Antiromânismul autohton, un fenomen
îngrijorător
30 Iunie 2019
Mai ales în
deceniile din urmă un curent contestatar şi demolator pare a se fi ridicat
împotriva valorilor tradiţionale româneşti. Simţindu-i duhoarea, mai că-ţi vine
să crezi că-i adevărată teoria conform căreia am fi nefericiţii posesori ai
unei gene care ne îndeamnă să murdărim, să pătăm, să facem de ocară, să
diastrugem chiar, tot ce avem valoros. Zicala cu capra vecinului, profund
românească, ilustrează cum nu se poate mai bine această neonorantă trăsătură de
caracter. Prin urmare nu este de mirare că azi, beneficiind şi de un
substanţial „ajutor exterior dezinteresat”, ne supra-specializăm în a
pângări ce-i românesc. Şi, ca într-o absurdă lume a ilogicului, noi românii am
ajuns principalul promotor al antiromânismului, al dezagregării spirituale a
neamului.
Semnele alterării spiritului
naţional? Nu contează trecutul, nu ne interesează prezentul, nu ne preocupă
viitorul.
Nu ştiu dacă
pe undeva prin lume se mai întâmplă ceva similar. Popoare cu o istorie mult mai
scurtă şi mult mai săracă decât a noastră ridică monumente care să le jaloneze
realizările, poleiesc cu aur faptele de eroism ale conaţionalilor, îşi onorează
plini de respect înaintaşii, le păstrează cu pioşenie amintirea şi îşi
educă generaţiile ce vin în spiritul măreţiei naţionale. La noi aproape nu mai
contează trecutul, nu ne interesează prezentul şi nu ne preocupă sub nicio
formă viitorul. Aproape nimic din ceea ce merită respectat, din ceea ce ne
reprezintă şi ne individualizează în lume, din ceea ce ar trebui să constituie
un semn al mândriei naţionale, nu a scăpat furiei întinării. Eroii istoriei
devenirii noastre, oamenii de cultură români pretutindeni respectaţi, poetul
naţional, ortodoxia, armata ţării, marile edificii economice sau culturale,
şcoala românească, muzica românească, primul şi singurul nostru cosmonaut,
marii noştri sportivi, toate şi toţi au cunoscut batjocura unor minţi ieşite
din matca normalului. Creiere lovite de boala profanării, manevrate de forţe
dedicate distrugerii rădăcinilor neamului trăitor pe aceste meleaguri,
contribuie nobosit la pângărire.
Atent
ascunse ori acţionând deschis, forţe milităreşte organizate răspund unor
strategii gândite pe termen lung de echipe special instruite, finanţate
îndestulător. Rezultatele? Sunt vizibile şi perfect previzibile. Metodele
folosite, paşii de urmat, reacţiile la eventualele împotriviri, variantele de
acţiune, au fost experimentate în multe alte „democraţii” de genul celei
exportate în România. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mai tot ce nouă,
novici în arta manipulării, ni se pare iraţional şi absurd este de fapt perfect
normal. Este, cu exactitate matematică, specificat în programele special
elaborate pentru România. Un exemplu? Pare complet în afara
normalităţii, dar la noi, fapt cert, demonstrabil oricând, antiromânismul este
susţinut public, în mod cât se poate de oficial, de un aparat de mistificare
românesc, organizat din timp şi uimitor de eficace… În acest context, nu pot
decât să fiu de acord cu cele scrise de profesorul Ion Coja într-un
articol mai vechi, republicat în iulie 2018 sub titlul „Combaterea
anti-românismului - menirea clasei politice din România…”: „Anti-românismul
a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. Grija cea
mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care
generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să
submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele
acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi
din afara României”
Antiromânismul drapat în drapelul
naţional
Între
valorile româneşti pângărite nu lipseşte, desigur, drapelul de stat, simbolul
românismului. Poate sunt eu un ciudat, dar ori de câte ori văd câte un
protestatar profesionist, român neaoş de altfel, care urlă lozinci stupide
antiromâneşti în timp ce flutură ostentativ drapelul naţional, mă trec fiorii.
Mi se pare că sunt martor la o blasfemie. Nu reuşesc să descopăr legătură între
steag - icoana românismului - şi pornirea evident antinaţională a
individului. Am văzut, ca şi dumneavoastră, haidamaci înfăşuraţi în tricolor
porniţi să distrugă tot ce le iese în cale, aruncând în forţele de ordine cu
pietre smulse din caldarâm sau cu sticle incendiare. Cu ce scop, dacă nu pentru
a-l discredita, este adus drapelul naţional în vâltoarea unor astfel de
vandalisme? Tot cu drapelul în frunte, sub ochii noştri şi ai întregii lumi
prin intermediul televiziunilor, hoarde sălbatice în care explodase adrenalina
(sau prea acuta sete de bani) se chinuiau să spargă uşile Palatului Victoria ca
să dea de pământ cu guvernul şi să incendieze clădirea simbol a executivului
românesc. De ce, aici, steagul în numele căruia s-au jertfit eroii neamului?
Sub
faldurile aceluiaşi steag agitat cu disperare, mii de cetăţeni români s-au
adunat în stradă şi au cerut guvernului să se lase înduplecat de
pretenţiile absurde ale vreunui oarecare trimis de la Bruxelles sau Washington
sosit aici să ne demonstreze cât de mici suntem noi şi cât de mare este el. Ce
legătură are tricolorul fluturat obsesiv cu ţâfna olandezului, neamţului,
franţuzului ori a americanului care se crede aterizat într-o ţară de idioţi,
derapată, o ţară pe care trebuie s-o readucă el pe calea mulgerii mai
lesnicioase?
Scăldat
într-o mare de steaguri tricolore, într-o seară infamă, aflat în
mijocul mulţimilor întărâtate, preşedintele ţării îndemna la răsturnarea
ordinii de drept din România. De ce tu, alesul preşedinte al statului, simţi
nevoia să stai la umbra steagului României când ataci ordinea de drept din
ţară? În cele din urmă, flancat de drapeluri agitate cu disperare, preşedintele
antioricenu-iserveşteinteresele, profitând şi de o imensă tragedie, a reuşit
înlocuirea guvernului legitim cu „guvernul meu”. Un experiment nefericit ce s-a
dovedit a fi un exemplu tipic de executiv antinaţional. Cum să califici
antiromânismul evident al celui care ar trebui, alături de drapelul naţional,
să fie însuşi simbolulul românismului? Cum ai putea să-i înţelegi pe românii
aflaţi în foruri internaţionale, trimişi acolo pe banii românilor, care cer
pedepsirea exemplară a propriei ţări şi votează ostentativ pentru aplicare de
sancţiuni ţării care le este patrie? Este un alt fel de antiromânism drapat,
inclusiv simbolic, în faldurile steagului naţional. Pare absurd. Pare ilogic
într-o lume normală. Şi, totuşi, toate acestea se întâmplă!
Cum a fost posibil să se ajungă până
aici?
Iată o
întrebare pe care aproape nimeni nu şi-o mai pune. Ne-am învăţat să luăm
lucrurile aşa cum sunt. E suficient ca de undeva, în surdină, să se audă
cuvântul magic „europeism”, expresia mobilizatoare „aliatul strategic
american” sau denumirile „sfinte”: „Comisia Europeană” ori „Comisia de la
Veneţia”, pentru ca orice urmă de neîncredere să dispară şi, ca hipnotizaţi, să
fim convinşi că aşa trebuie să fie, că ceea ce se întâmplă este gândit de alţii
spre binele nostru.
Degeaba
oameni lucizi atrag atenţia. În zadar minţi luminate încearcă a ne deschide
ochii. Inutil se străduiesc să ne convingă că în relaţiile interstatale nu
există prietenie ci numai interese. Fără folos ne tot spun că cei care au
distrus naţiuni pentru a-şi construi imperii nu îşi vor schimba obiceiurile. În
van ne atenţionează că alianţele, de orice natură ar fi ele, sunt făcute de cei
puternici pentru a le conduce ei şi nu pentru beneficiul celor mici şi slabi.
Fără vreun rezultat concret se străduiesc să ne arate că de fapt suntem
cuceriţi pas cu pas, treptat şi în totalitate, nu cu bombe şi mitraliere ci cu
vorbe meşteşugite, promisiuni mincinoase şi că ne lăsăm amăgiţi ca triburile
naive ale lumii noi cu mărgeluşe din sticlă colorată. Suntem de neclintit din
starea nostră de apatie! „Etapele cuceririi au rămas aceleaşi de
la strategii elenistici şi romani. În prima etapă se obţin complici cu ajutorul
fascinaţiei ideologice. În a doua etapă sunt plătiţi să treacă la
autodistrugere. În a treia etapă a haosului şi degradării agresorii se prezintă
drept salvatori. În momentul de faţă, România e adusă la trecerea de la etapa a
II-a a distrugerii din interior la etapa a III-a a salvării din exterior […] Se
contează pe lipsa de energie a vârstnicilor, pe lipsa de moralitate a
guvernanţilor şi pe lipsa de vigilenţă a tinerilor. Tinerii n-au vigilenţă
pentru că la lipsa de informaţie s-a adăugat invitaţia la superficialitate şi
juisare. Prăpăstiile au fund, dar iadul n-are terminare” scria în februarie
2011 Adrian Majuru în articolul “Absolutismul de clasă şi distrugerea
României”.
Ce trebuie făcut, o întrebare fără
răspuns?
Ar fi atâtea
de făcut! În primul rând ar trebui să avem curajul de a pune în discuţie
publică situaţia în care ne aflăm. Apoi, să identificăm cauzele , să scoatem la
vedere vinovaţii risipiţi prin instituţii, O.N.G.-uri sau societăţile de
acoperire (interne sau externe) de unde lucrează cu sârg şi să sistăm imediat
orice finanţare a proiectelor cu caracter antinational… Dl. Ion Coja, în
articolul nominalizat mai sus, propune trei direcţii de acţiune:
a) Informarea opiniei publice cu privire la activităţile anti-româneşti,
subliniind deosebirea dintre atitudine anti-românească şi politică
anti-românească;
b) Identificarea şi punerea în discuţie publică a cauzelor reale care determină
politica antiromânească;
c) „Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad
hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi
etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai
poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor « de bine », din
afara clase politice.”
În opinia
mea, problema nu este aceea că nu am şti ce este de făcut. Problema este că la
nivel statal nu vrem să percepem adevărata dimensiune a fenomenului şi nu dorim
să înţelegem gravitatea consecinţelor sale pe termen scurt şi în perspectivă.
Adică ne aflăm exact în situaţia excelent ilustrată de cugetarea adânc
filosofică a distinsului nostru preşedinte: „Nu ştiu şi nici nu mă
interesează!”
De-ar ar fi
să enunţ caracteristica esenţială a timpului acesta, aş spune că este lipsa de
curaj politic. Din prea mult servilism sau pur şi simplu din laşitate, în
politica românească nu există cineva care asumându-şi riscurile (pentru că nu
suntem atât de naivi încât să credem că artizanii antiromânismului nu vor
reacţiona) să ia taurul de coarne. Din nefericire, ca de cele mai multe ori în
istoria noastră, clasa politică românească se dovedeşte mult prea superficială,
mânată de interese obscure şi avidă de avantaje strict personale, lipsită
complet de simţul răspunderii faţă de alegător şi aservită până în pânzele albe
unor forte externe influente. Pentru politicianul român, antiromânismul nu
contează fiindcă nu-i reduce din beneficiile personale imediate.
Prin urmare,
pentru politicianul de oricare nuanţă politică, combaterea antiromânismului
autohton nu reprezintă o preocupare de primă necesitate. Pentru el,
antiromânismul este doar o lozincă abstractă, operă a oponenţilor politici
care, prin populism ieftin, încearcă să-i fure şansa păstrării sau câştigării
puterii.
Prin urmare,
sunt de acord cu dumneavoastră că titlul acestui capitol ar trebui schimbat.
Întrebarea care rămâne fără răspuns este cine s-o facă?, nu
ce trebuie făcut?
Aranjament
grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu