FERGHETE - CA SĂ NU NE CĂLĂUZIM DUPĂ PROPRIUL EU- DUMNEZEU

CA SĂ NU NE CĂLĂUZIM DUPĂ PROPRIUL EU- DUMNEZEU

~*~

Ce vor să mă lămurească

şi yutube, ca o mătrăgună muierească,

ca să mă scoată de pe calea domnească,

pământească, din mana cerească

(apropo ei îmi zic ca ei

şi eu fac tot ca mine,

ca Eminescu curtând-o pe Veronica pe sub tei,

pe la umbră parfumată pe alei,

chiar dacă nu-i bine, ascultă, Ben, la mine

şi cine o nimereşte țais, țac, la țanc ca mine ?),

că ei vor să mă salte încalte peste mână din patria limba română, în limba lui crud de iarbă, în limba lor chipurile legală, oficială,

chiar dacă-i o limbă sensibilă la boală, limbă tinerească, păsărească,

plicticoasă, parcă scoasă pe Arcă din baremul modernistului, din dimensiunea

cu înțelepciunea verde de albastru,

cu calu măiestru în buiestru, Nichita Stănescu şi astral național şi genial Mihai Eminescu din patrimoniu al tezaurului nostru,

că sunt distuit, îndestulat, de claie-grămadă de politică, sunt sătul zău de cât de mult e fudul şi nu deştept destul,

în politică, cu acel vicecersa, orgoliu cult şi ocult a vieții fără esență religioasă pe Arcă, în biserica omenească şi firească

în albia fluvială umană şi națională,

cu fierul modelat la cald şi călit,

în viața aşa cum a fost Nicolae Iorga/fasole de post, după Vica:

în marea de smarald,

cu permanența de răbdare şi de primenire, autentică umană valoare,

în drept de iubire mobilizată să candidăm la înviere, prin social-umană artistică trăire,

cu energie şu magie, care cioroaie din eterne izvoare cu-n elexir a tinereții inteligent nativ neânfrânat, chiar dacă unii puşi pe modificat de legi şi pe dat de ordonanțe de urvențe

fără nici o frumusețe, tandrețe şi bunețe,

chiar dacă noile legi încă nu s-au uzat,

s-avem motiv a le schimba durduca-n mare, pentru ca licurile de muncă şi cugetare adâncă în  fabrică sau luncă să continuie să existe cu brazdă, afânare, adâncă

nu cu contrar: cu ici pe colo pe dincolo, de la Marco Polo, cu pe dincoace pe dincolo

cu mereu schimbare hăbăucă fără bun simț, bun gust, bună creştere,

noi în dragoste şi dor, la curți de dragoste şi dor profund având

anevoie de liturghie-n spice ca să mă satisfacă, împace cu sine,

cu starea de bine şi cu ce ni se cuvine,

în România cu aşezare, chiar şi-n şezătoare ca o fată fecioară, cu neastâmpăr

cum nu stă nici apa-n vale ori hăbăucile fete aşteptând să fie scoase la gâscă

Iîn tindă, rască parască să se urce la cer fără scară,

că fără-obraza, ține casa şi blânda, cumintea, sparge ghinda,

că viața şi aşa e o artă/citadelă sfărâmată,

în miez de pâine dumnicată în lapte/

dată din scurt pe spate,

în artă, cu artă aparte, ciudată, ca la carte,

în dreptul ce se crede că ni se cade,

în iubire, cu înviere, ca-n teoria lui Hegel, în părțile esențiale, după spusa profesorului Postoş Leontin, care se da-n spectacol la Şimleul Silvaniei, în Liceul Agricol pe Simion Bărnuțiu, zicându-ne-nțelept pe cont propriu

fără să ne tragă-n piept, predându-ne de Ştefan cel Mare, de Caragiale cârciumar, birtaş şi dramaturg cu făinoşag,

cum ştii şi matale dintr- o noapte furtunoasă/o scrisoare pierdută...

că eu însumi am învățat, în Liceul agricol, având rol de elev, în a vieții spectacol, învățând esența existențială, cu excepționalul folcloric şi tradițional,

pentru a fi mereu, mereu, pregătit să fac față la orice dialectică şi materialistă/ ideală

schimbare din şcoala de dincolo de şcoală

iubire de pe orizontală dealul,

în bloc să se înalțe pe verticală,

că tragem şi acuma din greu după vremuri să ne schimbăm firea, năravul, mereu şi mereu,

că de la Gingis Han la oaia năzdrăvană social-umană dacă n-avem grijă viața ne poate fi vană, chiar dacă Mircea Eliade

ne dat magna cum laude unda verde către Constantin Noica,

că ne îndestulează în nopți de sânzâien cu patria limbii române

şi deşteaptă-te române pe strada Mântuleasa,

ca să nu ne mai călăuzim nobil, util şi notabil sublim: transcedental astral național tradițional după Dumnezeu, îmulțundu-ne talanții nativ/ naiv,

în har, că aieştea nişte năuci academici hăbăuci/

încrezuți licurici, habornici,

care ne pun pe nepusă masă viceversa: fabrici, uzine pe maci

şi econimia în spinare de furnici/ în furci/măciuci, pe butuci,

în făr'de'legi,

ca să devenim cu veriga-n nas nişte feți-frumoşi neputincioşi,

din viața cum nu ne fu mai primitivă, însă creativă

cu culturală națională şi perspectivă

mai frumoasă,

mai hristoasă-luminoasă,

s-ajungă în tot şi tot, în totul să ne poticnim,

ca să nu ne mai călăuzim după nobil şi durabil-impecabil Dumnezeu,

o lumină a propriului ego-eu.

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE