Editura Rost/ Fundaţia Sfinții
închisorilor
Gheorghe Constantin
Nistoroiu
„Ce-i caracterul omului, ce
calităţi îl formează, ce este felul de a fi al omului, ersonalitatea lui şi
care-i sunt relaţiile cu lumea înconjurătoare?... Oare totul să fie numai ceea
ce se vede,aude şi simte? Asta să fie scopul vieţii? Ar trebui să încep cu ceea
ce mă defineşte pemine: conştiinţa de a fi ceea ce sunt.”
(Prinţul Ciabua Amiredjibi)
Aurel State este unul dintre Fiii de
Aur al minunatelor şi fascinantelor locuri argeşene, încărcate de doine, de
legende, de divin.
Autorul
acestei cărţi-mărturisitoare de excepţie s-a născut la Godeni, sat străvechi
situat la sud de Cîmpulung Muscel, într-o familie binecuvântată de Dumnezeu, la
29 Aprilie 1921.
Copilăria a
fost desprinsă dintr-un basm, având muscele cu legănare de doină, peste
care se aşterneau fâneţurile înmiresmate, alături de grădinile cu pomet prin
care străbăteau ritmuri de brâuleţ, înveşmântate în armoniile de Ie musceleancă.
Acolo venea Dumnezeu, ca un gospodar
cuminte după ce-şi isprăvise lucrarea, să se bucure de priveliştea unei nunţi
ţărăneşti.
Aurel State, după şcoala primară, își
continuă studiile la Şcoala Normală din Câmpulung-una dintre cele mai bune
şcoli româneşti ale vremii, prin tradiţia şi prin absolvenţii ei.
Dotat cu o
inteligenţă deosebită şi cu curaj pe măsură, tânărul Aurel în exteriorul său se înfăşoară într-o modestie tainică, ce-şi
conştientiza apartenenţa la Elita spirituală a Neamului Dacoromân.
Conştiinţa sa
de o înaltă ţinută morală era vasală straşnicului inchizitor în care se
reflecta chipul aurit al călugărului Hildebrand.
Între
1940-1941 îl întâlnim ca elev al Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă din
Ploieşti, pentru ca un an mai târziu să-l aflăm în linia întâi al trupelor de
elită ostăşeşti ale Batalionului 1 Vânători de Munte, pe frontul de reîntregire
a Vetrei geto-daco-strămoşeşti.
Având credinţa
puternică în Împăratul lumii-Biruitorul
Iisus Hristos, Aurel State se consideră deopotrivă Ostaş al Domnului şi al
Patriei sale, cea cu descendenţă nobilă, demnă şi nemuritoare. Neastâmpărul său
de a fi primul în toate, curajul musceleanului, al neatârnării, avântul
tineresc în somptuoasa uniformă verde a Vânătorului de Munte, îl azvârle pe Aurel State pe culmile gloriei între
cuceritorii inespugnabilei cetăţi a Sevastopolului, sub flamura Învingătorului.
Statul român
şi cel german îi acordă pentru meritele sale deosebite, fiind rănit de patru
ori, cele trei distincţii sacre ale
virtuţiilor ostăşeşti: Virtutea militară, Ordinul Mihai Viteazul şi
Crucea de Fier.
Misiunea
menirii şi responsabilităţii sale şi-a împlinit-o desăvârşit:
De
voi pleca în basmul lui <<Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte>>, vă salut. Sunt fericit!
Luptă ca
voluntar împotriva partizanilor sovietici, aureolat de gloria învingătorului de
la Sevastopol, pentru ca apoi să primească umilinţa învinsului tot la
Sevastopol unde va cădea prizonier, la 12 Mai 1944 şi va rămâne într-un fel învins până în 1955, aproape 12 ani de
lagăr, la: Gorki, Oranki, Simferopol,
Vorkuta, Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk.
Am spus
într-un fel învins, pentru că soarta
sa, a armatei şi a ţării depinde de multe ori de pătura politică nechibzuită,
care se situează mai presus de voia lui Dumnezeu şi a Neamului, aducând
dezastrul şi prăbuşirea naţiei pentru mult timp sau foarte multă vreme.
Pierderea
libertăţii exterioare, „graţie”
năvălirilor barbare, care au profanat şi pângărit de atâtea ori fiinţa
Neamului, aduce totuşi o undă de lumină ce încălzeşte dramatismul sufletului
său, prin suferinţa şi mireasma poetului George Fonea, întrupându-se într-o
prietenie nepieritoare, harică, ca într-un poem al Frumuseţii mistice.
Aurel State, rămâne biruitorul Ostaş, care-şi păstrează
vocaţia de român, conştiinţa creştină şi onoarea dacului militar, nedezertând
de la demnitatea sa ortodoxă. Refuză încorporarea în diviziile roşii,
trădătoare, ale ruşinii, rezervându-şi activ lupta pentru diferitele memorii şi
greve ale foamei în gulagul încremenitei Siberii.
Graţie
intervenţiei şi insistenţelor cancelarului german Konrad Adenauer, care
vizitează Moscova între 9-13 Septembrie 1955, privind repatrierea miilor de
prizonieri germani condamnaţi de bolşevici drept criminali de război. obţine amnistia prizonierilor germani iar
odată cu ei şi pe cea a prizonierilor români foşti aliaţi.
În toamna
anului 1955, aşadar, sunt eliberaţi şi militarii români. Între colegii lui Aurel State, unii împliniseră 13 ani de
gulag. Aşteptau trecerea Prutului ca pe Botezul din Iordan, ca pe o eliberare
spre Înviere, numai că în dosul gării la Ungheni aşteptau fremătând de ură dubele-vagon
ale Secăturităţii proletariatului roşu
unit...
Dosarul lui Aurel State era deja pregătit să-l
primească sub aripile sale, învinuit
de conştiinţă verde, activitate
subversivă împotriva Uniunii Sovietice, împotriva ordinii sociale din România şi
cea de criminal de război. Cât timp
se mai sudează prin sanatoriile de la
Brebu şi Moroieni, câtă vreme pregăteşte şi obţine admiterea la Facultatea de
Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia germană unde se clasează pe primul
loc, Secăturitatea insită pentru colaborare...
Aurel State rămâne verde, vertical şi
falnic ca un Brad de munte.
La începutul
semestrului II, pe 12 Februarie 1958 este arestat, din preventoriul studenţesc
TBC unde se recupera după fiorosul Gulag.
Ancheta
diabolică a Secăturităţii îl soma să
aducă probe împotriva complotiştilor inventaţi
de ea.
Cântărind că
trupul său atât de fisurat nu va rezista îndelung torturilor satanice şi îşi va
periclita prietenii săi dragi se decide pentru sinucidere. Bunul Dumnezeu însă
îl împiedică trimiţându-i o aripă de Înger de care să-şi agaţe firul vieţii
sale deja frânt, dar neîndoit.
De pe
acoperişul închisorii Uranus de unde a sărit, culege după cădere 120 de
fracturi, chinuri şi îndurări, 18 ani condamnare, foamete, mizerie, torturi, denigrări
plus alţi 7 ani de degradare civică.
Aurel State nu îşi împlinise însă
vocaţiile de martir şi pe cea de scriitor-mărturisitor. Iese din închisoare
odată cu ultima eliberare din ’64, absolvă Facultatea de limbă şi literatură
germană ajungând profesor în capitală până la ieşirea la pensie în 1976.
Supravegheat permanent de samavolnica Secăturitate,
reuşeşte să scrie cartea vieţii sale, ca o cinstire de jertfă adusă
Mântuitorului Hristos şi Neamului dacoromân, Drumul Crucii, pentru care a fost permanent urmărit, deseori anchetat
şi în cele din urmă ucis, dar nu învins.
Drumul Crucii este o Icoană
binecuvântată de Dumnezeu în care se răsfrânge chipul filocalic al bravului
erou-martir Aurelian State.
Lucrarea sa autobiografică a susţinut un strălucitor examen de conştiinţă
morală în care se întrepătrund caracterul ales al dreptei credinţe cu
alternanţa spiritului de sacrificiu, de dăruire, de mărturisire, întrevăzând
sensul vocaţiei lui ortodoxe finalizat ca împlinire a misiunii sale
mesiano-hristică a dacului nemuritor.
Aureola
acestei măreţe şi fastuoase lucrări are la bază întreaga sa viaţă desprinsă din
Candelele Neamului, din Cazania Tradiţiei, prinsă în veşmântul de har durabil
doar marilor eroi, care-şi răscumpără tinereţea prin nobila suferinţă şi jertfa
cea sfântă.
Cele două
părţi care alcătuiesc DRUMUL CRUCII, sunt de fapt Mărturisirile de credinţă şi de
iubire ale unei înalte conştiinţe de Dacoromân Ales în Calea
sa spre Iluminare, ultimul urcuş divin.
Atât Autorul
cât şi Cartea şi-au avut împreună propria lor viaţă, propria lor nădejde,
propria lor prigoană, propria lor suferinţă, propria lor mărturisire, propria
lor aură divină, nemuritoare.
Partea I-a se
răsfrânge în cele 10 capitole în care se preling concentric însuşirile
fundamentale caracteristice fiecărui trăitor creştin în destinul său
ascensional, predestinat spre eroism
şi martiriu: caracterul, educaţia, tradiţia, soarta, curajul, revelarea, harul,
misiunea, responsabilitatea, vocaţia, crucea, învierea, înălţarea, desăvârşirea.
Gândurile
ostaşilor se aşterneau troienite peste tinereţea lor cutezătoare, ca o ploaie
de vară, stârnită repede din senin, vijelioasă şi de scurtă durată,
înfierbântând trupurile şi limpezind sufletele ca nişte frumoase coline de
brazi tainici ai eroilor, ce scânteiază sub binecuvântarea astrului prin
mireasma jertfelor sfinte.
„În
rama cerească a primăverii pătrundeau, înghiontind inima, zburătăcind
gândurile, exploziile îndepărtate ale războiului. Apăsarea creştea ca un mers
de huidumă, crăpând liniştea cu miresme. Peste feţele tinerilor trecu pentru
câteva clipe, ca o umbră, încordarea, ca să facă apoi pe întrecute haz de necaz
Pândeam vuietul îndepărtat şi de pe aria vieţii mele grăbeau spre margini, ca
într-un orizont fizic în clipe de primejdii, imagini cu oameni şi locuri
îndepărtate. În centrul gol al fiinţei se pregătea, ca într-un ring de turnir,
să păşească ceva nemaivăzut, schiţându-se ca întâlnirea unui fantastic cuplu de
adversari. Moartea, namilă fără chip, călca apăsat de pârâiau încheieturile
existenţei ca vreascurile în pădure.” (Aurel State, op. cit., p. 40)
În capitolul
10, intitulat: Asediul cetăţii fără turnuri,
eroul nostru relatează aspectele vieţii din lagărul Mănăstârca, cu foamea
care da târcoale pâlpâirilor vieţii, precum corbul ce se anunţă în căutarea
prăzii, cu oamenii care plângeau fiindcă îşi uitaseră numele şi adresa celor
dragi, cu gerul care-l încremenea până şi pe diavol, cu stivele de morţi,
înşiraţi ca lemnele de pe lângă zidurile marilor mănăstiri (5000 de italieni
doar în câteva zile... şi 13 000 de români pe durata pedepsei), cu pregătirile
Irozilor pentru alcătuirea Diviziilor roşii, cu greva deţinuţilor politici şi
cu mitingul pregătit pentru asupritori:
„-Miting în curtea mănăstirii... Mesajul de
eliberare... sarcină patriotică... moment istoric. Tăcerea ostilă a masei i-a
aţâţat, deşi unii ofiţeri superiori se învârtiseră în zilele de pregătire în
jurul Anei Pauker, capul de afiş al manifestaţiei, cu ploconeli de fanţi şi cu <<înaltă doamnă!>>. Au trecut la atac. Din nou
rechizitorii ale trecutului, unele în cunoştinţă de cauză; vivisecţii sociale
făcute de cunoscători, ofiţeri prizonieri care au făcut agitaţie în lagărele de
trupe. O asemenea abordare are sens când e făcută între noi, fără regie
străină. A vorbit apoi ea, dezlănţuită. Ne-a făcut trădători. Ne-a ameninţat că
vom putrezi în Siberia. S-a ridicat un căpitan: <<Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi de trădare pe cei în
suferinţă şi dai lecţii de simţire românească acelora pe care patronii tăi i-au
ţinut în iad şi care nu vor să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea,
şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici, cum au făcut nefericiţii care te urmează?
Mie, celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte să-ţi etichetez
crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic şi neruşinat...”
„Ajunge, bandit fascist!”, l-a întrerupt urlând un colonel sovietic. (ibid.,
p. 211)
Căpitanul Tudor Popescu din Târgovişte a fost ridicat şi nu s-a mai
auzit nimic despre el...
Alte 11
capitole înmănunchează partea a II-a. Să zăbovim puţin asupra capitolului 3,
numit Sonnenschein-lumina soarelui.
Nădejdiile
grăbite de repatriere ale ostaşilor sunt din nou spulberate, graţie transportului polar care-i
asvârle în imperiul glaciar.
Două
evenimente i-au stârnit atenţia eroului Aurel
State, unul plin de amărăciune: tineri germani ciungi de braţul drept, din
grupul celor o mie, mutilaţi chipurile pentru un vaccin alterat, într-un lagăr
sovietic din Polonia, iar celălalt încărcat de admiraţie prin chipul angelic de
la vizita medicală. În anticamera morţii, raţiunea aştepta împăcată orice
deznodământ, dar sentimentul care mustea în lăstarul verde al vieţii se
încăpăţâna să mai absoarbe mireasma florii tinereşti de cireş. Conştient de
dublul sacrificiu, fără nici o împlinire, al său şi al angelicei doctoriţe,
tânărul şi frumosul ofiţer, vânătorul de munte, argeşean, sugrumă sentimentul
înainte de înmugurire, călcând apăsat peste ispită ca un prea încercat monah
ascet: „ Ceata de doctori germani
înconjura, deferent, ca într-un protocol, un chip tânăr de fată, pe care o
aprobau şoptind, înclinându-se... Discreta politeţe cu care frumoasa suverană
activa şi răspundea preţuirii colegiului medical acorda insuliţei albe pe lângă
care trecea impudica defilare a atâtor bărbaţi, un aer neverosimil de spectacol
având drept protagonistă o şcolăriţă.
Ajuns la câţiva paşi de locul unde fiecare
suporta, fără apărare, privirile scrutătoare ale specialiştilor, mă tulbură
privirea lui Sonneschein, ridicată
întâmplător din listele de pe masă. Tresărise şi întârziase, luminată ca de o
recunoştere, privindu-mă. Încercai grăbit să găsesc în trecut, ca într-un vraf
de imagini, justificarea privirii care se ridica, după fiecare însemnare asupra
celor ce se perindau, învăluindu-mă fără ascunziş. Mă asemuia cuiva apropiat,
hotîrâi în timp ce ea, fără a mă pierde din ochi, şoptea ceva doctoriţei
argintii,... poate povestea reîntâlnirii... sau a asemănării... În adânc se
mişca o undă ca un început de primăvară, dar eu mă împotriveam crunt de teamă
că, topindu-se gheaţa se va surpa totul. Primăvara reînvie ierburile, copacii,
gâzele, dar oamenilor fără libertate le întinde doar cununi de spini... Sonnenschein, lipită de colţul de umbră
al vestibului, aştepta cu încordare să fie descoperită... Cine ştie cum suntem
făcuţi? Poate că o vorbă opreşte proaspăta încolţire! Îşi făcuse un joc din a
mă descoase despre dragoste: cum arăta... ce se întâmpla...
-Sunt de gardă. Vă aştept astă-seară în
cabinetul spitalului. Ştiam cum se poate sfârşi o poveste de lagăr: mutare
disciplinară sau proces... Trecând cu duşmănie peste arşiţele din mine,
regîndii totul. Trupului nostru, care nu poate să zboare, nu se cade să i se
sacrifice totul... Dar cei ce în mijlocul vieţii ignoră darurile acestui
<<templu al templelor>> pentru asceză, pentru biruinţa albă, mai
greu de obţinut decât în faţa morţii?
Sonnenschein rămăsese Sonnenschein, făcând pentru mine tot ce se putea în lumea de lagăr...
Sosi Crăciunul... A doua zi, pe poteca ce venea de la sala de mese, mă prinse
din urmă Sonnenschein. Proaspătă şi
luminoasă ca zăpada ce cădea molcom.
-Plecaţi în câteva zile... Nu ştiu unde! Haideţi! Cel puţin acum-şi se
ridicase spre ochii mei.
-Ce putem pune într-un ceas, fără libertate?...
A doua zi, înainte de prânz, echipaţi cu haine bune...
Din fereastra de la etaj a spitalului, de unde îmi făcea cu mâna,
flutura ca un zbor alb Sonnenschein...”
(ibid., p. 344-347)
Chipului
frumos de icoană al angelicei
doctoriţe nemţoaice Sonnenschein, eroul nostru argeşean, Aurel State, i-a închinat o rugă de foc, un poem filocalic,
nemuritor, nicidecum o iubire efemeră.
Privilegiat de
natura curajului său înnăscut, de crucea sa călăuzitoare spre biruinţă, autorul
ne răsplăteşte pentru Everestul său urcuş divin cu fineţea sa serafică
interpretativă, aşternută ca un corolar de virtuţi, ca un îndreptar aproape
infailibil al vieţii sale pilduitoare printr-o permanentă jertfă a raportului
său existenţial cu taina mântuirii.
Extensiunea
conceptului de viaţă creştină ancorat în profunzimile tradiţiei protodace şi
protocreştine îi conferă investigaţiile unei conştiinţe de vârf a demnităţii
ostaşului român, sondând insondabilele adâncimi sufleteşti ale Străbunilor
Aleşi, în dubla sa misiune-trăire ca înrolare-asumare: pentru Hristos şi pentru
Neam.
În Aurel State se reazemă Adevărul, se
înrădăcinează Libertatea şi se înalţă Iubirea, manifestându-şi astfel Dorul
după Dumnezeu şi după Patria sa dragă,dăruită de Atotcreatorul Tatăl ceresc.
Aurel State demonstrează prin întreaga
sa viaţă mărturisitoare că suferinţa, crezul şi dragostea nu ţin de un rang
anume, ci de boieria românului, de
boieria demnităţii spirituale în care conştientizezi misiunea jertfei, ca
vocaţie a eroului, a martirului, a sfântului, a mărturisitorului creştin
ortodox.
Pildele
trăirii şi sângele vărsat constituie temelia veşniciei vieţii
biruitoare-fermentul moral al identităţii noastre naţionaliste hărăzite dintru
început de Atotcreatorul, care prin Atotştiinţa sa vede finalitatea
circumscrisă fiecăruia: om, familie, popor, naţie, neam.
În fiecare
erou, martir, sfânt sunt trăsături comune pământului şi cerului Patriei Moşilor
şi Strămoşilor noştri, care prin spiritul şi jertfa lor divină selectează şi
potenţează în fiecare generaţie Aleşii Elitei Aristocrate ai comunităţii
prezente, ai poporului drept măritor creştin.
Prin mistica
intransigenţei sale morale, prin atitudinea temerară de rezistenţă, prin
consecvenţa demnităţii sale Aurelian
State, rămâne pentru noi, cum inspirat a grăit boierul, colegul şi
prietenul său de suferinţă şi de izbândă, Radu
Mărculescu, Sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre!
Slăvit să fie Dumnezeu, Fecioara
Maria şi Neamul nostru dacoromân prin Eroii, Mărturisitorii şi Martirii Lor!
Dacoromânia-Brusturi-Neamţ,
19. 06. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu