a venit o vreme (“acea” vreme…), acum şi aici – în artă, ca şi-n viaţă – să ne despărţim.

Să despărţim şi fiinţele, şi apele lumilor!

În viaţă, vremii ăsteia “de final” al “ciclului fiinţialo-dinamic” (…şi “creativ”, s-ar fi cuvenit el “a fire”!) -  se obişnuieşte a i se spune, în totală necunoştinţă de cauză, “moarte” (evident, fără sublimul atribut, dat, atât de cumplit inspirat, de către extaticul sfânt din Assisi: “soră”…!) – dar unei cărţi care se sfârşeşte i se zice…sentimentului de sfârşire a cărţii i se zice…hmmm…

Mă rog, scriitorii profesionişti, adică ăia care-şi scot ciorba, tocmai din scrisul cărţilor, deci se preocupă să scrie cât mai mult, pe unitate de timp! -  numesc sentimentul născut de acest final de carte, fireşte: “bucurie”! Dar amatorii, adică scriitori care scriu nu pentru vreo plată, ci pentru a împărtăşi semenilor lor minunile şi uluirea, în urma pipăirii nevăzutului din cosmosuri (adică, din Creaţia Dumnezeiască, dar şi din suflet şi Duh!), numesc acest  sentiment, născut de finalul (implacabil!) al oricărei cărţi, cu o vorbă mult mai blândă, mai tandră (aproape ca şi Sfântul Francisc!): îi spun “nostalgie”…

Câte n-ar mai fi fost de zis şi scris, dacă n-ar fi venit, buluc şi neiertătoare, neliniştile şi necazurile cele de toate zilele, de ar fi fost mai multă blândeţe şi smerenie…de n-ar fi fost boli şi felurite alte feluri de suferinţe…simţind, mereu, pe spinare şi în îngheţarea, tot mai adâncă, a inimii, biciul teribil al bătrâneţii şi al neputinţelor…câte, o, câte n-ar mai fi fost de împărtăşit, cu semenii noştri (cei cu totul indiferenţi - indiferenţi şi faţă de  sfinţi, şi faţă de artişti - egal!)…

Indiferenţi ca indiferenţi, dar de câte ori sfântul, ca şi artistul, artistul, ca şi sfântul, nu păţesc precum Marele Învăţător Cosmic, Hristos Mântuitorul şi Lumina Lumii: li se răsplăteşte vindecarea de orbire şi de lepre – cu batjocură şi cu scuipaţi… “grupaţi”!

După învăţătura Sfântului Francisc, şi eu iubesc Moartea. Şi, de aceea, nu de ea mă înspăimânt, ci de îmbătrânire şi de scăderea puterilor, a antenelor simţurilor. E drept, mor simţurile, dar se trezeşte, tot mai autoritară, lumina cea mistică, a Duhului care vede, ca prin sită (dar VEDE!), ceea ce simţurile nici n-ar fi bănuit vreodată: Miracolele de Sus, Miracolul de Dincolo!

*

Aşa, cel puţin o dată pe zi, mă întâlnesc cu Moartea, în drumurile mele tot mai scurtate – şi o salut, cu reverenţă şi înţelegere…(eu îmi scot pălăria de pe cap – ea n-are ce scoate... – sărmana poartă doar o basma neagră, veche cât lumea şi neagră – „văduva lumii”, de când se ştie!). Prin boarea ei rece, sufletul meu se trezeşte, treptat, din mlaştina iluziilor lumii noastre căzute – şi nu le mai zice acestora “grădină”! Moartea este, şi ea, politicoasă, la rândul ei (ehei, e de modă veche, tare veche, se-nţelege!)…şi-mi răspunde, la gest reverenţios, cu plecăciune şi cu salut de recunoaştere. Cum să nu mă recunoască, şi cum să mă uite, când ne-am tot întâlnit, în viaţa asta a mea, care a însemnat, de cele mai multe ori, legarea tot mai strânsă a “relaţiilor diplomatice” (şi de cunoaştere a “celeilalte feţe a Lunii”…), ba chiar legare a “cumetriei” mele, cu “sora Moarte”…!

Când ne-ntâlnim, respectăm uzanţele, cu sfinţenie: eu o întreb cum o mai duce cu reumatismele (că-n ultima vreme, a avut treabă numai cu apele, cu inundaţiiile şi revărsările de prostie, din lume, dar şi cu …”pescarii de suflete”, care tot s-au împuţinat, spre paguba lumii de jos  - inconştiente… - , şi spre slava celei de sus, care şi-a sporit, ceas de ceas, suflet de pescar cu suflet de pescar, lumina şi slava). Iar ea, la rându-i, întreţine discuţia, cu întrebări de tipul: “Ei, te-ai mai deşteptat, eşti mai puţin grăbit? - sau ai mai aflat câte le voiai ştiute, înainte de a porni, noi, amândoi, spre alte văzduhuri…?!” Atunci eu, încă şi mai prevenitor:

-Soră Moarte, da, s-au petrecut cu mine multe şi minunate înseninări…dar aş fi încă şi mai senin, dacă, uite, duminica asta ai accepta, acolo, pe malul Siretului, ori pe malul Moldovei, să-mi oferi înalta onoare şi exclusivitate a unui dans…un dans la care să vină, spre frumos joc, şi brazii, şi păltinaşii, munţii mari, păsările lăutari…

Mă întrerupe, cu un zâmbet obosit, adică ceva de genul “hai, lasă, termină cu fleacurile, că nu eşti născut azi-dimineaţă, la şase fără un sfert… cât despre mine, ce să mai zicem”…:

-Bine, bine, mai vedem noi…mai vedem noi…mai vedem…

Aşa mi-au zis, o viaţă întreagă (precum îmi zice, acum, Moartea…), şi medicii care m-au tratat, fără să fi aflat, niciodată, precis, de ce anume boală sufăr…poate doar de Poezie şi de un început de sfinţenie burlescă  – necerută şi nedorită, de mine, cu  dinadinsul…Aşa-mi vorbeşte şi “sora mea”. Se vede că sunt o fiinţă tare specială, dacă nu şi aleasă, rară, Doamne-Dumnezeule…dacă nici minţile luminate de aici, nici cele luminate (sau “laminate”!) de dincolo, nu prea înţeleg suferinţele şi îmbolnăvirile mele…

De fapt, astea-s bolile Artistului, de când i-a scăpat din mână, lui Orfeu (prin pădurile şi munţii Valahiei, ori prin valurile Mediteranei!) – harfa lui, cu strunele încărcate  de rare şi nobile boli…boli de care nu suferă decât cei pe care Dumnezeu a pus ochii…şi nu-i mai slăbeşte o clipă, din privirea Sa, toată viaţa lor (ăştia-s “însemnaţii”…n-ar mai fi fiind, nici ei şi nici “calitatea” lor!), ferească…ferească cine s-o mai îndura să ferească, în zilele astea apocaliptice…off, Doamne, iartă-mă!

Aşa mi-a spus (despre “raritatea” bolii cu pricina!) chiar şi un domn profesor, medic vestit în toată Europa (şi, întâmplător, medicul meu curant, aici, pe Pământ, în Valahia!) – …“medic”, deci, prin definiţie, un om rece şi teribil de obiectiv, un matematician al fiinţei umane :

-Dumneata suferi, domnule dragă, de o boală rară… -  dragul meu…da-da, de o boală ra-a-a-ară…ra-ră!

Phii, mai să plesnesc de trufie…nici nu ştiţi şi nici nu bănuiţi cât curaj de viaţă mi-a dat această distincţie (mai să uit de “sora Moarte”, să uit că-s muritor!), acest titlu de nobleţe mistică: “cel cu boală rară”! – …măi-măi-măi, mai să mă vindec de toate bolile (moştenite şi dobândite!), de atâta umflare a ovăzului mândriei deşarte, în mine…! Noroc că m-au luat alte necazuri înainte, ba chiar catastrofe (nu la scară planetară, se-nţelege!), şi am mai uitat de “boala rară”…că, dacă nu, ajungeam să sufăr (eu, câtumai “aristocratul bolilor”!), ca tot glotaşul şi golanul, de bolile cele mai mârlăneşti şi mai înjositoare…!

Aşa, uite, când mă cheamă medicii, să-mi mai vadă faţa şi boala, continuă de se minunează şi se extaziază, cu respect, pentru aşa o raritate de bolnav …şi de boală, se-nţelege!

Moartea le ştie, pe toate astea, şi mi-a pus în vedere, grav, aproape ameninţător:

-Vezi, că dacă nu-ţi vâri minţile în cap, stricăm orice prietenie…ce “soră”, ce toate linguşelile alea…şi nu te mai iau cu mine! S-a zis, te ştergi pe bot de lumea cealaltă!

Vă daţi seama că, la aşa ameninţare cumplită, ca aceea pe care i-a mai adresat-o “sora” (în toată istoria metafizicii terestre!) doar lui Ivan Turbincă, sărmanul (numai lui şi mie, din toată lumea asta, auziţi?!)…încremenesc! Şi mă cuminţesc, pe loc!

Pentru că, de multă vreme, îmi ard creierii şi sufletul, de curiozitate, să ştiu şi să văd, cu Duhul meu cel trezit, lumea cealaltă…că de asta-s sătul până peste cap…mi s-a oprit în gât, şi mă sufocă, fără nicio milă ori răgaz!

-Soră dragă, s-a făcut! Am uitat tot…

-Nu uita tot, nu-nu, pentru că nu vei avea, acolo, cu ce să vii în faţa Lui! Şi aristocraţia spiritului este cam tot ce vei putea şi avea de arătat, acolo, sărman om năuc…Că, de altfel, nu eşti de vreo treabă - vorba voastră, a valahilor tereştri: “nu eşti nici de zama ouălor”! Nu uita, dar nici nu turba de făloşenie! Că pe proşti, Dumnezeu nu-i mai suferă, de la o vreme, nicicum! Pentru că prostul e şi rău, şi…s-a mântuit…adică, de fapt, nădăjduirea de mântuire…proştii cei răi să-şi pună pofta-n cui!

M-am mai liniştit…Când, azi-dimineaţă, mi-a vărsat căldarea cu zoaie în cap, pentru a opta oară, săptămâna asta, vecina de la trei (aia care îmi inundă casa, cel puţin săptămânal, când lasă robinetele deschise, la cadă…cu ziua!), hlizindu-se din balconul din care n-a coborât, vreodată, nici pentru gunoi, cum nici pentru hâlbe (îşi lansează “bombele”, cu hidrogen sulfurat şi fără – aşa, din avion!), n-a mai aşteptat să comentez eu, cumva, această abundenţă meteorologică “peste plan”, că s-a şi înfipt în mine:

-Aşa-ţi trebuie, deşteptule, dacă treci pe sub ferestrele oamenilor!

Deci, uite, ea (nici prietenă nu mi-i şi-i şi străină de neamul meu!) recunoaşte, făţiş, că-s “deştept”…Acum, dacă am face oleacă de hermeneutică aplicată, asupra vorbelor ei (probabil că, în mod inconştient, ele sunt, sau pot fi, nişte vorbe providenţiale!) – s-ar deduce că, deja, s-ar fi cuvenit să-mi crească (sau să-mi repartizeze Bunul Dumnezeu!) o pereche de aripi îngereşti…altfel, cum să mergi pe sub bloc, până în alee, fără să treci pe sub ferestrele oamenilor?!

Nu mă plâng. Încă e bine! Şi Moartea nu s-a supărat pe mine…Uite că am făcut şi o rimă…”orfică”, se-nţelege! Ce vreţi mai mare şi multă împlinire sufletească, pentru “un vitreg copil al pământului”, cum îi numeau romanticii pe Poeţi…?

Dar, oare, nu va fi fiind, cumva, o socoteală falsificată, în toată daravera asta? Dacă “sora Moarte”, cumva, zic, măgulită de comportamentul meu “aristocrato-diplomatic”, îmi răspunde cu aceeaşi măsură, şi-mi falsifică datele sorţii mele…?! Adică, oare (să mă iau la refec pe mine însumi, întâi, nu?!): în adâncul conştiinţei mele, oi fi fiind eu, oare, vinovat de atitudine de lingău, faţă de moarte…? - şi eu să nu-mi dau seama de asta, hai?! -  aşa, ca un prost şi ca un rău ce voi fi fiind eu?!

Iar Moartea să-mi răsplătească linguşirea, prin falsificare şi mistificare, manipulare grosolană de soartă (grosolană-grosolană, dar uite ce târziu şi greu m-am prins eu de “chestiune”!)… “Soră-soră”, aşa ieftin “mă faci” tu pe mine? - prin câteva măguleli hipnotizante, de doi bani grămada?!

Halal să-ţi fie, “soră Moarte”, de se va dovedi că eu nu greşesc, iar tu, tu, în care am avut încredere cât şi în Dumnezeu, te ţii de astfel de cabale mizerabile!

Trece, în zbor, o vrabie, pe deasupra mea, şi-i scapă “ceva”, din zbor (mereu, ierarhìile, spaţiale şi nespaţiale! – dar, din păcate, ierarhìile astea mă află pe mine, pururi, dedesubt - …şi nu din smerenie, se pare…! – ierarhìi valabile în cazul vecinei celei mahalagioaice şi “aeronautice”, dar şi în cazul vrăbiei cufurite, de azi…) - …iar pălăria mea, dintr-odată, capătă, pe borul ei din faţă, o întinsă şi lucioasă pată albicioasă…

Eh, m-am liniştit! Cel puţin, rău nu sunt, pentru că numai pe cei “proşti de buni” se răhăţesc vrăbiile cele înţelepte…Cu prostia…om mai vedea noi ce-om face şi drege, pentru că există, se pare - cum se deduce din vorbele “folclorului valah” – şi ăsta e sfânt, ce mai încolo şi-ncoace! - există, da, şi prostie neînsoţită, musai, de răutate. Asta (ce am eu, ca suferinţă şi grea pătimire “socio-omenească”… – …şi o au destui fraieri ca mine!) se cheamă “a fi sărac cu Duhul” – şi e, trebuie să recunoaşteţi, cu totul altă “mâncare de peşte”, decât purul şi banalul (de-acum, în lumea noastră!) “jigodism”!

N-am să-mi spăl pălăria, pentru ca, dacă mă invită, cumva, “sora Moarte” (în săptămâna care vine),  la frumoasa şi aventuroasa călătorie! - să am ce-i arăta Lui…

Este, şi asta (“chestia” de pe pălărie!), o “dovadă peremptorie”, de nevinovăţie flagrantă, chiar şi în faţa unui Tron Celest… din moment ce, până azi, nu se poate face clara deosebire (nici în cer, precum nici pe pământ!), între îngeri şi păsările văzduhului…!