RESTITUIRE!
EMINESCU SI SPIRITUALITATEA
ROMÂNEASCĂ DE AZI!
Se spune și cred cu convingere, că cea
mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada în care Vasile Alecsandri după o lungă și
rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea,
iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai
Eminescu.
Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că
acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată
la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se
închegau, noi orientări și curente emancipau
gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene.
Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai
Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic,
tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care
Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile
social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare complectă
a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.
Poezia avea să fie acum, mai mult ca
oricand înăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea,
ce îndura, ce plange și luptă, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia
imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori
G.Calinescu, Tutor Vianu, si altii.
Cel puțin în
critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile
în devenire, dar, eu încerc să apuc o
cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă,
opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin zidirea prin vremuirea vremurilor.
Și, era drept înțeleptul ridicat din
Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie
poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea
sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie
literară deoarece e spațiu sufficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent
desigur.
Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile
sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea
unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi
române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.
Aci e cazul să amintim, fără supărare,
acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală
răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate
și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o
gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata
oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau
chiar
așa, nu era
Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion
Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu, C.Rosetti,
Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau
în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor
Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea
tuturor era inestimabilă!
Acum, să ne apropiem de generația lui
Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa exceptională, de viitorul poet ce
avea sa deschida cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la
1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de
seama ai culturii românești. Astfel amintim pe I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea,
Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici,
G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.
Semnul istoric, aducerea față în față a
celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor
locului operelor lor in ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu
Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica articolul,
“Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe
Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecută, poetul
Doinelor si Lacrimioarelor, culegatorul cantecelor populare păruse ași fi terminat chemarea literară. Și nici
atentia publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa
toate spiritele. Deodată, dupa o lunga tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse
în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in
literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea
Pastelurilor”.
Maiorescu spune
iar imediat în acelasi discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu “Ostașii noștri”
si cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica română la o
culme de perfecțiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeți
și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă
ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.
Din acest moment grupările de opinii își
încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu,
nu sunt de accord cu verdictul maiorescian, și ca atare, se manifestau public
și deschis. Vlahuță organizează la Ateneul Român, conferințe în care demonstra
superioritatea poeziilor lui Eminescu, față de dulcegăriile lui Alecsandri.
Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile se țin lant, trecute mai
ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor literare.
De remarcat este însă faptul că atât
Alecsandri cât și Eminescu, nu au dat semne de pizmuire reciprocă, dimpotrivă,
Alecsandri spunea în versurile sale:
“E unul care cântă mai dulce decât
mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât
mai bine,
Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu
apus”.
La fel Eminescu
aprecia:
“S-acel rege al poeziei, vecinic tânăr
și ferice,
Ce din frunză îți doinește, ce cu
fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește – veselul
Alecsandri”.
Recunoaștem din
aceste versuri, cele mai luminoase caractere ce înobilau mintea și cugetul celor
doi stâlpi ai literaturii noastre românești. Deci nu vreau să intervin cu
subiectivismele mele, ci în continuare să observăm opiniile celor avizați în ale evaluarii unor opera
literare, celor luminați în a desluși în critica lor acele subtilităti de interes social,
educational, istoric, politic, economic, etc. spre care înclina viziunea
poetica la cârma căreia se afla creatorul Mihai Eminescu.
Deci să ascultăm opinia celor ce aveau să
vină!
Iată-l pe Tudor
Arghezi: “Într-un fel, Eminescu e sfantul
preacurat al ghiersului românesc.
Din tumultul
dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Din pietatea noastra depașită, dimensiunile
lui trec peste noi, sus și peste vazduhuri”.
Se înșiruiesc
apoi sufletele mari ale literaturii, răsărind ca stelele: Lucian Blaga,
Octavian Goga, Ion Barbu, Tudor Vianu, George Calinescu, Mihail Sadoveanu,
s.a.m.d.
Acești maieștrii
ai poeziei și al scrisului românesc
au analizat/criticat îndeajuns opera lui Alecsandri, au
analizat/criticat îndeajuns demersurile ministrului Instructiunii, Titu
Maiorescu, au dezvelit și înlăturat din
noianul creațiilor literare ceea ce putrezise, dar pe Eminescu l-au aflat întotdeauna curat, drept ca un sfânt și suferind
ca un Hristos în credința sa.
Opera lui Eminescu este tot ceea ce ne
dorim: speranță, fericire, lupta, idealul, trecut-prezent-viitor,
credința, e însăși geniul national al Românilor!
Spiritualitatea românească de azi, se pare
că are atâta nevoie în orientare de gandirea eminesciană, asemănător cu ceea ce
lumea căuta în învățăturile sfinților.
Limba și ființa
neamului nostru, ca și al altor neamuri, sunt creații divine, pasibile deci metafizicii,
iar în lupta de continuitate existențială, Eminescu dă poeziei sale virtutea
unor forme de lupte, gazetă a realităților zilei, el pune în poezie propria sa
viață, de aceea el credea în poezia sa.
Azi când un sistem filosofic comunist
dovedit utopic, se disloca din sistema filosofiilor internaționale curente,
cultura româneasca pare a sta arcuită pe doua maluri, se tulbură parcă și
ordinea firească în gândire, asta ca efect al decepției suferite, cum zic, în
urma unui system social utopic. Oricum, în asemenea situații istorice anarhia
crește, iar literaturile preiau starea de fapt,
mediocritățile și nedăruiții în ale artei, cu interese ce murdaresc caracterele
dau buzna cu scrierile lor. Pericolul certurilor aiurea se extinde punând în
situații dificile adevaratele conștiinte și talente capabile a desluși prin norii
și noianul evenimentelor.
Avem nevoie de o gazeta
eminesciana? Avem cu siguranță!
Acum răstorn tablorul vremurilor, și, iată
ne aflăm scăpati de pecinginea ideologiilor utopice comuniste străine noua românilor.
Ne apucăm oare să distrugem totul? A zidit cineva ceva aici în care sa nu stea
truda și munca, banul si sângele romanesc? La Eminescu se derula însă cu
limpezime imaginația realității și
viitorului nației sale!
De ce il căutăm
azi cu atâta însufletire? Oricum, nu pentru al adora ca pe un zeu mitic, ci pentru
că a avut, a simțit și a înțeles acel sentiment al propășirii neamului său românesc,
al căutării de adevăr și dreptate, veșnic ascunse în veșnicele strâmbări de realități
istorice.
Iata deci de ce Eminescu e mare, geniu,
universal, national. Spiritualitatea
românească de azi, de pretutindeni, renaște din greul istoriei trecute și se
îndrepată spre lumina unui viitor eminescian. Și daca a fost Eminescu poet,
filosof, patriot, istoric, politician, gazetar, economist, liric, așa vor fi și
cei ce azi se adună azi spre ai sărbători memoria și opera”.
(Bibliografie: De la arhiva bibliotecii ”Mihai
Eminescu”- Australia)
Ioan Miclău-Gepianu
6/15/2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu