Gică Manole - Mihai Eminescu şi Basarabia (3)

Mihai Eminescu şi Basarabia (3)

Prof. dr. Gică Manole

26 Iunie 2019

„…Străinii sînt colonizaţi în Basarabia, de Rusia, de la 1812 încoace”

În „Timpul” din data de 22 februarie 1878 Eminescu publică un articol polemic la adresa altui articol apărut în gazeta rusească „Le Nord”, care justifică cu argumente false „cererea Rusiei”[1] de a i se retroceda Basarabia de către România. Articolul are ca pretext o scrisoare a unui „domn X din Bucureşti”[2] adresată directorului ziarului „Nordul”, „domn X” care era un spion al Rusiei la Bucureşti, după cum cred eu. Pentru început Eminescu inserează un fragment în limba franceză din ziarul „Nordul”, limbă în care, de altfel, era tipărită publicaţia de propagandă a Imperiului rus. Apoi, fără ocolişuri şi zorzoane, poetul naţional îi pune la punct pe spion şi pe autorul articolului din ziarul rusesc spunându-le franc că numele „Basarabia” e numele medieval „al Ţării Româneşti”[3], care vine de la dinastia românească „a Basarabilor”[4].

Eminescu oferă o lecţie de istorie gratuită propagandiştilor ruşi informându-i că „Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţării Româneşti”[5], a luat parte la mari lupte cu turcii alături de alţi regi şi principi europeni, printre care şi „bătălia de la Nicopole”[6]. Mircea cel Bătrân a întins hotarele ţării sale până la Nistru. Deci de la numele său partea de pământ dintre Dunăre, Mare, Prut şi Nistru şi-a luat numele „de Basarabia”[7]. Aşadar, amintea apăsat poetul naţional, adevăratul stăpân al acestor pământuri „este Ţara Românească, Valachia Magna (subl. M. E.)” [8]. Din veacul al XIV-lea şi până la 1812, acest pământ a fost stăpânit de Ţara Moldovei şi nu de nişte „tătari pe care generali vestiţi… i-a cules de sub corturi”, „roiuri pe jumătate sălbatice, zice d. X”[9]. Românii şi astăzi, nota Mihai Eminescu, sunt „majoritatea absolută în Basarabia”, cu toate că Rusia „de la 1812 încoace”[10] a tot colonizat pe acest pământ „străini” [11].

La „1400-1500” [12] „tătarii d-lui X”[13] erau oştenii lui „Alexandru cel Bun”[14] care semna „o convenţie cu negustorii din Lemberg”[15]. Exportând mărfurile lor „spre părţile tătăreşti” negustorii din Lemberg vor plăti „la 12 cîntare în Suceava 1 rublă de argint, în Iaşi 30 de groşi, în Cetatea Albă (Ackermann) jum. rublă de argint, iar mergînd nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va plăti aici Vama Cetăţii Albe” [16]. Aşadar, notează cu ironie zdrobitoare Mihai Eminescu, „Alexandru cel Bun era tătar” [17]! Mai departe, poetul naţional citează o relatare a unui prelat rusesc de la 1420, Zosima, care, călătorind „spre Locurile Sfinte prin Moldova”[18], a plătit vamă la trecerea peste Nistru „moldovenilor”[19]. La Cetatea Albă, la „gura Nistrului”[20], faţa bisericească a văzut că „stă un stîlp numit Fonar [fânariu], aici e şchelea pentru corăbii”[21]. Eminescu informează cititorii că mărturia lui Zosima a fost publicată la 1849, la Petersburg de istoricul rus „Saharov în Skazaniia ruskovo naroda (subl. M. E.)”[22]. Conchide, deci, Mihai Eminescu: „Cetatea Albă era deci… tătărască”[23]. Poetul naţional oferă cazul ambasadorului „regelui Franţei” de la anul 1421 „cavalerul Guillebert de Lannoy”[24] care, călătorind prin Moldova este prădat „lângă apa Nistrului” de hoţi. Se plânge domnului Alexandru cel Bun, care era şi „domn al Cetăţii Albe”[25] fiind foarte mulţumit că „hoţii prinşi au fost aduşi în lanţuri înaintea cavalerului şi i-au înapoiat banii”[26]. Iarăşi conchide cu amărăciune şi sarcasm Mihai Eminescu: „Deci toţi tătari sub corturi…”[27], „ciudaţi tătari”[28] adaugă ironic poetul naţional.

La 1475, „din porunca lui Ştefan cel Mare”[29] arhitectul grec Theodor zideşte în Cetatea Albă „un turn nou şi zid”[30] punând următoarea inscripţie: „Această cetate s-a zidit în zilele preaevlaviosului Domn Io Ştefan Voievod…”[31]. Şi încă o dată conchide poetul naţional: „Ştefan Vodă se ştie că-i tătar…”[32]. Acelaşi Ştefan Vodă „întăreşte prin hrisov lui Mihai Buzatul o moşie”[33], care va fi contrasemnat şi de „d-nia lor Gherman şi Oană pîrcălabi de Cetatea Albă, Ivaşcu şi Maxim, pîrcălabi de Chilia”[34]. „Boierii aceştia sînt tătari ca şi Ştefan Vodă”[35]. Oferă încă un exemplu istoric, anume un atlas geografic de la 1513, publicat de „Essler şi George Ubelin la Strassburg”[36] „în care toată Basarabia pînă la mare se vede ca făcînd parte din Moldova”[37]. „Dar Strassburg e în Tartaria”[38], iarăşi îi ironizează pe cei de la „Nordul” Mihai Eminescu.

Generalii vestiţi „ca Rumianţof şi Sumarov”[39] au luat Basarabia cu sabia „de la populaţii sălbatice care nu existau”[40]. Iată ce „meşteşug” au inventat domnii de la Nord: „a te bate cu inamici care nu existau”[41], iar de această bravură au fost în stare generali vestiţi ca cei doi citaţi mai sus „Ruminatof şi Sumarof”[42]. Eminescu încheie formidabilul său articol dând ca un exemplu din vremea sa privind adevăraţii stăpâni ai Basarabiei, anume: „D. Baron Stuart a iscălit convenţia reunită”[43] alături de un tătar, „căci Kogălniceanu al cărui bunic e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă şi a trebuit cules de sub corturi de vestiţii Rumianţof şi Sumarof, de lângă apa Cogâlnicului, care curge de-a lungul, prin mijlocul părţii de sud a Basarabiei”[44]. Numai că Rusia s-a dovedit cu totul imună la sarcasmul şi ironiile geniului tutelar al poporului român, ignorând dreptatea istorică.

„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti”

La data de 1 martie 1878, Mihai Eminescu continuă să aducă noi argumente istorice infailibile în direcţia faptului că Basarabia dintotdeauna a aparţinut patrimoniului istoric al poporului român. Şi de această dată, poetul naţional scoate în evidenţă sofismele la care apelau ruşii pentru a reanexa sudul Basarabiei. Eminescu răspunde la două gazete ruseşti care ilustrau poziţia oficială a Rusiei, „Le Nord” şi „Viedomosti”[45]. Astfel, poetul naţional informează cititorii „Timpului” de faptul că cele două gazete ruseşti susţin că ruşii nu au anexat, la 1812, Basarabia „de la moldoveni, ci de la turci şi tătari”[46]. Şi nu printr-o acţiune diplomatică „ci cu sabia”[47]. De asemenea, la 1856, prin tratatul de pace de la Paris, Rusia a fost obligată să restituie sudul Basarabiei nu „adevăraţilor lor proprietari”[48] (adică tătarilor de sub corturi - n. ns.) „ci Moldovei”[49].

Tratatul de la Paris, susţineau publicaţiile ruseşti, nu mai are niciun sens, a devenit literă moartă. Moldova nu a fost implicată în vreun fel „la această cesiune”[50], iar Rusia a dat Basarabia Moldovei la 1856 doar „pentru că era cea mai apropiată vecină şi cel mai inofensiv stat”[51]. Dacă Moldova, la 1856, speculau gazetele ruseşti, Rusia nu-i ceda niciodată Basarabia. La asemenea alegaţii, toate neadevărate şi de rea-credinţă, Mihai Eminescu răspunde tranşant, „cu documente în mînă”[52]: „Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti”[53], deoarece Basarabia înseamnă ţara românilor, la fel cum Rusia „înseamnă ţara ruşilor”[54].

La „1370”[55] domnul românilor „Mircea I Basarab”[56], care se intitula „despotul Dobrogei, Domn al Siliştei şi al ţărilor tătăreşti”[57] împinse hotarele „pînă la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre”[58]. Astfel, întărea Mihai Eminescu, pentru sfârşitul „veacului al patrusprezecelea”[59] stăpânirea românească asupra Basarabiei „e incontestabilă”[60]. La începutul secolului XV Basarabia a intrat în stăpânirea Moldovei, în baza unor dovezi istorice certe, înştiinţa poetul naţional cititorii. De-a lungul veacului XV „pîrcălabii Cetăţii Albe, a Chiliei şi a Hotinului”[61] au iscălit uricele domneşti „alături cu Domnii ţării”[62]. Este o certitudine istorică că Chilia, Hotinul, Cetatea Albă, temelia Basarabiei s-au aflat în „proprietatea Moldovei”[63].

În veacul XVI, Moldova intră „sub protecţia Porţii”[64] apoi are nenorocirea că „se stinge dinastia Dragoşizilor, cum o numeşte Dim. Cantemir”[65]. După „fiii lui Petru Rareş”[66], Moldova intră într-un „veac de tulburări”[67] fapt care a permis turcilor „să ia în posesie - nu în proprietate - Cetatea Albă şi Chilia”[68]. Apoi turcii îşi stabilesc „puncte de reazim în aceste două cetăţi”[69], pentru ca în veacul XVII îşi „creează un al treilea reazim”[70], ocupând Cetatea Hotinului. În „veacul al optsprezecelea, nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu ruşii”[71], după care Turcia pierde încrederea „în Domnii pământeni şi trimite fanarioţi”[72]. Alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Rusia a fost o nenorocire istorică majoră deoarece „ne-a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală şi economică”[73]. Fără armată, românii, deşi n-au pierdut proprietatea asupra pământului, nu au mai avut „putere fizică”[74], iar fără domni pământeni şi-au pierdut „puterea morală”[75], primind lovituri grele de la Turcia.

La Passarowitz, Turcia declară Austriei „că nu poate ceda Moldova”[76] căci ţara era „închinată, şi nu supusă cu sabia”[77]. Mai târziu însă „mai tîrziu cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia”[78] nu prin luptă „cu sabia”[79], „ci prin fraudă”[80]. Când s-a cedat Bucovina „s-au cumpărat delegaţii turci şi un general rus”[81], iar când s-a pierdut Basarabia tot prin hoţie, căci „delegaţii Rusiei” primiseră ordin „să-ncheie pace cu orice preţ”[82] deoarece „intrase Napoleon I în Rusia”[83]. Moruzi, diplomatul Turciei fusese „cumpărat”[84] de ruşi care, pe lângă bani şi aur, l-au asigurat că-l vor pune domn în Moldova. La Bucureşti, în 1812, Moruzi n-a cedat toată Moldova Rusiei „că atunci n-ar fi avut unde domni”[85]: „cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi Nistru”[86]. De asemenea, când s-a vândut Basarabia ruşilor, „o flotă engleză stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti”[87]. După ce sultanul „ridică mucul condeiului de pe tratat”[88], îl puse „pe o altă hîrtie: sentinţa la moarte a lui Moruzi”[89].

„…pretinsul paralelism între politică şi poezie…”

Şi articolul din 2 martie 1878, unul scurt, Eminescu îl consacră aceleiaşi gazete „Nordul” („Le Nord”) care apărea la Bruxelles, care primise o scrisoare din România de la un domn „Alecsandri”, care domn adresase o scrisoare „principelui Gorciacoff”[90] cu prilejul cererii Rusiei de reanexare a Basarabiei de către Rusia. „Le Nord” confundase pe autorul scrisorii „d. locotenent-colonel”[91] Alecsandri cu poetul Vasile Alecsandri, fapt care-i oferă prilejul poetului naţional să ironizeze gazeta rusească. „Le Nord”, deci, răspunsese poetului V. Alecsandri pe când autorul scrisorii fusese „Ioan Alecsandri, fratele poetului”[92].

Eminescu constată că „Le Nord” confundând „pe poet cu omul politic”[93] Ioan Alecsandri, îşi permisese să „dea lecţii poetului”[94], împărţindu-i „învăţăminte”[95]. Din răspunsul gazetei ruseşti către V. Alecsandri, Eminescu a înţeles că respectiva publicaţie considera poezia incongruentă cu domeniul politicii. Imediat, poetul naţional nu scapă prilejul de a nota cum că „pretinsul paralelism între politică şi poezie nu este exact”[96]: „Poeţi se găsesc foarte rar – politicieni cîtă frunză şi iarbă”[97]. Valoarea sau nonvaloarea unui om politic, postula Eminescu, ţin de împrejurări, „de mediul social, de constelaţia puterilor”[98]. Un om lipsit de orice calitate „poate fi un politician mare în împrejurări date”[99], pe când o mediocritate umană „nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare”[100].

Un poet mare face o activitate „nobilă” în slujba omenirii, el se bucură „pe scara omenirii de un rang înnăscut atît de mare încît pe lângă dînsul mulţi dintre principii reali sînt numai nişte bieţi comedianţi”[101]. Politicienii practică „mizeria înjosirii şi meschinătăţii omeneşti”[102], având ca ţintă „răpirea prin putere şi amăgirea prin cuvînt”[103]. Se observă lesne că, sfârşitul articolului i-a oferit poetului naţional ocazia ideală de a sublinia pentru cititori abuzurile şi demagogia deşănţată practicate de politicienii liberali, care luaseră puterea în România de mai bine de doi ani.

„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti”

În zilele de 3, 4, 7, 10 şi 14 martie 1878, poetul naţional publică în „Timpul” un studiu ştiinţific intitulat Basarabia, pe care gazetarul Eminescu l-a împărţit în şase părţi. Le vom analiza pe fiecare în parte, nu înainte de a constata că demersul jurnalistic, ştiinţific eminescian urmărea informarea opiniei publice asupra adevăratei istorii a acestei provincii româneşti. Cu ajutorul studiului, Mihai Eminescu scotea în evidenţă, o dată mai mult, nedreptatea strigătoare la cer pe care Rusia o comitea faţă de România, reanexând sudul Basarabiei. Prima parte a studiului poetul naţional l-a rezervat numelui şi întinderii Basarabiei (subl. M. E.).

Pentru început, Eminescu informează cititorii despre minciunile gazetelor ruseşti, şi întru sprijinirea opiniei sale aduce cele scrise de ziarele „Nordul” sau „Le Nord” şi „Viedomosti”, care tot repetau „cu stăruinţă că Basarabia” [104] fusese cucerită de ruşi „cu sabia de la tătari şi de la turci”[105]. Eminescu avea convingerea, în baza documentelor istorice, că din veacul XIV, nicio parte din Basarabia n-a fost „a turcilor sau tătarilor”[106]. Basarabia aparţinuse Ţării Moldovei, ca „stat constituit, neatîrnat”[107], deşi acest stat era „slăbit şi încălcat în posesiunile sale”[108] de Turcia. Deci, Moldova era proprietarul „locului” [100]. Deşi Moldova, domnii săi „ajunseseră atît de slabi încît dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu este o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dînsul”[110]. Un drept asupra unui pământ al unei ţări, postula axiomatic Mihai Eminescu, „nu se pierde decît prin învoirea formală de a-l pierde”[111]. O învoire pe care un stat o acceptă prin ameninţarea cu forţa, „cu de-a sila”[112], acceptată din „raţiuni de stat”[113], dacă nu este urmată de „o învoiere formală”[114] nu are valabilitate juridică. Un teritoriu, un pământ al unui stat, acel stat îl pierde „în momentul în care renunţăm la el”[115].

Mai departe, Eminescu nota că punctul lui de vedere nu era doar al lui „ci chiar al diplomaţiei ruseşti”[116] din ultimii 150 de ani: „De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia”[117] ea făcea trimitere obligatorie „la drepturile imprescritibile…, la capitulaţiile Principatelor”[118]. În momentul când generalul „Rumianţof” purta război în Ţările Române cu turcii „ştia… că locurile erau ale Moldovei”[119]. Ruşii când au ocupat principatele le-au ocupat militar, aveau o administraţie „trecătoare”[120], şi că de fiecare dată când se punea problema „unor chestiuni de proprietate, unde puterea juridică a statului se manifestă, statul moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci”[121].

Până în secolul XVII şi începutul secolului XVIII când se ajunse „la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioţi”[122], a cărei cauză de cădere e „tocmai Rusia”[123] şi alianţa „nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare”[124] drepturile românilor asupra Basarabiei au fost indiscutabile, de neclintit. „Le Nord” minte cu neruşinare scriind că „acest petec de pământ”[125] fusese „locuit de tătari sub corturi”[126], şi că Basarabia datoreşte „scoaterea din întuneric unor generali „d’un renom populaire” (subl. M. Eminescu), cu Rumianţof şi Sumarow”. Numele de Basarabia, revine poetul naţional, este „un nume care ţipă sub condeiele ruseşti”[127]. E de ajuns să rosteşti numele de Basarabia, nota poetul naţional, şi deja protestezi „contra dominaţiei ruseşti”[128]. Numele de Basarab, accentua Eminescu, data din vechime, „cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc”[129].

Însuşi numele de Basarab, în sine, are, este o „istorie întreagă” [130]. Citează, apoi, întru dovedirea dreptăţii pe care o are, Cronica lui Fazel-Ullah, medicul hanului mongol „Mahmud Gazan Khan”[131], lucrare de la 1303, care, descriind marea invazie mongolă de la 1240-1241 „povesteşte următoarele: În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţiei, pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut ţara Aluta, îi ieşi înainte Bazaran-ban cu o armată, dar fu bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara saşilor, intrând în Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice”[132].

Aşadar, concluziona Eminescu, tătarii au bătut pe Kar-Ulaghi, „adică pe negri-valahi”[133], care aveau o armată condusă „de Basarab-han”. Citează, apoi, un alt izvor istoric, Analles Polonorum Vetustiores, care scria că la anul 1259, tătarii au înfrânt „pe basarabeni, pe titani, pe ruteni”[134]. Citează mai departe, o diplomă a regelui ungur Carol-Robert, de la 1332, în care povesteşte „bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră”[135]. Din „Tugomir”, Eminescu crede că „s-a născut Alexandru…, care a trăit pe la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru, Dan şi Mircea cel Mare (1418)”[136].

De la „Tugomir” la „Mircea cel Mare”, nota Eminescu, Ţara Românească cunoscuse cea mai mare întindere teritorială din istorie, „căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţările tătăreşti nenumite mai de aproape”[137]. La acea vreme, accentua Eminescu, „Valahia”[138] se numea în „documentele cele scrise latine”[139], în toate scrierile contemporane, „Basarabia”[140]. În aceeaşi vreme, a Basarabilor, Moldova „poseda teritoriul de la Hotin la Cetatea Albă”[141], căci la 1400, cavalerul francez Guillebert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun la Cetatea Albă „oraş stăpânit de un pîrcălab moldovenesc”[142]. Aşadar, punea la colţ Eminescu cele două ziare ruseşti, însusăşi diplomaţia rusească recunoştea că „Basarabia era pământ românesc”[143], fapt pe care-l dovedise şi Miron Costin, cronicarul „şi mare logofăt în Moldova”[144] în versurile „dedicate regelui Poloniei”[145]. Eminescu făcea trimitere, desigur, la opera marelui cărturar român numită Poema polonă.

În trecut, întreba deloc retoric Eminescu, ce se numea şi „ce se numeşte astăzi Basarabia?”[146]. Nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci această denumire e doar pentru „o fîţie spre sud, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldoviae”[147]. Deci, stabilea adevărul istoric Eminescu, „cele patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia, Ismail” sunt Basarabia, „tot ce-i deasupra e Moldova curată, războtezată, de la 1812 încoace”[148]. Doar în ţinutul Bugeacului „au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei” [149], loc în care tătarii s-au bucurat „de oarecare privilegii, concese de proprietarul locului, care era statul Moldova”[150]. Într-o asemenea realitate istorică, de la 1400 la 1812, românii moldoveni au fost stăpânii acestui pământ, şi nu nişte tătari „de sub corturi” [151] cum scriu, minţind, ziariştii de la „Le Nord”[152] şi „Viedomosti”.

„Trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina, Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”

În partea a doua a studiului său intitulat „Basarabia”, Mihai Eminescu revine, sintetizează documentele istorice medievale, româneşti şi străine, care dovedesc că Basarabia a aparţinut dintotdeauna patrimoniului istoric naţional românesc.

Desigur, că poetul naţional foloseşte prilejul de a scoate în evidenţă minciunile scrise de cele două gazete ruseşti, faţă de care adoptă o poziţie de sarcasm şi ironie usturătoare. Eminescu reamintea cititorilor că „Le Nord” susţinea că Rusia cucerise Basarabia „de la nişte cîrduri care locuiau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatice”[153], şi că la 1856, tratatul de la Paris n-a restituit Basarabia „posesorilor legitimi”[154], adică respectivelor „cîrduri”, ci Moldovei.

Faţă de neadevărurile scrise şi susţinute de „Le Nord”, Mihai Eminescu reaminteşte că „tătarii d-lui X” [155], care ar fi fost, la 1812, adevăraţi stăpâni ai Basarabiei, „erau cam ciudaţi în felul lor”[156]. Astfel, la 1407, la Suceava, domneşte Alexandru cel Bun, care, printr-un privilegiu dat negustorilor polonezi, hotărăşte „ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina [Bender] şi la Cetatea Albă [Akkermann]”[157]. Apoi, la 1420, tot pe vremea lui Alexandru cel Bun, „ierodiaconul rus Zosima”[158], scria că la Cetatea Albă „voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare bir”[159]. Zosima stă două săptămâni la Cetatea Albă, după care pleacă „de la fînarul aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie, către Sfintele Locuri”[160].

La 1421, Ghillebert de Lannoy, „ambasadorul a doi regi apuseni”[161] stă, şi el, două săptămâni la Cetatea Albă, se întâlneşte cu domnul ţării, Alexandru cel Bun, iar, după ce face imprudenţa să se plimbe călare de-a lungul Nistrului, singur, este prădat de hoţi. Plângându-se domnului ţării, acesta dă porunci aspre şi-i prinde pe tâlhari „în câteva zile”[162], banii furaţi primindu-i pe „toţi înapoi”[163]. Aşa de bine era administrat statul Moldova la acea vreme, fapt care a stârnit mirarea, admiraţia cavalerului francez, „mirat de această justiţie expeditivă”[164]. Mai departe, Eminescu dă un exemplu din vremea lui Ştefan cel Mare, care, la 1475, „trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri”[165]. În hrisoavele domneşti „din acea vreme”[166], adică din veacul XV, alături de domnii Moldovei „vedem”[167] „iscăliţi deodată cu Domnul, regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, care erau boieri mari…”[168]. Se vede, notează cu ironie poetul naţional, „că tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci”[169].

Numai nume „ciudate”[170] aveau „acei boieri tătari”[171], continuă în batjocură Mihai Eminescu, desigur, la adresa „d-lui X” şi a gazetei „Le Nord”. Din hrisoave răsar nume precum „Manoil, Stanciu, Albul spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul (corect: Hodco, aşa l-am găsit scris în D. R. H, A, vol. I - n.n.), Oanea Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură… tot nume tătăreşti, de boieri de-ai lui Alexandru Vodă”[172]. La Cetatea Albă, după privilegiul comercial de la 1407, negustorii poloni aduceau „postăv, vite albe, cai, peşte din Brăila”[173], şi duc, importau din marea cetate românească „stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătase, vinuri din Grecia”[174]. Conchide, Mihai Eminescu: „Erau luxoşi tătarii din Basarabia!” [175].

Un alt exemplu istoric cu care Eminescu ilustrează studiul său este cel al celor „doi fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două”[176], după moartea tatălui lor, Alexandru cel Bun. În acest caz, poetul naţional citează cronicarul polonez Matei Strykowski, care, în cartea sa „tipărită întîi şi întîi la Koenigsberg la 1582”[177] notează „cum şi-au împărţit”[178] ţara Moldovei cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun: „Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Tecuciul etc.” [179], „bietului Ştefan”[180] îi rămăseseră „trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei”[181]. Se vede, accentua Eminescu, că Ştefan „ştia importanţa acestui petec de pămînt, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari (subl. M. Eminescu) care locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsuri, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţii cu Genova şi cu Veneţia”[182].

Nici un document istoric nu pune sub semnul întrebării, „nu contestă proprietatea deplină şi netulburată a Moldovei asupra Basarabiei” [183]. Documentele istorice citate, nota Eminescu, din veacul al XV-lea sânt o realitate de necombătut, oameni şi cronici străini au vorbit, i-au cunoscut pe Alexandru cel Bun, Ilie, Ştefan, Ştefan cel Mare; despre toţi aceşti domni „nu se poate spune” [184] ca despre „Rurik şi Oleg”[185] „în care istoria e mit şi mitul istorie”[186]. Cu aceste documente istorice în mână „nici un soi de subtilitate diplomatică nu te scapă” [187], şi dacă susţii „poveşti şi drepturi închipuite” [188] cu tătari găsiţi sub corturi „protestează boierul Manoil, pîrcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi” [189].

Chiar şi „păgîn să fie omul” [190] şi în faţa adevărului „trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia” [191]. De când există „români pe acest pămînt”[192], Basarabia este un pământ „de drept al nostru”[193], cu toate că „diplomaţii sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii întru terfeloage fără valoare”[194]. Puterea, tăria unui popor, postula definitiv Mihai Eminescu, „a stat totdeauna în drept (subl. M. Eminescu) [195].” „Le Nord” ar vrea ca noi, românii, „să renunţăm la dreptul nostru de bunăvoie”[196] să tăcem „molcom”[197] şi să jucăm „după cum ni se cîntă” [198].

Oricât de slab ar fi un drept lipsit de arme „şi de putere”, el e tot mai tare „decît nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul”[199]. Tătarii gazetei „Le Nord” „n-au trecere, ci sînt pure invenţii pentru a arunca cu praf Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre”[200]. „Petecul acesta de pămînt”, cum îl numeşte Rusia, pe care ar vrea „să-l sacrificăm prieteniei noastre”[201]  cu ea, „nu are pentru noi nici un echivalent în lume”[202]. Pământul acesta înseamnă „misiunea noastră istorică”[203], tăria noastră. Când, la 1462, sultanul „Mohamet”[204] „intra în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş voievod”[205], un ostaş sîrb ce se afla în oastea sultanului, „Constantin Mihailoviez de Ostraviţa”[206] îi spuse cuceritorului oraşului lui Constantin cum că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are”[207]. Faptul s-ar datora, nota Eminescu, că „românii nu sînt popor cuceritor”[208] şi tocmai din acest motiv „apără ce-i al lor cu îndărătnicie”[209]. Înşişi turcii sfătuiau pe sultan „să nu facă război cu românii”[210], deoarece n-aduce nici un folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”[211]. Sultanul însă, le răspundea: „Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea Albă (subl. M. Eminescu), iar ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini”[212].

Eminescu citează cartea unde a identificat spusele lui Mohamed al II-lea: „Sbior Pisarow Polschih, secţiunea a II-a, tom V, Warszawa, 1828”[213], fără, însă, a numi şi pagina. Concluzionează poetul naţional: „…sultanul Mohamet ştia bine că acest petec de pămînt (subl. M. Eminescu) nu-i de dispreţuit, şi dacă el zicea aceasta la 1460, de ce să n-o zicem noi la 1878?” [214]. Încheierea articolului stabileşte definitiv de ce două secole Rusia a tot stat cu ochii pe Basarabia: „Pe cîtă vreme Basarabia este în mîinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul”[215](subl. M. Eminescu).

Aranjament grafic - I.M.

------------------------------------

[1-15] Mihai Eminescu, Opere Politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon Iaşi, Editura Timpul, 2008, p.83.

[16-42] Ibidem, op. cit. p.84.

[43] Mihai Eminescu făcea trimitere la convenţia semnată la Bucureşti, la 4 aprilie 1477, între România şi Rusia, avându-i ca semnatari pe Mihail Kogălniceanu şi baronul Stuart. Convenţia prevedea acceptul României ca trupele ruseşti să tranziteze teritoriul său în drum spre Balcani. Rusia, prin aceeaşi convenţie diplomatică, îşi ia angajamentul că va respecta integritatea teritorială a României!

[44-75] Mihai Eminescu, Opere politice, ed. cit., p. 85.

[76-104] Ibidem, op. cit. p.86.

[105] Ibidem, op. cit. p. 86-87.

[106-110] Ibidem, op.cit. p.87.

[111-134] Ibidem. Eminescu are dreptate. Când un stat acceptă printr-un tratat cu un alt stat ca teritoriul său de patrimoniu istoric să rămână acelui stat, acel stat a renunţat definitiv la drepturile sale. Cazul cel mai nimerit este tratatul din 2 iulie 1997 dintre România şi Ucraina, prin care Herţa, insula Şerpilor şi nordul Bucovinei sunt abandonate definitiv Ucrainei de către odiosul preşedinte de atunci Emil Constantinescu.

[135-153] Ibidem, op. cit. p.88.

[154-191] Ibidem, op. cit. p.89.

[192-215] Ibidem, op. cit. p.90.