COPACUL PUTERNIC
Parintele Ilie Cleopa
Daca vreun arbore puternic
întâlnim în cale, care are crengile sale prea mult rasfirate în vazduh si cu
radacinile puternice de jur împrejur ca si cu niste temelii nezdruncinate se
arata, de la acesta privirea mintii sa o ridicam la omul cel rânduit de
Dumnezeu în mare dregatorie si care, în vremea stapânirii sale, pâna departe
peste noroade multe se întinde. Si la copacul cel din mijlocul pamântului
(Daniil 4, 8-11), care se parea ca ajunge pâna la cer cu înaltimea si, care cu
ramurile lui pâna la marginile pamântului se întindea, sa cugetam, înca si la
taierea cea fara de veste a lui. Pe aceasta având-o în minte, de puterea
Atottiitorului Dumnezeu sa ne înfricosam.
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte
despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor,
Roman, 1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48
SUFERINȚA
“Dacă există
o caracteristică specifică tuturor oamenilor, aceasta este suferința. Oameniii
de toate rasele, păturile sociale și de orice neam ar fi trec prin suferință.
Pur și simplu, a suferi e omenește. Tirania lumii nihiliste pricinuiește
omenirii suferința. În răzvrătirea sa, omul își produce singur durerea,
provocându-și și mai multă suferință. Însă cea mai rea suferință este poate
suferința din ignoranță, care îl determină pe om să urmeze calea plăcerilor
deșarte ale lumii. Întrebarea este: cum poate omul să scape de suferință?
Răspunsul e
unul singur: omul nu poate să scape de suferință în lumea aceasta! Hristos cel
răstignit ne învață că omul trebuie să-și asume suferința și prin ea să intre
în viața veșnică, unde nu este nici un fel de suferință. Iar această suferință
trebuie să fie pentru Adevărul lui Dumnezeu. Dacă suferim pentru noi înșine,
suferim zadarnic, dar dacă suferim pentru Dumnezeu, suferim pentru adevăr.
Însă, Dumnezeu este izvorul milei și, datorită înțelepciunii Lui, omul nu poate
să scape de suferință în această lume. Suferința este cel mai mare învățător.
Monahul Seraphim Rose, care a fost un adevărat filosof și care a cunoscut și a
înțeles darul suferinței, spunea:
”De ce
învață oamenii numai prin durere și suferință și nu prin plăcere și bucurie? E
foarte simplu: fiindcă plăcerea și bucuria îl obișnuiesc pe om să fie mulțumit
cu lucrurile date de lumea aceasta, pe când durerea și suferința îl împing să
caute o fericire mai profundă, dincolo de limitările acestei lumi.”
Este știut
faptul că atunci când omul suferă fără vreun motiv aparent, Dumnezeu vrea să i
Se descopere pe Sine Însuși, căci Hristos a venit pe pământ pentru cei asupriți
și umiliți. Hristos a venit să izbăvească specia umană din robia spirituală, să
le dăruiască celor întemnițați libertatea. Suferința e calea cea mai directă
prin care Dumnezeu poate ajunge la inimile noastre. Monahul Seraphim Rose, ca
unul care a cunoscut suferința, ne mărturisește următoarele:
”Procesul
revelației se produce într-un mod foarte simplu: fiind la strâmtoare, omul
suferă și apoi lumea cealaltă i se deschide. Cu cât ești mai mult în suferință
și în necazuri și Îl cauți cu mai multă disperare pe Dumnezeu, cu atât mai mult
El va veni în ajutorul tău, îți va descoperi Cine este și îți va arăta
modalitatea de a scăpa de ele.”
Îndată ce
omul Îl primește pe Hristos în inima sa, povara suferinței vieții se ușurează.
Atunci suferința se transformă în hrană spirituală prin care se dobândește
virtutea.
· Prima virtute pe care o învață
suferința este umilința. Cei care au suferit foarte mult știu că omul nu poate
îndura chinurile vieții prin propriile sale puteri. Numai cu ajutorul puterii
lui Dumnezeu le va putea îndura, indiferent că provin din exterior, precum:
boala, rănile trupești și chiar tortura, sau conflictele interioare, precum:
singurătatea, deznădejdea, întristarea, părăsirea și supărarea. Dumnezeu, prin
suferință, îl învață pe om să-și înțeleagă propria-i neputință și în felul
acesta să caute ajutorul în puterea lui Hristos.
· Următoarea virtute pe care o dă
suferința este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor și încercările vieții,
dobândim putere sufletească. Împreună cu îndelunga-răbdare a suferinței vine și
capacitatea de a vedea dincolo de lumea temporală cu necazurile ei și puterea
de a contempla „măreața priveliște”. Înțelepciunea îi spune celui ce suferă să
privească lucrurile din perspectiva veșniciei, unde nu este nici boală, nici
întristare, nici suspin. Având veșnicia în adâncul inimii, cel ce suferă poate
îndura necazurile vremelnice și se simte recunoscător față de Dumnezeu, fiindcă
i-a dat posibilitatea să-și ducă crucea. Prin îndurarea suferinței cu răbdare,
sufletul se întărește și omul are șansa de a deveni un om cu adevărat și de a
crește în credință.
· A treia virtute pe care o
cunoaștem prin suferință este mila. Numai cel care a suferit poate avea milă de
cel care suferă. Această virtute poate să atingă o asemenea dimensiune, încât
un om poate simți efectiv durerea altuia și chiar a întregii omeniri,
tânguindu-se de starea ei jalnică. Sfântul Isaac Sirul, vorbind despre milă,
spunea:
”Și ce este
inima plină de milă? Arderea inimii pentru toată creația, pentru oameni, pentru
păsări, pentru animale, pentru demoni și pentru orice făptură. Gândirea la ele
sau vederea lor fac să curgă din ochi șiroaie de lacrimi. Din milă multă și
apăsătoare ce stăpânește inima și din stăruința ei, inima se strânge [de
durere] și nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo
întristare cât de mică, ivita în vreo făptură. Și pentru aceasta aduce
rugăciune cu lacrimi în tot ceasul și pentru cele necuvântătoare și pentru
dușmanii adevărului și chiar și pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziți
și iertați. Face aceasta din multă milostivire ce se mișcă în inima lui fără
măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.”
De la aceste
trei virtuți, care se dobândesc prin „purtarea crucii” lui Hristos, se ajunge
la o stare sufletească numită „îndurerarea [străpungerea] inimii”. Îndurerarea
inimii este izvorul din care se adapă cel ce suferă și îl face capabil să
îndure toate necazurile, să treacă prin moarte și să cunoască tărâmul
veșniciei. Temelia acestei dureri a inimii este amintirea morții, natura
efemeră a vieții de pe pământ și starea de suferință a omului de pe pământ.
Aceste cugetări îl fac pe cel în suferință să-și amintească de Dumnezeu. Marele
monah din Palestina secolului al IV-lea, Sfântul Marcu Ascetul a definit
îndurerarea inimii printr-o frază simplă, dar care exprimă în mod deplin sensul
ei: ”Aducerea aminte de Dumnezeu naște îndurerarea inimii celui ce Îl
cinstește. Însă cel ce uită de Dumnezeu devine îngăduitor cu sine și deci
insensibil.”
Această
aducere-aminte de Dumnezeu împlinește sensul ultimei și adevăratei răzvrătiri.
Purtarea crucii cu dăruire și încredere în Dumnezeu este calea pe care sufletul
omului se purifică și se pregătește să treacă prin moartea trupului în viața
veșnică”.
_______________________
Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Tinerii
vremurilor de pe urma – ultima si adevarata razvratire, Ed. Sophia, Bucuresti,
2006
Valoarea femeii
Un tată
vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era şi un bun contabil, căci la
orice lucru el folosea creionul şi hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi
povestea tatălui despre viitoarea lui soţie, despre alegerea făcută:
– Tată,
mi-am găsit aleasa inimii şi vreau să mă căsătoresc cu ea. Tatăl îl întreabă:
– Cum este
aleasa inimii tale? Fiul răspunde:
– Este
frumoasă. Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea fetei, îi spune:
– Ia un
creion şi scrie un zero! Şi cum mai este? Fiul răspunde:
– Este
bogată. Tatăl îi spune din nou:
– Mai scrie
un zero lângă celălalt! Şi cum mai este? Fiul:
– Este
harnică. Tatăl:
– Mai scrie
un zero! Şi cum mai este? Fiul:
– Este
sănătoasă. Tatăl:
– Mai scrie
un zero! Şi cum mai este? Fiul:
– Cu nume
bun. Tatăl:
– Mai scrie
un zero! Şi cum mai este? Fiul:
– Cu multă
ştiinţă de carte. Tatăl:
– Mai scrie
un zero! Până acum totul este zero. Şi cum mai este? Fiul, nemulţumit de
nemulţumirea tatălui său, îi spune accentuând fiecare literă:
– Tată,
aleasa inimii mele este foarte evlavioasă şi credincioasă! Tatăl îi spune
răspicat, accentuând şi el fiecare literă:
– Fiul meu,
în faţa tuturor zerourilor scrie un unu şi vei vedea cât valorează aleasa
inimii tale! Dacă este credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit
TRISTEȚEA
SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL
Este posibil ca Dumnezeu Însuși
să ne trimită aceasta ca să învățăm să nu ne bizuim pe noi înșine. Câteodată
luăm multe sarcini asupra noastră și așteptăm mult de la eforturile, mijloacele
și ostenelile noastre. Și, iată, Domnul ne ia harul și ne lasă singuri,
zicându-ne parcă: „Hai, încearcă să vezi câtă putere ai”. Cu cât avem mai multe
daruri naturale, cu atât este mai necesară această învățare de minte.
Înțelegând acest lucru, vom răbda. Tristețea este trimisă și ca pedeapsă pentru
aprinderile patimilor îngăduite și neosândite și neacoperite prin pocăință. (I,
190) Îmi scrieți că tristețea și plictiseala vă chinuie. Doar nu există nicio
nenorocire exterioară vizibilă?! Așadar, este lucrarea vrăjmașului. Vrăjmașul
nu iubește inimile liniștite… și, astfel, se străduiește prin toate mijloacele
să strângă într-un fel inima și să alunge din ea liniștea cea dulce. Rugați-vă
Domnului și Maicii Domnului… și va trece…
Vrăjmașul vă chinuie fără rost, dar
voi, transformând acest chin în chinul pentru păcate, îl păcăliți, făcându-l
instrumentul bunei voastre stări sufletești… (III, 451) De ce sunteți trist
după o discuție lungă avută cu cineva? Deoarece în timpul discuției vă abateți
atenția de la Domnul. Domnului nu îi place acest lucru și vă dă de înțeles prin
tristețe. Binevoiți să vă deprindeți să fiți neîncetat cu Domnul, orice ați
face, și toate să le faceți pentru El, străduindu-vă să le puneți de acord cu
poruncile Lui. Și niciodată nu veți fi triști, căci veți simți că ați săvârșit
lucrurile Lui. (III, 518)
În privința duhului tristeții să
vă plângeți Domnului și Îngerului Păzitor și se va depărta. Dar să răbdați
totul cu blândețe. Starea aceasta este una dintre crucile pe care trebuie
neapărat să le ducem în decursul vieții noastre. Domnul fie o va alunga, fie vă
va blândețe să îndurați aceste stări. (V, 863) Ați simțit atacurile tristeții.
Sunt atacurile vrăjmașului… Ea vă cuprinde atunci când căile lui Dumnezeu în
orânduirea împrejurărilor vieții voastre se întunecă. Acest întuneric aduce fie
tristețe, fie spaimă, fie deznădejde. Rugăciunea alungă întunericul acesta și
lumina proniei dumnezeiești vă va ajuta să vedeți totul clar atunci… Astfel vor
avea loc omorârea duhului tristeții și bucuria inimii chiar și în starea cea
mai tristă. (V, 878) Tristețea apăsătoare, neclară este fie o boală, fie
lucrarea vrăjmașului. Rugați-vă Domnului și El o va alunga. (IX, 141)
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi
înţelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița
Femeile care poarta
pantaloni sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu
12 IUN. 2019
Femeie-in-pantaloni-pe-stradaLumea
se află într-o cădere permanentă… Păcatul îşi face loc în sufletele noastre din
greu, dar, ceea ce doare cel mai mult, e că, astăzi se pierde chipul mamei,
chipul femeii creştine ortodoxe! Ori anume mama, este cea care zideşte viitorul
copiilor săi, prin învăţăturile sale, prin chipul şi portul său!
Mă gândesc
că problema este mai actuală şi mai acută ca oricând! Mă gândesc că
într-adevăr, se pierde chipul smerit al mamelor noastre! Vă spun sincer, nu îmi
imaginez să o văd pe mămica mea în pantaloni, nu îmi imaginez, să văd în
pantaloni (Doamne fereşte să nu zic vre-o blasfemie) pe cele care astăzi sunt
Sfinte, înaintea lui Dumnezeu, pe ceea pe care o numim Maica Domnului –
Împărăteasa Cerului şi a Pământului! Şi dacă conştiinţa mea îmi şopteşte că
doar gândul la aşa ceva poate fi calificat drept blasfemie, cu cât mai mult,
păcatul acesta – ca femeile să se vopsească şi să poarte haine bărbăteşti
omoară sufletul? Eu zic, dacă în femeile noastre mai există frică de Dumnezeu,
cât de puţină înţelepciune, să nu atragă atenţie la cuvintele mele! Şi eu sunt
om pătimaş, care trăiesc aici în mijlocul ispitelor, iar cuvântul meu, nu
neapărat trebuie calificat ca adevăr, fără cercetări adăugătoare! Dar totuşi,
dacă mai cred în Dumnezeu, le rog, din tot sufletul, pe toate femeile şi mai
ales pe cele care sunt preotese, să cerceteze cu atenţie şi să-şi facă
concluziile de riguare, din Înţelepciunea Sfintei Scripturi!
Aşadar, dacă
răsfoim Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, aflăm foarte clar următoarele
cuvinte: „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace
haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului
Dumnezeului tău.” (Deuteronom cap. 22, vers.5). Aşadar, prima întrebare! De ce
femeie porţi pantaloni? Ori această haină face totuşi parte din garderoba
bărbătească? De ce faci urâciune înainea lui Dumnezeu?
În Noul
Testament, Sfântul Apostol Pavel sfătuie şi el: Vreau deci ca bărbaţii să se
roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire.
Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din
sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare,
sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei
temătoare de Dumnezeu. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu
îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să
stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost
amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va
mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în
iubire şi în sfinţenie.” (I Timotei cap. II, vers. 8-15). Unde este dragă şi
iubită femeie îmbrăcămintea cuviincioasă despre care vorbeşte Sfântul Apostol
Pavel? Chiar ai ajuns ca deja şi în Biserică, în Casa Dumnezeului celui viu,
care categoric îţi interzice să te fardezi, să-ţi faci împletituri de păr şi să
porţi haine necuviincioase, chiar ai ajuns ca şi înaintea Lui să îndrăzneşti să
te arăţi aşa? Chiar doreşti să-L ispiteşti pe Dumnezeu? Nu te temi? Se vede
totuşi că nu, pentru că dacă te-ai teme, nu ai îndrăzni într-atât de mult să-l
superi prin ceea ce faci! Urâciune este înaintea lui Dumnezeu purtarea
pantalonului, urâciune este înaintea lui Dumnezeu purtarea hainelor necuviincioase
(chiar dacă sunt şi femeieşti)! Urâciune este înaintea lui Dumnezeu şi
diferitele împletituri de păr, după cum Spune Sfântul Apostol, din aur şi
mărgăritare sau şi mai mult, diferitele machiajuri, prin care omul nu face
decât să pună la îndoială capacitatea de Creator a Bunului nostru Dumnezeu! Ori
purtând machiaje, anume aceasta şi facem! Arătăm lui Dumnezeu că nu ne place
modul în care acesta nea creat şi considerăm că prin machiaje, operaţii
plastice s-au rujări ne putem face mai frumoşi decât ia reuşit lui Dumnezeu!
Iartă-ne Doamne şi pe noi şi pe femeile noastre!
Tot Sfântul
Apostol Pavel, îşi continuă învăţăturile sale cu referire la chipul femeii şi
în Epistola sa către Corinteni: „Orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu
capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi
rasă. Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă
este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună
văl. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui
Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din
femeie, ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru
femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea şi femeia este datoare să aibă (semn
de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri. Totuşi, nici femeia fără bărbat,
nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa
şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu. Judecaţi în voi
înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul
descoperit? Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat
să-şi lase părul lung? Şi că pentru o femeie, dacă îşi lasă părul lung, este
cinste? Căci părul i-a fost dat ca acoperământ. Iar dacă se pare cuiva că aici
poate să ne găsească pricină, un astfel de obicei (ca femeile să se roage cu
capul descoperit) noi nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu. (I Corinteni, cap.
XI, vers. 5-16).
REPORT THIS AD
„Iar dacă
este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună
văl.” Care ruşine Sfinte Apostole? Aceasta nu mai e ruşine astăzi! Acest păcat
Sfinte Apostole la femeile noastre a devenit normă… Roagă-te Sfinte Apostole ca
Dumenzeul nostru să ne ierte şi să ne miluiască şi să ne întărească! Iar pe
femeile noastre să le întoarcă de la păcat!
Astăzi,
mergem şi mai departe! Mergem la legiferarea prostituţiei! Mergem la avorturi!
Mergem la aceea că, corpul femeii, corpul celor care mâine trebuie să fie mame,
a devenit marfă, carne vie care se vinde şi se cumpără! Totdeauna mi-am pus
întrebarea: Cum aceste femei se vor uita în ochişorii copilaşilor săi? Ce o să
le spună, atunci când copilaşii să-i vor privi filme, în care mamele lor se
dedau desfrâului, se dedau plăcerilor trupeşti, batjocorind creaţia lui
Dumnezeu! De fapt, mă tem tare mult că şi copilaşii născuţi de astfel de femei
vor fi copii ai păcatului, care nu vor şti nimic decât de desfrâu şi de
industria plăcerii! Sărmanii! Nişte copilaşi ai morţii…
Fetelor,
mamelor, femeilor, bunicelor! Poate e timpul să ne trezim, ce ziceţi? Poate e
timpul să ne gândim la Hristos? Sfârşitul se apropie! Nu vă distrugeţi pe Dvs.
Nu vă distrugeţi soţii, copilaşii, familiile! Fiţi vă rog mult – lumină, de
care atât de mult are nevoie astăzi pământul nostru!
Pr. Iulian Raţă,
http://www.ganduridinierusalim.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu