Amor patriae
Magda Ursache, scriitor
23 Iunie 2019
„Amor
patriae” a ajuns un sentiment
discreditat, ca și apărarea țării? Semne rele sunt destule. Am spus-o deseori,
ca să nu-mi fie frică să reiau: reperele morale care probează faptul că n-am
fost un popor vegetal sunt din nou și din nou îngropate. Și nu sub ale laurilor
foi, ci sub vechile sentințe ale Tribunalului poporului, constituit prin ukaz
kremlinian, chiar înainte de Procesul de la Nürnberg. Vechile tactici și
strategii proletcultiste sunt refolosite. Au apărut din nou, la vedere,
acuzatorii care pun etichetări smintite ca nostalgic, legionar, antisemit, în delir anti-românesc.
Petru Ursache le-a listat în Istorie, genocid, etnocid. Scrie Theodor Codreanu,
în studiul riguros, ca tot ce intreprinde eseistul, Marea reeducare, postfață a cărții : „Adevărul este un risc
enorm pentru cel care-l rostește”, fiind vorba de „adevărul istoric netrucat și
nedeviat de la cursul lui firesc”.
Cuvinte
negre, incriminatorii sunt iarăși patriot, tradiționalist, conservator,
naționalist, pentru ca termenii țintă să fie țăran și român. Un prof. univ.
clujean , Adrian Papahagi, disprețuiește „satul de glod”. Patriarhului Daniel
îi replică: nu cu ea și opinca se intră în Europa. Numai că am putea serba în 3 august
„centenarul opincii” care a controlat Budapesta în 1919, 3 august, când armata
română a ocupat capitala și a lichidat Republica Sovietică Ungară, a aventurierului cominternist Bela Kuhn,
inițial Bela Cohen, sprijinit de Lenin. Sergentul român Iordan din Craiova și-a
agățat deasupra steagului roșu-alb-verde de pe Parlamentul Budapestei
opinca. Iar țăranul carpato-dunărean,
când i s-a ivit prilejul, spune Petru Ursache, și-a depășit starea de analfabet
și a luat chipul omului de știință, al savantului, al literatului, al
militarului de elită (postbelic, n-a mai fost posibil decît cu mare greutate,
dar a fost). Și Petru Ursache îl citează pe marele țăran Petre Țuțea, dar și pe
eroul țăran Ion Gavrilă Ogoranu sau pe atunci foarte tânărul Grigore Caraza,
luat de la coasă și dus în temniță.
Numărarea
morților o făceau gardienii, ne spune Caraza, om de dreapta moral-creștină (cu 18 ani numai la Aiud). Zeloșii gardieni
Maieru, Marcu, Pavel, Man erau bucuroși, veseli când își făceau norma la
ucidere. Se supărau dacă aveau numai 5
cadavre zilnic. Măcar 6-7 le trebuiau
(Aiud însângerat). La Aiud, din
septembrie 1949 până la sfârșit de august 1950, au murit de foame nu mai puțin
de 625 de persoane, aruncate apoi în
Râpa Robilor, tot după mărturia lui Caraza. Repet: numai prin foame, nu și prin
îngheț, boală, tortură...
Se operează
cu termenii fascist, nazist, șovin și când trebuie, dar mai ales când nu
trebuie, pentru a crea confuzie, dar și
pentru a menține o stare tensionată. Confuzia e utilă când se dorește a se
spăla dârele de sânge, a se albi petele de conștiință. Tehnica e preluată de
domnul Alexandru Florian cu dîrzenie, deloc în acord cu ridicarea sentinței de
„criminal de război” pentru Mircea Vulcănescu. N-a fost destul că a murit
martiric în celulă, sub pretext politic? Sau merita să fie încarcerat și ucis?
Secretizarea
crimei comuniste rămâne un sport. E departe, e foarte departe încă momentul
când un Curs despre martirajul românesc se va preda în toate facultățile și
școlile, după manuale „ne-alternative și ne-politizate” (P. Ursache), când vom
ști câți au murit pe toată rețeaua de închisori, colonii de muncă silnică,
domicilii obligatorii, „victime ale ororii și terorii”, cum tot Petru Ursache
scrie.
Romulus
Rusan era îngrijorat că nu se cunoaște numărul uriaș al morților în detenție și
cum au fost uciși, propunând „deschiderea reală a arhivelor”. Și, mai departe:
„cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane”.
Adăugând victimele colaterale din familii, s-ar putea ajunge la jumătate din
populație, atunci, în anii 50, de 16-17 milioane, demonstrează regretatul Rusan. Iar dimensiunile „holocaustului roșu”
nu s-au aflat cu exactitate. Asta se pare că vrem. Să se șteargă memoria sau,
cu vorbele lui Marcel Petrișor (Cumplite încercări, Doamne!, Ed.
Christiana,București, 2011, pag. 71), „odată cu ei (martirii temnițelor - n.n.
Magda Ursache) să dispară și orice urmă de cunoștință a ceea ce a fost văzut,
trăit și învățat de fiecare până atunci”.
În Harta
rezistenței anticomuniste, p. 273, din volumul sus citat, Petru Ursache notează:
„Astăzi nu ne rămâne decât să intrăm în normalitate: să deschidem porțile
adevărului cu răspundere și cu îndatorire față de noi înșine și față de
generațiile care ne urmează.Orice amânare se întoarce împotriva noastră, în
chip de complicitate tacită”. Nu-i ușor lucru. Vasile Gogea (în 3 iunie, 2019)
îmi confirmă astfel că a ajuns la Cluj
Istorie, genocid, etnocid: „am primit cu bucurie, dar și cu o nedeslușită teamă
cartea vrednicului de pomenire Petru. Spun teamă, pentru că simt că și
cititorului ei îi va fi necesar cel puțin tot atâta curaj și dreaptă
înțelepciune pentru a o citi”. Se referea Vasile Gogea la documentele
secretizate, date la iveală printr-o selecție programată, pedepsitoare pentru
unii, salvatoare pentru alții? Nu cumva se reiterează în zilele noastre
cuvântul de ordine pentru cei „eliberați” din gherle, zărci, casimci? Să tacă,
să nu vorbească despre atrocitățile la care au fost supuși, altfel... Să spui adevărul a ajuns iarăși
risc? Umblă cu capul spart? Vom suporta scoateri din presă pentru delicte de
opinie?
Pata oarbă a
istoriei românilor (parafrază după Pata oarbă a memoriei europene de Stéphane
Courtois) se tot lățește. Mi s-a întâmplat în tramvaiul de Baza 3, unde-mi fac
anchetele privind starea nației, s-o aud pe o studentă de la Facultatea de
Istorie: „A fost drăguță profa: n-a ținut cont de faptul că nu știam
nimic-nimic despre pactul cela, cum îi zice, Ri...Rib...-Molotov. Mi-a dat notă
mare”. Mda, Pactul Joachim Ribbentrop - Viaceslav Molotov a fost semnat la
Moscova, în 23 august 1939. În 22 septembrie, la Brest-Litovsk, sovieticii și
naziștii, după împărțirea Poloniei, mărșăluiau împreună. Ciudată alianță a
vulturului nazist cu steaua roșie în 5 colțuri a U.R.S.S. Sau nu-i ciudată?
Propaganda
rolleristă, prin presă și școală, a impus ștergerea din memorie a cedării
Basarabiei și Bucovinei prin ultimatum dinspre U.R.S.S., în iunie 1940,
consecință a pactului Ribbentrop-Molotov. După acel iunie de blestem, mii și
mii de familii de români au fost deportate de Stalin în Siberia, în Kazahstan,
cât mai departe de casele și de mormintele lor. Au venit în loc migranții
plăcuți „marelui frate”, proporția demografică s-a răsturnat în teritoriile
răpite, Basarabia și Bucovina. A auzit studenta, viitor istoric, despre masacrul din Bucov, Țara de Sus?
Ion Beldeanu
l-a descris în Bucovina care ne doare:
„oameni legați, puși cu fața-n jos la pământ; tancurile sovietice trecând peste
acest pod viu cu uruitul lor molcom” (citat din memorie). Dar despre Tratatul
Kucima- Constantinescu, un soi de copie xerox după Ribbentrop-Molotov, știe
ceva tânăra generație? I-a durut de Bucovina pe Emil și pe Petrică atunci când
au semnat tratatul cu Ucraina, în 1997? Dar câți dintre politicienii noștri
stau „cu inima la trecători”?
După
„cotitura” din august ’44, s-au înfundat închisorile pentru credință și neam.
Delictul cel mai grav a fost credința în Dumnezeu, infracțiunea cea mai
pedepsită a fost amor patriae. Spune Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa că a
fost o Golgotă românească, dar și că Biserica a ieșit „întărită de sângele
martirilor”. Solul nostru moral a rodit și la gherlă, și la schit, și în exil,
iar martirii și eroii, după martirizatul poet Andrei Ciurunga, sunt „peceți în
cartea țării”.
Sinele
profund se purifică prin suferință și se restaurează prin pocăință, crede
înaltul preot-profesor Ioan C. Teșu (v. „Simt boala ca iubire a lui Hristos”,
Doxologia, 2018). „Suferința e o venire în sine, o reîntoarcere la noi înșine,
o aplecare asupra propriei persoane”. S-a întâmplat pe pământul numit Aiud,
Gherla, Sighet, Râmnicu Sărat etc.,etc., un diabolic masacru, după un diabolic
plan, negat de tartorul Nicolschi și minimalizat de „recenții” re-scriitori de
istorie.
Ostracizați
și calomniați, desconsiderați după chinul închisorilor au fost și Valeriu
Gafencu, și Arsenie Papacioc, și Bartolomeu Anania, și Ioan Ianolide, și atâția
alții. Daniil Sandu Tudor a fost trecut la „extremism de dreapta”, deși n-a
fost legionar. Valeriu Gafencu a cedat medicamentele salvatoare colegului evreu
de temniță Richard Wurbrand, însă jertfa sa a fost considerată „misticism
religios ortodox”.
Monahul
Nicolae Steinhardt a fost blamat (cât pe ce să fie declarat antisemit), pentru că, în celulă, a hrănit „un popă
legionar” din pachetul său de mâncare;
în cizme l-a călcat un conațional, tov. Jack Simon.
Consider
antisemitismul boală psihică - și repet, că trebuie -, detest deopotrivă ura de
rasă și ura de clasă, dar acuze ca fascistoid ori legionaroid n-au ce căuta
într-o discuție serioasă. În urmă cu câțiva ani, la Muzeul „Mihail
Kogălniceanu” din Iași s-a organizat o expoziție, sub egida C.N.S.A.S.
Asociația „Rost” (președinte de onoare, Părintele Calciu Dumitreasa) a tipărit
afișele (grozăvie: verzi!) cu șase martiri și mărturisitori: Arsenie Boca,
Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu.
Ce huiet, ce zbucium! Toți au fost considerați la ziar „legionari sângeroși”.
Muzeografele au fost speriate cu închiderea muzeului, „nu întâmplător
antisemitul Kogălniceanu”. Asta în timp ce, în
„Jurnalul național”, călăul de la Aiud, Gheorghe Crăciun, se prezenta,
într-un interviu, „om de o moralitate ireproșabilă”, iar Nicolschi declarase
„experimentul Pitești” o scorneală a lui Virgil Ierunca și Paul Goma. Din
armata de monștri ai temnițelor politice au fost condamnați doar doi torționari.
Arhimandritul
Justin Pârvu a fost actant în „Noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România”,
cum numește el însuși Învierea anului 1951, în mină, la 560 de metri dedesubt
și afirmă net că n-au fost înfrânți cei aduși la sacrificare: „Cine crede cade
sub cruce și se ridică. Cine nu crede este strivit de cruce”. Adevărat. Temnița
a devenit fort al rezistenței creștine. Inspirat, Petru Ursache află sintagma fort în fort; cu ajutor suprafiresc,
a fost posibilă o rezistență
suprafirească. Imaginea de fort și efort moral revine obsesiv în Istorie,
genocid, etnocid. În fort, s-a păstrat
„încrederea în bi-unitatea omului, umană și divină”. Răsplata rugii comune?
Iluminarea harică.
Chipurile
Bisericii au devenit „prin îndelungi încercări, călăuze sufletești, întăritoare
întru credință”. Și - minune! - tot ce era interzis afară, în marele celular
numit R.P.R., era posibil intra muros: acolo se recita „Doina” lui Eminescu și,
ca rugăciune, „Limba noastră” a preotului-poet Alexei Mateevici. Acum se duce o vânătoare de capete, avertizează, în cartea
sa, Petru Ursache, iar capetele sunt biserica, școala, familia creștină, limba
română, presa liberă, istoria națională,
personalitățile modelatoare. Altă tabula rasa după cea din obsedantele decenii?
Va reuși încercarea neo-proletcultistă? În neatenția generală, da, are șanse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu