Al Dogaru - GANDUL ZILEI - 1 iulie 2019

Al Dogaru

Gică Manole - Mihai Eminescu şi Basarabia (3)

Mihai Eminescu şi Basarabia (3)

Prof. dr. Gică Manole

26 Iunie 2019

„…Străinii sînt colonizaţi în Basarabia, de Rusia, de la 1812 încoace”

În „Timpul” din data de 22 februarie 1878 Eminescu publică un articol polemic la adresa altui articol apărut în gazeta rusească „Le Nord”, care justifică cu argumente false „cererea Rusiei”[1] de a i se retroceda Basarabia de către România. Articolul are ca pretext o scrisoare a unui „domn X din Bucureşti”[2] adresată directorului ziarului „Nordul”, „domn X” care era un spion al Rusiei la Bucureşti, după cum cred eu. Pentru început Eminescu inserează un fragment în limba franceză din ziarul „Nordul”, limbă în care, de altfel, era tipărită publicaţia de propagandă a Imperiului rus. Apoi, fără ocolişuri şi zorzoane, poetul naţional îi pune la punct pe spion şi pe autorul articolului din ziarul rusesc spunându-le franc că numele „Basarabia” e numele medieval „al Ţării Româneşti”[3], care vine de la dinastia românească „a Basarabilor”[4].

Eminescu oferă o lecţie de istorie gratuită propagandiştilor ruşi informându-i că „Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţării Româneşti”[5], a luat parte la mari lupte cu turcii alături de alţi regi şi principi europeni, printre care şi „bătălia de la Nicopole”[6]. Mircea cel Bătrân a întins hotarele ţării sale până la Nistru. Deci de la numele său partea de pământ dintre Dunăre, Mare, Prut şi Nistru şi-a luat numele „de Basarabia”[7]. Aşadar, amintea apăsat poetul naţional, adevăratul stăpân al acestor pământuri „este Ţara Românească, Valachia Magna (subl. M. E.)” [8]. Din veacul al XIV-lea şi până la 1812, acest pământ a fost stăpânit de Ţara Moldovei şi nu de nişte „tătari pe care generali vestiţi… i-a cules de sub corturi”, „roiuri pe jumătate sălbatice, zice d. X”[9]. Românii şi astăzi, nota Mihai Eminescu, sunt „majoritatea absolută în Basarabia”, cu toate că Rusia „de la 1812 încoace”[10] a tot colonizat pe acest pământ „străini” [11].

La „1400-1500” [12] „tătarii d-lui X”[13] erau oştenii lui „Alexandru cel Bun”[14] care semna „o convenţie cu negustorii din Lemberg”[15]. Exportând mărfurile lor „spre părţile tătăreşti” negustorii din Lemberg vor plăti „la 12 cîntare în Suceava 1 rublă de argint, în Iaşi 30 de groşi, în Cetatea Albă (Ackermann) jum. rublă de argint, iar mergînd nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va plăti aici Vama Cetăţii Albe” [16]. Aşadar, notează cu ironie zdrobitoare Mihai Eminescu, „Alexandru cel Bun era tătar” [17]! Mai departe, poetul naţional citează o relatare a unui prelat rusesc de la 1420, Zosima, care, călătorind „spre Locurile Sfinte prin Moldova”[18], a plătit vamă la trecerea peste Nistru „moldovenilor”[19]. La Cetatea Albă, la „gura Nistrului”[20], faţa bisericească a văzut că „stă un stîlp numit Fonar [fânariu], aici e şchelea pentru corăbii”[21]. Eminescu informează cititorii că mărturia lui Zosima a fost publicată la 1849, la Petersburg de istoricul rus „Saharov în Skazaniia ruskovo naroda (subl. M. E.)”[22]. Conchide, deci, Mihai Eminescu: „Cetatea Albă era deci… tătărască”[23]. Poetul naţional oferă cazul ambasadorului „regelui Franţei” de la anul 1421 „cavalerul Guillebert de Lannoy”[24] care, călătorind prin Moldova este prădat „lângă apa Nistrului” de hoţi. Se plânge domnului Alexandru cel Bun, care era şi „domn al Cetăţii Albe”[25] fiind foarte mulţumit că „hoţii prinşi au fost aduşi în lanţuri înaintea cavalerului şi i-au înapoiat banii”[26]. Iarăşi conchide cu amărăciune şi sarcasm Mihai Eminescu: „Deci toţi tătari sub corturi…”[27], „ciudaţi tătari”[28] adaugă ironic poetul naţional.

La 1475, „din porunca lui Ştefan cel Mare”[29] arhitectul grec Theodor zideşte în Cetatea Albă „un turn nou şi zid”[30] punând următoarea inscripţie: „Această cetate s-a zidit în zilele preaevlaviosului Domn Io Ştefan Voievod…”[31]. Şi încă o dată conchide poetul naţional: „Ştefan Vodă se ştie că-i tătar…”[32]. Acelaşi Ştefan Vodă „întăreşte prin hrisov lui Mihai Buzatul o moşie”[33], care va fi contrasemnat şi de „d-nia lor Gherman şi Oană pîrcălabi de Cetatea Albă, Ivaşcu şi Maxim, pîrcălabi de Chilia”[34]. „Boierii aceştia sînt tătari ca şi Ştefan Vodă”[35]. Oferă încă un exemplu istoric, anume un atlas geografic de la 1513, publicat de „Essler şi George Ubelin la Strassburg”[36] „în care toată Basarabia pînă la mare se vede ca făcînd parte din Moldova”[37]. „Dar Strassburg e în Tartaria”[38], iarăşi îi ironizează pe cei de la „Nordul” Mihai Eminescu.

Generalii vestiţi „ca Rumianţof şi Sumarov”[39] au luat Basarabia cu sabia „de la populaţii sălbatice care nu existau”[40]. Iată ce „meşteşug” au inventat domnii de la Nord: „a te bate cu inamici care nu existau”[41], iar de această bravură au fost în stare generali vestiţi ca cei doi citaţi mai sus „Ruminatof şi Sumarof”[42]. Eminescu încheie formidabilul său articol dând ca un exemplu din vremea sa privind adevăraţii stăpâni ai Basarabiei, anume: „D. Baron Stuart a iscălit convenţia reunită”[43] alături de un tătar, „căci Kogălniceanu al cărui bunic e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă şi a trebuit cules de sub corturi de vestiţii Rumianţof şi Sumarof, de lângă apa Cogâlnicului, care curge de-a lungul, prin mijlocul părţii de sud a Basarabiei”[44]. Numai că Rusia s-a dovedit cu totul imună la sarcasmul şi ironiile geniului tutelar al poporului român, ignorând dreptatea istorică.

„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti”

La data de 1 martie 1878, Mihai Eminescu continuă să aducă noi argumente istorice infailibile în direcţia faptului că Basarabia dintotdeauna a aparţinut patrimoniului istoric al poporului român. Şi de această dată, poetul naţional scoate în evidenţă sofismele la care apelau ruşii pentru a reanexa sudul Basarabiei. Eminescu răspunde la două gazete ruseşti care ilustrau poziţia oficială a Rusiei, „Le Nord” şi „Viedomosti”[45]. Astfel, poetul naţional informează cititorii „Timpului” de faptul că cele două gazete ruseşti susţin că ruşii nu au anexat, la 1812, Basarabia „de la moldoveni, ci de la turci şi tătari”[46]. Şi nu printr-o acţiune diplomatică „ci cu sabia”[47]. De asemenea, la 1856, prin tratatul de pace de la Paris, Rusia a fost obligată să restituie sudul Basarabiei nu „adevăraţilor lor proprietari”[48] (adică tătarilor de sub corturi - n. ns.) „ci Moldovei”[49].

Tratatul de la Paris, susţineau publicaţiile ruseşti, nu mai are niciun sens, a devenit literă moartă. Moldova nu a fost implicată în vreun fel „la această cesiune”[50], iar Rusia a dat Basarabia Moldovei la 1856 doar „pentru că era cea mai apropiată vecină şi cel mai inofensiv stat”[51]. Dacă Moldova, la 1856, speculau gazetele ruseşti, Rusia nu-i ceda niciodată Basarabia. La asemenea alegaţii, toate neadevărate şi de rea-credinţă, Mihai Eminescu răspunde tranşant, „cu documente în mînă”[52]: „Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti”[53], deoarece Basarabia înseamnă ţara românilor, la fel cum Rusia „înseamnă ţara ruşilor”[54].

La „1370”[55] domnul românilor „Mircea I Basarab”[56], care se intitula „despotul Dobrogei, Domn al Siliştei şi al ţărilor tătăreşti”[57] împinse hotarele „pînă la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre”[58]. Astfel, întărea Mihai Eminescu, pentru sfârşitul „veacului al patrusprezecelea”[59] stăpânirea românească asupra Basarabiei „e incontestabilă”[60]. La începutul secolului XV Basarabia a intrat în stăpânirea Moldovei, în baza unor dovezi istorice certe, înştiinţa poetul naţional cititorii. De-a lungul veacului XV „pîrcălabii Cetăţii Albe, a Chiliei şi a Hotinului”[61] au iscălit uricele domneşti „alături cu Domnii ţării”[62]. Este o certitudine istorică că Chilia, Hotinul, Cetatea Albă, temelia Basarabiei s-au aflat în „proprietatea Moldovei”[63].

În veacul XVI, Moldova intră „sub protecţia Porţii”[64] apoi are nenorocirea că „se stinge dinastia Dragoşizilor, cum o numeşte Dim. Cantemir”[65]. După „fiii lui Petru Rareş”[66], Moldova intră într-un „veac de tulburări”[67] fapt care a permis turcilor „să ia în posesie - nu în proprietate - Cetatea Albă şi Chilia”[68]. Apoi turcii îşi stabilesc „puncte de reazim în aceste două cetăţi”[69], pentru ca în veacul XVII îşi „creează un al treilea reazim”[70], ocupând Cetatea Hotinului. În „veacul al optsprezecelea, nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu ruşii”[71], după care Turcia pierde încrederea „în Domnii pământeni şi trimite fanarioţi”[72]. Alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Rusia a fost o nenorocire istorică majoră deoarece „ne-a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică”[73]. Fără armată, românii, deşi n-au pierdut proprietatea asupra pământului, nu au mai avut „putere fizică”[74], iar fără domni pământeni şi-au pierdut „puterea morală”[75], primind lovituri grele de la Turcia.

La Passarowitz, Turcia declară Austriei „că nu poate ceda Moldova”[76] căci ţara era „închinată, şi nu supusă cu sabia”[77]. Mai târziu însă „mai tîrziu cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia”[78] nu prin luptă „cu sabia”[79], „ci prin fraudă”[80]. Când s-a cedat Bucovina „s-au cumpărat delegaţii turci şi un general rus”[81], iar când s-a pierdut Basarabia tot prin hoţie, căci „delegaţii Rusiei” primiseră ordin „să-ncheie pace cu orice preţ”[82] deoarece „intrase Napoleon I în Rusia”[83]. Moruzi, diplomatul Turciei fusese „cumpărat”[84] de ruşi care, pe lângă bani şi aur, l-au asigurat că-l vor pune domn în Moldova. La Bucureşti, în 1812, Moruzi n-a cedat toată Moldova Rusiei „că atunci n-ar fi avut unde domni”[85]: „cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi Nistru”[86]. De asemenea, când s-a vândut Basarabia ruşilor, „o flotă engleză stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti”[87]. După ce sultanul „ridică mucul condeiului de pe tratat”[88], îl puse „pe o altă hîrtie: sentinţa la moarte a lui Moruzi”[89].

„…pretinsul paralelism între politică şi poezie…”

Şi articolul din 2 martie 1878, unul scurt, Eminescu îl consacră aceleiaşi gazete „Nordul” („Le Nord”) care apărea la Bruxelles, care primise o scrisoare din România de la un domn „Alecsandri”, care domn adresase o scrisoare „principelui Gorciacoff”[90] cu prilejul cererii Rusiei de reanexare a Basarabiei de către Rusia. „Le Nord” confundase pe autorul scrisorii „d. locotenent-colonel”[91] Alecsandri cu poetul Vasile Alecsandri, fapt care-i oferă prilejul poetului naţional să ironizeze gazeta rusească. „Le Nord”, deci, răspunsese poetului V. Alecsandri pe când autorul scrisorii fusese „Ioan Alecsandri, fratele poetului”[92].

Eminescu constată că „Le Nord” confundând „pe poet cu omul politic”[93] Ioan Alecsandri, îşi permisese să „dea lecţii poetului”[94], împărţindu-i „învăţăminte”[95]. Din răspunsul gazetei ruseşti către V. Alecsandri, Eminescu a înţeles că respectiva publicaţie considera poezia incongruentă cu domeniul politicii. Imediat, poetul naţional nu scapă prilejul de a nota cum că „pretinsul paralelism între politică şi poezie nu este exact”[96]: „Poeţi se găsesc foarte rar – politicieni cîtă frunză şi iarbă”[97]. Valoarea sau nonvaloarea unui om politic, postula Eminescu, ţin de împrejurări, „de mediul social, de constelaţia puterilor”[98]. Un om lipsit de orice calitate „poate fi un politician mare în împrejurări date”[99], pe când o mediocritate umană „nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare”[100].

Un poet mare face o activitate „nobilă” în slujba omenirii, el se bucură „pe scara omenirii de un rang înnăscut atît de mare încît pe lângă dînsul mulţi dintre principii reali sînt numai nişte bieţi comedianţi”[101]. Politicienii practică „mizeria înjosirii şi meschinătăţii omeneşti”[102], având ca ţintă „răpirea prin putere şi amăgirea prin cuvînt”[103]. Se observă lesne că, sfârşitul articolului i-a oferit poetului naţional ocazia ideală de a sublinia pentru cititori abuzurile şi demagogia deşănţată practicate de politicienii liberali, care luaseră puterea în România de mai bine de doi ani.

„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti”

În zilele de 3, 4, 7, 10 şi 14 martie 1878, poetul naţional publică în „Timpul” un studiu ştiinţific intitulat Basarabia, pe care gazetarul Eminescu l-a împărţit în şase părţi. Le vom analiza pe fiecare în parte, nu înainte de a constata că demersul jurnalistic, ştiinţific eminescian urmărea informarea opiniei publice asupra adevăratei istorii a acestei provincii româneşti. Cu ajutorul studiului, Mihai Eminescu scotea în evidenţă, o dată mai mult, nedreptatea strigătoare la cer pe care Rusia o comitea faţă de România, reanexând sudul Basarabiei. Prima parte a studiului poetul naţional l-a rezervat numelui şi întinderii Basarabiei (subl. M. E.).

Pentru început, Eminescu informează cititorii despre minciunile gazetelor ruseşti, şi întru sprijinirea opiniei sale aduce cele scrise de ziarele „Nordul” sau „Le Nord” şi „Viedomosti”, care tot repetau „cu stăruinţă că Basarabia” [104] fusese cucerită de ruşi „cu sabia de la tătari şi de la turci”[105]. Eminescu avea convingerea, în baza documentelor istorice, că din veacul XIV, nicio parte din Basarabia n-a fost „a turcilor sau tătarilor”[106]. Basarabia aparţinuse Ţării Moldovei, ca „stat constituit, neatîrnat”[107], deşi acest stat era „slăbit şi încălcat în posesiunile sale”[108] de Turcia. Deci, Moldova era proprietarul „locului” [100]. Deşi Moldova, domnii săi „ajunseseră atît de slabi încît dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu este o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dînsul”[110]. Un drept asupra unui pământ al unei ţări, postula axiomatic Mihai Eminescu, „nu se pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde”[111]. O învoire pe care un stat o acceptă prin ameninţarea cu forţa, „cu de-a sila”[112], acceptată din „raţiuni de stat”[113], dacă nu este urmată de „o învoiere formală”[114] nu are valabilitate juridică. Un teritoriu, un pământ al unui stat, acel stat îl pierde „în momentul în care renunţăm la el”[115].

Mai departe, Eminescu nota că punctul lui de vedere nu era doar al lui „ci chiar al diplomaţiei ruseşti”[116] din ultimii 150 de ani: „De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia”[117] ea făcea trimitere obligatorie „la drepturile imprescritibile…, la capitulaţiile Principatelor”[118]. În momentul când generalul „Rumianţof” purta război în Ţările Române cu turcii „ştia… că locurile erau ale Moldovei”[119]. Ruşii când au ocupat principatele le-au ocupat militar, aveau o administraţie „trecătoare”[120], şi că de fiecare dată când se punea problema „unor chestiuni de proprietate, unde puterea juridică a statului se manifestă, statul moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci”[121].

Până în secolul XVII şi începutul secolului XVIII când se ajunse „la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioţi”[122], a cărei cauză de cădere e „tocmai Rusia”[123] şi alianţa „nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare”[124] drepturile românilor asupra Basarabiei au fost indiscutabile, de neclintit. „Le Nord” minte cu neruşinare scriind că „acest petec de pământ”[125] fusese „locuit de tătari sub corturi”[126], şi că Basarabia datoreşte „scoaterea din întuneric unor generali „d’un renom populaire” (subl. M. Eminescu), cu Rumianţof şi Sumarow”. Numele de Basarabia, revine poetul naţional, este „un nume care ţipă sub condeiele ruseşti”[127]. E de ajuns să rosteşti numele de Basarabia, nota poetul naţional, şi deja protestezi „contra dominaţiei ruseşti”[128]. Numele de Basarab, accentua Eminescu, data din vechime, „cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc”[129].

Însuşi numele de Basarab, în sine, are, este o „istorie întreagă” [130]. Citează, apoi, întru dovedirea dreptăţii pe care o are, Cronica lui Fazel-Ullah, medicul hanului mongol „Mahmud Gazan Khan”[131], lucrare de la 1303, care, descriind marea invazie mongolă de la 1240-1241 „povesteşte următoarele: În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei, pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut ţara Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-ban cu o armată, dar fu bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara saşilor, intrând în Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice”[132].

Aşadar, concluziona Eminescu, tătarii au bătut pe Kar-Ulaghi, „adică pe negri-valahi”[133], care aveau o armată condusă „de Basarab-han”. Citează, apoi, un alt izvor istoric, Analles Polonorum Vetustiores, care scria că la anul 1259, tătarii au înfrânt „pe basarabeni, pe titani, pe ruteni”[134]. Citează mai departe, o diplomă a regelui ungur Carol-Robert, de la 1332, în care povesteşte „bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră”[135]. Din „Tugomir”, Eminescu crede că „s-a născut Alexandru…, care a trăit pe la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru, Dan şi Mircea cel Mare (1418)”[136].

De la „Tugomir” la „Mircea cel Mare”, nota Eminescu, Ţara Românească cunoscuse cea mai mare întindere teritorială din istorie, „căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţările tătăreşti nenumite mai de aproape”[137]. La acea vreme, accentua Eminescu, „Valahia”[138] se numea în „documentele cele scrise latine”[139], în toate scrierile contemporane, „Basarabia”[140]. În aceeaşi vreme, a Basarabilor, Moldova „poseda teritoriul de la Hotin la Cetatea Albă”[141], căci la 1400, cavalerul francez Guillebert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun la Cetatea Albă „oraş stăpânit de un pîrcălab moldovenesc”[142]. Aşadar, punea la colţ Eminescu cele două ziare ruseşti, însusăşi diplomaţia rusească recunoştea că „Basarabia era pământ românesc”[143], fapt pe care-l dovedise şi Miron Costin, cronicarul „şi mare logofăt în Moldova”[144] în versurile „dedicate regelui Poloniei”[145]. Eminescu făcea trimitere, desigur, la opera marelui cărturar român numită Poema polonă.

În trecut, întreba deloc retoric Eminescu, ce se numea şi „ce se numeşte astăzi Basarabia?”[146]. Nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci această denumire e doar pentru „o fîţie spre sud, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldoviae”[147]. Deci, stabilea adevărul istoric Eminescu, „cele patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia, Ismail” sunt Basarabia, „tot ce-i deasupra e Moldova curată, războtezată, de la 1812 încoace”[148]. Doar în ţinutul Bugeacului „au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei” [149], loc în care tătarii s-au bucurat „de oarecare privilegii, concese de proprietarul locului, care era statul Moldova”[150]. Într-o asemenea realitate istorică, de la 1400 la 1812, românii moldoveni au fost stăpânii acestui pământ, şi nu nişte tătari „de sub corturi” [151] cum scriu, minţind, ziariştii de la „Le Nord”[152] şi „Viedomosti”.

„Trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina, Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”

În partea a doua a studiului său intitulat „Basarabia”, Mihai Eminescu revine, sintetizează documentele istorice medievale, româneşti şi străine, care dovedesc că Basarabia a aparţinut dintotdeauna patrimoniului istoric naţional românesc.

Desigur, că poetul naţional foloseşte prilejul de a scoate în evidenţă minciunile scrise de cele două gazete ruseşti, faţă de care adoptă o poziţie de sarcasm şi ironie usturătoare. Eminescu reamintea cititorilor că „Le Nord” susţinea că Rusia cucerise Basarabia „de la nişte cîrduri care locuiau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatice”[153], şi că la 1856, tratatul de la Paris n-a restituit Basarabia „posesorilor legitimi”[154], adică respectivelor „cîrduri”, ci Moldovei.

Faţă de neadevărurile scrise şi susţinute de „Le Nord”, Mihai Eminescu reaminteşte că „tătarii d-lui X” [155], care ar fi fost, la 1812, adevăraţi stăpâni ai Basarabiei, „erau cam ciudaţi în felul lor”[156]. Astfel, la 1407, la Suceava, domneşte Alexandru cel Bun, care, printr-un privilegiu dat negustorilor polonezi, hotărăşte „ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina [Bender] şi la Cetatea Albă [Akkermann]”[157]. Apoi, la 1420, tot pe vremea lui Alexandru cel Bun, „ierodiaconul rus Zosima”[158], scria că la Cetatea Albă „voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare bir”[159]. Zosima stă două săptămâni la Cetatea Albă, după care pleacă „de la fînarul aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie, către Sfintele Locuri”[160].

La 1421, Ghillebert de Lannoy, „ambasadorul a doi regi apuseni”[161] stă, şi el, două săptămâni la Cetatea Albă, se întâlneşte cu domnul ţării, Alexandru cel Bun, iar, după ce face imprudenţa să se plimbe călare de-a lungul Nistrului, singur, este prădat de hoţi. Plângându-se domnului ţării, acesta dă porunci aspre şi-i prinde pe tâlhari „în câteva zile”[162], banii furaţi primindu-i pe „toţi înapoi”[163]. Aşa de bine era administrat statul Moldova la acea vreme, fapt care a stârnit mirarea, admiraţia cavalerului francez, „mirat de această justiţie expeditivă”[164]. Mai departe, Eminescu dă un exemplu din vremea lui Ştefan cel Mare, care, la 1475, „trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri”[165]. În hrisoavele domneşti „din acea vreme”[166], adică din veacul XV, alături de domnii Moldovei „vedem”[167] „iscăliţi deodată cu Domnul, regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, care erau boieri mari…”[168]. Se vede, notează cu ironie poetul naţional, „că tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci”[169].

Numai nume „ciudate”[170] aveau „acei boieri tătari”[171], continuă în batjocură Mihai Eminescu, desigur, la adresa „d-lui X” şi a gazetei „Le Nord”. Din hrisoave răsar nume precum „Manoil, Stanciu, Albul spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul (corect: Hodco, aşa l-am găsit scris în D. R. H, A, vol. I - n.n.), Oanea Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură… tot nume tătăreşti, de boieri de-ai lui Alexandru Vodă”[172]. La Cetatea Albă, după privilegiul comercial de la 1407, negustorii poloni aduceau „postăv, vite albe, cai, peşte din Brăila”[173], şi duc, importau din marea cetate românească „stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătase, vinuri din Grecia”[174]. Conchide, Mihai Eminescu: „Erau luxoşi tătarii din Basarabia!” [175].

Un alt exemplu istoric cu care Eminescu ilustrează studiul său este cel al celor „doi fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două”[176], după moartea tatălui lor, Alexandru cel Bun. În acest caz, poetul naţional citează cronicarul polonez Matei Strykowski, care, în cartea sa „tipărită întîi şi întîi la Koenigsberg la 1582”[177] notează „cum şi-au împărţit”[178] ţara Moldovei cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun: „Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Tecuciul etc.” [179], „bietului Ştefan”[180] îi rămăseseră „trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”[181]. Se vede, accentua Eminescu, că Ştefan „ştia importanţa acestui petec de pămînt, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari (subl. M. Eminescu) care locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsuri, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţii cu Genova şi cu Veneţia”[182].

Nici un document istoric nu pune sub semnul întrebării, „nu contestă proprietatea deplină şi netulburată a Moldovei asupra Basarabiei” [183]. Documentele istorice citate, nota Eminescu, din veacul al XV-lea sânt o realitate de necombătut, oameni şi cronici străini au vorbit, i-au cunoscut pe Alexandru cel Bun, Ilie, Ştefan, Ştefan cel Mare; despre toţi aceşti domni „nu se poate spune” [184] ca despre „Rurik şi Oleg”[185] „în care istoria e mit şi mitul istorie”[186]. Cu aceste documente istorice în mână „nici un soi de subtilitate diplomatică nu te scapă” [187], şi dacă susţii „poveşti şi drepturi închipuite” [188] cu tătari găsiţi sub corturi „protestează boierul Manoil, pîrcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi” [189].

Chiar şi „păgîn să fie omul” [190] şi în faţa adevărului „trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia” [191]. De când există „români pe acest pămînt”[192], Basarabia este un pământ „de drept al nostru”[193], cu toate că „diplomaţii sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii întru terfeloage fără valoare”[194]. Puterea, tăria unui popor, postula definitiv Mihai Eminescu, „a stat totdeauna în drept (subl. M. Eminescu) [195].” „Le Nord” ar vrea ca noi, românii, „să renunţăm la dreptul nostru de bunăvoie”[196] să tăcem „molcom”[197] şi să jucăm „după cum ni se cîntă” [198].

Oricât de slab ar fi un drept lipsit de arme „şi de putere”, el e tot mai tare „decît nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul”[199]. Tătarii gazetei „Le Nord” „n-au trecere, ci sînt pure invenţii pentru a arunca cu praf Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre”[200]. „Petecul acesta de pămînt”, cum îl numeşte Rusia, pe care ar vrea „să-l sacrificăm prieteniei noastre”[201]  cu ea, „nu are pentru noi nici un echivalent în lume”[202]. Pământul acesta înseamnă „misiunea noastră istorică”[203], tăria noastră. Când, la 1462, sultanul „Mohamet”[204] „intra în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş voievod”[205], un ostaş sîrb ce se afla în oastea sultanului, „Constantin Mihailoviez de Ostraviţa”[206] îi spuse cuceritorului oraşului lui Constantin cum că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are”[207]. Faptul s-ar datora, nota Eminescu, că „românii nu sînt popor cuceritor”[208] şi tocmai din acest motiv „apără ce-i al lor cu îndărătnicie”[209]. Înşişi turcii sfătuiau pe sultan „să nu facă război cu românii”[210], deoarece n-aduce nici un folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”[211]. Sultanul însă, le răspundea: „Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea Albă (subl. M. Eminescu), iar ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini”[212].

Eminescu citează cartea unde a identificat spusele lui Mohamed al II-lea: „Sbior Pisarow Polschih, secţiunea a II-a, tom V, Warszawa, 1828”[213], fără, însă, a numi şi pagina. Concluzionează poetul naţional: „…sultanul Mohamet ştia bine că acest petec de pămînt (subl. M. Eminescu) nu-i de dispreţuit, şi dacă el zicea aceasta la 1460, de ce să n-o zicem noi la 1878?” [214]. Încheierea articolului stabileşte definitiv de ce două secole Rusia a tot stat cu ochii pe Basarabia: „Pe cîtă vreme Basarabia este în mîinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul”[215](subl. M. Eminescu).

Aranjament grafic - I.M.

------------------------------------

[1-15] Mihai Eminescu, Opere Politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon Iaşi, Editura Timpul, 2008, p.83.

[16-42] Ibidem, op. cit. p.84.

[43] Mihai Eminescu făcea trimitere la convenţia semnată la Bucureşti, la 4 aprilie 1477, între România şi Rusia, avându-i ca semnatari pe Mihail Kogălniceanu şi baronul Stuart. Convenţia prevedea acceptul României ca trupele ruseşti să tranziteze teritoriul său în drum spre Balcani. Rusia, prin aceeaşi convenţie diplomatică, îşi ia angajamentul că va respecta integritatea teritorială a României!

[44-75] Mihai Eminescu, Opere politice, ed. cit., p. 85.

[76-104] Ibidem, op. cit. p.86.

[105] Ibidem, op. cit. p. 86-87.

[106-110] Ibidem, op.cit. p.87.

[111-134] Ibidem. Eminescu are dreptate. Când un stat acceptă printr-un tratat cu un alt stat ca teritoriul său de patrimoniu istoric să rămână acelui stat, acel stat a renunţat definitiv la drepturile sale. Cazul cel mai nimerit este tratatul din 2 iulie 1997 dintre România şi Ucraina, prin care Herţa, insula Şerpilor şi nordul Bucovinei sunt abandonate definitiv Ucrainei de către odiosul preşedinte de atunci Emil Constantinescu.

[135-153] Ibidem, op. cit. p.88.

[154-191] Ibidem, op. cit. p.89.

[192-215] Ibidem, op. cit. p.90.

Teodor Palade - Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător

Antiromânismul autohton, un fenomen îngrijorător

Teodor Palade

30 Iunie 2019

Mai ales în deceniile din urmă un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să diastrugem chiar, tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de caracter. Prin urmare nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un substanţial „ajutor exterior dezinteresat”,  ne supra-specializăm în a pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi românii am ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a neamului.

Semnele alterării spiritului naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă viitorul.

Nu ştiu dacă pe undeva prin lume se mai întâmplă ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează plini de respect  înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale. La noi aproape nu mai contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio formă viitorul. Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar trebui să constituie un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării. Eroii istoriei devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale, şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut, marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri, contribuie nobosit la pângărire.

Atent ascunse ori acţionând deschis, forţe milităreşte organizate răspund unor strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate îndestulător. Rezultatele?  Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de acţiune, au fost experimentate în multe alte „democraţii” de genul celei exportate în România. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă, novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este de fapt perfect normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special elaborate  pentru România. Un exemplu?  Pare complet în afara normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare românesc, organizat din timp şi uimitor de eficace… În acest context, nu pot decât să fiu de acord cu cele scrise de profesorul Ion Coja  într-un  articol mai vechi,  republicat în iulie 2018 sub titlul „Combaterea anti-românismului - menirea clasei politice din România…”:  „Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României”

Antiromânismul drapat în drapelul naţional

Între valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul românismului. Poate sunt eu un ciudat, dar ori de câte ori văd câte un protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii. Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătură între steag - icoana românismului -  şi pornirea evident antinaţională a individului. Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina (sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria ca să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea simbol a executivului românesc. De ce, aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?

Sub faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au adunat în stradă  şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului, franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi, derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai lesnicioase?

Scăldat într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în mijocul mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din ţară? În cele din urmă, flancat de drapeluri agitate cu disperare, preşedintele antioricenu-iserveşteinteresele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”. Un experiment nefericit ce s-a dovedit a fi un exemplu tipic de executiv antinaţional. Cum să califici antiromânismul evident al celui care ar trebui, alături de drapelul naţional, să fie însuşi simbolulul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicare de sancţiuni ţării care le este patrie? Este un alt fel de antiromânism drapat, inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se întâmplă!

Cum a fost posibil să se ajungă până aici?

Iată o întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm lucrurile aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă cuvântul magic „europeism”, expresia  mobilizatoare „aliatul strategic american” sau denumirile „sfinte”: „Comisia Europeană” ori „Comisia de la Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să fim convinşi că aşa trebuie să fie, că ceea ce se întâmplă este gândit de alţii spre binele nostru.

Degeaba oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că în relaţiile interstatale nu există prietenie ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au distrus naţiuni pentru a-şi construi imperii nu îşi vor schimba obiceiurile. În van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei puternici pentru a le conduce ei şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi. Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că de fapt suntem cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere ci cu vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi ca triburile naive ale lumii noi cu mărgeluşe din sticlă colorată. Suntem de neclintit din starea nostră de apatie! „Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior […] Se contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie 2011 Adrian Majuru în articolul “Absolutismul de clasă şi distrugerea României”.

Ce trebuie făcut, o întrebare fără răspuns?

Ar fi atâtea de făcut! În primul rând ar trebui să avem curajul de a pune în discuţie publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele , să scoatem la vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, O.N.G.-uri sau societăţile de acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat orice finanţare a proiectelor cu caracter antinational… Dl. Ion Coja, în articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune:

a) Informarea opiniei publice cu privire la activităţile anti-româneşti, subliniind deosebirea dintre atitudine anti-românească şi politică anti-românească;

b) Identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină politica antiromânească;

c) „Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor « de bine », din afara clase politice.”

În opinia mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că la nivel statal nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă. Adică ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc filosofică a distinsului nostru preşedinte: „Nu ştiu şi nici nu mă interesează!”

De-ar ar fi să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsa de curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în politica românească nu există cineva care asumându-şi riscurile (pentru că nu suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor reacţiona) să ia taurul de coarne. Din nefericire, ca de cele mai multe ori în istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială, mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe unor forte externe influente. Pentru politicianul român, antiromânismul nu contează fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate. 

Prin urmare, pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el, antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării puterii.

Prin urmare, sunt de acord cu dumneavoastră că titlul acestui capitol ar trebui schimbat. Întrebarea care rămâne fără răspuns este cine s-o facă?,  nu ce trebuie făcut?

Aranjament grafic - I.M.

Ion Măldărescu - „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”

Telescopul Hubble - 2019

„Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”

Ion Măldărescu  30 Iunie 2019

Nici ortodoxe, nici catolice, nici măcar reformate, jongleriile referendumului iohannist şi ale balamucului europarlamentar din cireşarul lui 2019 au putut fi observate lejer chiar din spaţiul extraterestru prin Hubble Space Telescope (Telescopul spațial Hubble - prescurtat H.S.T.). Din 1990 - când a fost lansat - şi până azi, cu ajutorul H.S.T. s-au făcut numeroase şi importante descoperiri în astrofizică, dar pentru că celebra zicere a lui Stalin despre votul prostimii: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!” s-a dovedit a fi caducă, în programul H.T.S. a fost introdusă o nouă aplicaţie cu ajutorul căreia limitele domeniilor de observare s-au extins. Neputând fi perturbate de turbulențe atmosferice, nici de softul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (S.T.S.), au putut fi observate şi înregistrate numeroase imagini electorale din spaţiul mioritic şi al emigraţiei din afara graniţerlor ţării, din care reiese foarte clar că U.D.M.R. a fost ajutat prin miracole să prindă tramvaiul iuropean.

Relevant, dar trecute la rubruca „ciocu’ mic”, la peste o lună de la comiterea faptei (încă nevalidată oficial), rezultatele referendumului şi ale alegerilor euro-parlamentare din colonia corporatistă numită încă România sunt încă viu discutate, controversate, blamate şi puse sub semnul ilegalităţii. Colac peste pupăză, nimeni nu poate da o explicaţie credibilă pentru „performanţa” U.D.M.R. de a obţine voturi în localităţile ţării unde nu trăiesc prea mulţi etnici maghiari. Printre imaginile înregistrate de H.T.S. sunt suficiente înregistrări din care specialiştii pot descifra că S.T.S. n-ar fi chiar străin de rezultatele „paranormale” ale organizaţiei neohorthyste din România. De fapt, stau şi mă întreb: ce treabă au maghiarii din România cu U.D.M.R.? Cu certitudine - şi trecerea timpului a demonstrat-o -  decenii de-a rândul, în România, românii şi ungurii au trăit fără să se învrăjbească. A fost nevoie de o diversiune numită „revoluţie” apoi de această „uniune culturală pe criterii etnice” cu caracter horthyst şi de un preşedinte iresponsabil, interesat doar un nou contract de chiriaş la Cotroceni, ca prostia şi vrajba să fie actualizate. Qui prodest? Cu certitudine, nu cetăţenilor României !

În aceste zile de vară „Căldură mare, monşer, căldură mare !” - vorba lui Nenea Iancu - a expirat şi mandatul mutului numit să tacă, aflat până mai zilele trecute la conducerea Instituţiei Avocatul Poporului (în fişa postului nu se precizează despre care popor ar fi vorba). Deşi puternic atenuate de către stratul de ozon al Pământului şi de spectrul ultraviolet, printre informațiile captate de H.S.T. referitoare la viitorul-actual mandat al conducerii Instituţiei Avocatului Poporului a scos la iveală numele avocatului Eckstein Kovacs Peter, fost membru al organizaţiei neohorthyste menţionate, demisionat la ordin pentru manifestările mult prea vizibile de extremism, autonomist teritorial pe criterii etnice şi separatism în favoarea Ungariei. Nu de alta, dar sărise calul şi nu dădea bine la imaginea prostituatei numite U.D.M.R., încă nu demult, aliată a P.S.D.-A.L.D.E, acum, divorţată şi sărită în cabina T.I.R.-ului opoziţiei. Prin Telescopul Hubble au fost vizibile şi alte nume, desigur, pentru decor, dar ca în toate poveştile cu balauri şi Babe-Cloanţe, surpriză: pe terenul de luptă a fost desantată o fostă şefă de trib la Fundaţia Sőrős România (vă spune ceva ?),  o fostă umblătoare pe la poarta Cotroceniului şi pe la diverse uşi mai mult sau mai puţin deschise, o dătătoare cu sârg cu bâta-n balta Parlamentului European, membră a unui partid de sorginte brătienească (doar cu numele) şi care, acum, când n-a mai prins trenul de Bruxelles, cineva, acolo sus, care-o iubeşte a salvat-o, înscăunând-o în fotoliul mutului plătit să tacă. Păi dacă - de ochii lumii - tot a fost să se „aleagă” între doi neromâni, poate că maghiarul ar fi fost mai potrivit. Măcar din punct de vedere al competenţei profesionale, că restul... A fost vorba, iarăşi, de „alegere” între două rele, doar aparent, pentru că în fapt, a fost numire cu adresă. În cazul lui, măcar ştiam cu cine avem de-a face, dar cu ea… nici ea nu ştie. Cu madama asta, doar „cel de sus” (nu Cel de Sus) va lua deciziile.

Fraţi români, întreb încă o dată, tot nedumerit: au emigrat toţi românii şi nu mai avem pe cine pune la conducerea înstituţiilor statului român? Preşedintele României, neromân, chiar anti-român declarat. Şeful unuia dintre principalele servicii speciale ale României, neromân. Şeful Consiliului Naţional (al cărei naţiuni? - n.a.) pentru Combaterea Discriminării, neromân. Şeful Institutului Naţional (al cărei naţiuni? - n.a.) pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel” (nume de impostor - n.a.), neromân cu preocupări majore anti-valori-naţionale româneşti declarate şi, mai nou, pretendent la zona protejată a Muzeului Antipa. Acum, şeful Instituţiei Avocatului Poporului, neromân. Au murit românii ? Da, avem şi noi, românii, leprele noastre, şi nu puţine, cu atât mai mult, nu trebuie să acceptăm nemerniciile unor minoritari neloiali statului român şi nici pe cele ale „curcubelizaţilor” scoşi - cu sau fără ţoale - la circăraiele cu denumiri de parade. Facă-şi mendrele în intimitate, treba lor, dar eu, unul, nu „Accept” să-mi fie poluate vederea şi auzul cu anomaliile sodomo-gomoriştilor şi cu atât mai mult, să fie afectată major educaţia copiilor şi adolescenţilor.

Tinerii de azi nu au de unde să cunoască, iar la şcoală nu li se spune, însă cei care au parcurs acele vremuri vitrege, retrăiesc anii de groază şi restrişte ’40-’50, când ţara era condusă, demonizată şi jefuită de alogeni, când autenticele valori întelectuale ale naţiei au fost aruncate în închisori şi nimicite de către alogeni. Iată că „Istoria se răzbună, repetându-se!”. Pentru că sindromul îndobitocirii a contaminat naţia,  acum e mai rău ca atunci, aşa că nu ne rămâne decât să strigăm: „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Principatele Unite!”

Grafica - I.M.

Miron Manega - Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu

Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu

Indiferent de poziționarea fiecăruia dintre noi în privința „demonizatei” Catedrale a Mântuirii Neamului, aceasta a fost un deziderat istoric care niciodată, până acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu.

Cel care a semnalat prioritatea istorică a lui Eminescu în formularea ideii acestui proiect a fost Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista „Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc". Deci acesta era contextul și sensul pe care Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.

http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Catedrala3.jpg http://www.certitudinea.ro/fisiere/image/Emin-ed1.jpg

Dar n-a fost doar atât. Într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”, academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare (Catedrala Mântuirii Neamului). Era în 1881, când în spațiul public se iscase o dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea cercurilor austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că regele Carol I era de religie catolică.

Eminescu a fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe număr, prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă. El a demonstrat atunci - sublinia academicianul Tudor Nelcea - că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era de fapt spion. Iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. În cele din urmă, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acelei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând și sursa de finanțare: Loteria Națională.

Ideea nu a căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, iminența celui de-al doilea război impunând alte priorități. A urmat regimul comunist, când nici nu se putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului. Acesta a fost materializat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.

Din păcate la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, în toată acea aglomerație festivă, organizatori și vorbitori, mireni și clerici, au uitat să menționeze acest fapt extrem de important, că IDEEA ACESTUI PROIECT MĂREȚ I-A APARȚINUT LUI MIHAI EMINESCU! Păcat! Sau rușine!

Miron Manega

Journal of Modern Education Review - INVITATION

Dear Ben Todică,

This is Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993), a professional journal published worldwide by Academic Star Publishing Company, New York, NY, USA.                        

We have learned your paper "

The Human Being – the Romanian "

 at

The 42nd Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences 2018. We are very interested to publish your latest paper in the Journal of Modern Education Review. If you have the idea of making our journal a vehicle for your research interests, please send English version of your unpublished paper in MS word format to us through this email attachment or our online submission system. All your original and unpublished papers are welcome. 

Hope to keep in touch by email and publish some papers or books from you and your friends in USA. As an American academic publishing group, we wish to become your friends if necessary. We also want to invite some people to be our reviewers or become our editorial board members. If you are interested in our journal, you can send your CV to us. Expect to get your reply soon. 

Best regards,

Windy

Journal of Modern Education Review
Academic Star Publishing Company, http://www.academicstar.us

jmer@academicstar.us, teaching@academicstar.us

1820 Avenue M Suite #1068, Brooklyn, NY 11230

Tel: 347-566-2153, Fax: 646-619-4168

                                                                                                                                                       Call for Paper 
Description 
Journal of Modern Education Review (ISSN 2155-7993) is an international, professional, and peer reviewed journal, monthly published in English by Academic Star Publishing Company, USA. It is a scholarly journal of opinion and research in education. Its mission is to provide an interdisciplinary forum for discussion and debate about education's most vital issues. It covers a wide range of topics of current concern in education. Each issue of it will contain a variety of articles, essays, and book reviews. We are interested in receiving well-written and timely papers from individuals for possible publication. The focus of the publication is original completed research that has application to academicians, researchers, policymakers, administrators, and teachers within the broad areas of education.

We would welcome manuscripts on (but not limited to):
＊cultural and linguistic continuity and change;
＊ethnicity, class, gender and diversity in education;
＊systems and infrastructure development;
＊cultures and discourses of educational organizations;
＊educational policy responses;
＊migrant and indigenous education;
＊historical and current educational relationships between Asian and Pacific countries and systems;
＊relationships with the educational ideas and systems of the "North" and "West";
＊the impacts of new communication media and technologies, new and hybrid cultural forms and practices, and globalised economies on education;
＊science education;
＊technology education;
＊engineering education;
＊education technology;
＊other topics related to education.

Information for Authors 
1. The manuscript should be original, and has not been published previously. Do not submit material that is currently being considered by another journal.
2. The manuscript should be in MS Word format, submitted as an email attachment to our email box.
3. Manuscripts may be 3000-12000 words or longer if approved by the editor,including an abstract, texts, tables, footnotes, appendixes, and references. The title should be on page 1 and not exceed 15 words, and should be followed by an abstract of 100-200 words. 3-5 keywords or key phrases are required.
4. The title of the paper should be on the cover sheet as well as the top of the first page of text. Author names and affiliations should be on the cover sheet only.
5. Authors of the articles being accepted are required to sign the Transfer of Copyright Agreement form.
6. Authors will receive 2 hard copies of the journal within their papers.
7. It is not our policy to pay authors. As usual, if the paper is accepted by our journal, the author should pay some processing fee to us.

Peer Review Policy 
Journal of Modern Education Review is a refereed journal. All research articles in this journal undergo rigorous peer review, based on initial editor screening and anonymised refereeing by at least two anonymous referees.

Editorial Procedures 
All papers considered appropriate for this journal are reviewed anonymously by at least two outside reviewers. The review process usually takes 4-6 weeks. Papers are accepted for publication subject to no substantive,stylistic editing. The Editor reserves the right to make any necessary changes in the papers, or request the author to do so, or reject the paper submitted. A copy of the edited paper along with the first proofs will be sent to the author for proofreading. They should be corrected and returned to the Editor within seven days. Once the final version of the paper has been accepted, authors are requested not to make further changes to the text.

Submission of Manuscript 
All manuscripts submitted will be considered for publication. Manuscripts should be sent online http://www.academicstar.us/onlineupload.asp  or as an email attachment to: education@academicstar.us, betty@academicstar.us, 

Journal of Modern Education Review

ADRIAN MUNTEANU - trainer in Taberele Coolturale BookLand / 2 IUL 2019 (Moieciu de Sus) + Artmark

Tabăra Coolturală a luat naștere din sufletul Asociatiei BookLand, din atenția deosebită față de educația copiilor nostri, din dorinta de a ne manifesta alaturi si pentru copii intr-un proiect cultural de amploare, unic in Romania! Tabara Coolturala BookLand imbina emotiile taberelor de odinioara cu “must”-ul contemporan. Printr-un mix echilibrat de activitati culturale, cognitive si distractive – workshop-uri de literatura, teatru, muzica, dans, psihologie practica, atreprenoriat, oratorie dar si sesiuni de calarie, inot, fotbal, tiroliana, drumetii si treasure hunting, concurs foto, jocuri in echipa, teatru interactiv, karaoke si disco – tabara Coolturala BookLand pune accent pe dezvoltarea personala, sanatatea fizica si mentala a copiilor. Cu ajutorul zecilor de invitati din randul actorilor, scriitorilor, artistilor si antreprenorilor, tinerii primesc inspiratia necesara pentru a-si descoperi adevaratul potential.

Prima tabără se organizează la Moieciu de Sus, județul Brașov / Centrul de Tineret Respiro 2*

între 30 Iun - 7 Iulie  (2 grupe, 6 – 14 & 15 - 18 ani) /

Poetul Adrian Munteanu se întâlnește cu copiii și tinerii celor două grupe în două întâlniri separate, potrivit vârstei participanților, marți, 2 iulie, începând cu ora 16.

El le va vorbi despre poezia sa dedicată copiilor(grupa 6-14 ani) și despre sonetele sale( grupa 15-18 ani) și va susține minirecitaluri poetice sub genericul POEZIE ȘI INTERPRETARE,

Este o modalitate superioară de prezentare a poeziei care este ridicată la rang de spectacol, renunțându-se la citirea anostă, inexpresivă de pe o foaie de hârtie și asigurând receptarea ei integrală, cu o implicare a tuturor celor prezenți, autor-interpret și spectatori, în recunoașterea emoției și trăirilor specifice rafinatului discurs poetic.