Prizonierii infernului (3)
Prof. George Voica
09 Iunie 2021
Eram
încartiruiți într-un sat de tătari. Se numea Demergin. Satul ăsta era în munți.
Tătarii nu vruseseră să intre în colhoz și rușii îi împinseseră în munți. Eu
stăteam în casa unui tătar; casa avea trei camere; una era pentru cei care
petreceau; una, pentru cei care se îmbătau; în una stăteam eu. Noaptea, dormeam
cu pistolul-automat sub cap și cu grenadele lângă mine. Ziua, făceam instrucție
de luptă cu grupa mea, iar dacă timpul nu ne permitea, îi învățam, la mine în
cameră, cum să demonteze și să monteze pușca-mitralieră.
Tătarul
ăla avea o fată de vreo șaisprezece-șaptesprezece ani, cu maramă neagră pe
față; fusta o avea, jos, cusută între picioare. Era subțirică și înaltă; ca
șarpele tânăr își legăna șoldurile când trecea, dimineața, pe lângă mine. Când
treceam, ziua, cu grupa și băteam pas de front, îmi făcea cu mâna. Când o
vedeam (cât o puteam vedea; mai mult ochii), parcă eram la Feodosia, într-o
comună, pe o vale largă, plină cu trandafiri roșii. Cât cuprindeai cu privirea,
toată valea aia era roșie. Îmi venea să zic: „Ia-mă, Doamne,-n cer, aruncă-mi
hainele astea mirosind a război, și gloanțele, și grenadele, oriunde vrei vrea!
Dă peste mine o ploaie de vară, dulce și caldă, și lasă-mă apoi ușor în valea
aia roșie ca sângele; învelește-ne-n roșii trandafiri, pe mine și pe tătăroaica
asta ca o șerpoaică, dimineața, prin rouă, cu capul săltând peste ierburile
ude, răcăroase!...”.
„Ianka!
Ianka!”-i ziceam, când treceam pe la poartă și ea îmi făcea cu mâna. Avea un
frate care se înrolase ca voluntar la nemți. Mai mulți tătari se înrolaseră la
nemți. Aveau ce-aveau cu rușii. Nu
puteau să-i înghită, de când îi împinseseră spre munți, unde își făcuseră
casele din piatră, lipite de munte, pe sub stânci. Nici lumină electrică nu le
băgaseră rușii; puneau seu în sfeșnic. Ca să trăiască, a trebuit să sape terase
în piatra muntelui, să care pământ, să aducă pârâiașele de apă pe mici canale,
ca să ude ce cultivaseră: tutun, porumb, fasole...
Seara,
când ne așezam la masă, Ianka stătea lângă mine, iar tătarul îi spunea: „Tvoi
brat! Tvoi brat!”, (adică Fratele tău! Fratele tău!), fiindcă băiatul lui, care
era la nemți, semăna leit cu mine. Tătarul zicea asta, ca să ne apropie și mai
mult unul de altul, pe mine și pe Ianka; după război, zicea că mă face ginere. Dar
n-a fost să fie așa!... Nu tot ce vrea omul în lumea asta i se îndeplinește.
De
multe ori, seara, când imamul, preotul lor tătăresc, se suia în geamie și
cânta, de se auzea în tot satul, stam cu Ianka după un gard de piatră, brațe în
brațe, sărutându-ne. Îi dădeam ușor în jos marama subțire și neagră și simțeam
cum răzbătea de sub ea mireasma trupului ei tânăr, căldura cărnii ei
negricioase, fierbinți. Se pierdea toată; se agăța, moale, cu brațele de gâtul
meu și rămânea așa, legănându-se ca apa pe lac, atunci când cade câte o frunză.
Ofta și nu zicea nimic, nimic! Aș fi putut să-i rup marama și toate cele de pe
trupul ei, dar parcă cineva mă îndemna să nu fac asta; simțeam că niște ochi
iscoditori și foarte atenți mă priveau de undeva, din umbră. Apoi, auzeam
preotul tătar cântând în geamie cu glas tătăgănat, pierzându-i-se peste
stâncile de deasupra noastră, spre cer și spre Dumnezeu.
Fierbinte-i
era carnea; la fel și aerul gurii ei! Și, totuși, ceva mă făcea să tresar.
Părea că nu era drept ca mâinile mele, care uciseseră sute de oameni, tineri ca
și mine, să se topească-n carnea ei ca miezul roșu al merelor, vara!... Ceva se
petrecea cu mine. Eram neliniștit, pustiu! Aș fi vrut să-i spun că cei pe care
îi ucisesem se agață de picioarele mele; că mă smulg de lângă ea și mă trag în
jos, în pământ. Nici nu o mai simțeam atârnându-mi de gât; așa de ușoară era;
așa de departe eram eu de ea. Apoi, dintr-o dată, ca și cum m-aș fi trezit
dintr-un vis urât, printre morți descompunându-se-n mlaștini, verzi la față, o
cuprindeam din nou, sărutând-o, ținând-o așa de aproape de mine, încât simțeam
aburul cald, din nările ei, cum îmi intra pe după gulerul vestonului, în jos,
încălzindu-mi tot spatele. Mă furnica până în talpă. Parcă pluteam pe cântecul
venind din geamie și mă pierdeam cu el înspre cer, cu tătăroaica atârnată de
gâtul meu.
„Doamne,-mi
ziceam, dacă-ai vrea să ne duci măcar o vară în cer, departe de războiul ăsta
nenorocit, să ne așezi acolo, sus, pe o pajiște verde, iar norii să treacă la
vale, deasupra noastră, cât e vara de lungă, unul printr-altul să fim, ca
sâmburele și miezu-n cireașă, ca vinu-n ciorchine, ca mireasma în crin! Spală,
Doamne, trupul meu cu toate mările lumii! Curăță-mi sângele de pe mâini cu roua
din rai! Unge-mă cu uleiuri de fragă, de zmeură și de galbene mure! Ia-mi inima
și clătește-o-n șuvoaiele reci, năvalnic coborânde din munte! Scaldă în faguri
de miere de cimbru lumina ochilor mei, ca să nu mai văd cum din cețuri răsar
chipuri încruntate, albite de moarte, cu nasul și urechile sfârtecate cu dinții
de cruzii uzbeci!”.
Odată,
într-o altă seară, pe când din nou îl ascultam pe imam, am izbucnit în plâns ca
un copil. Plângeam în hohote, fără a mă putea opri. Tătăroaica mă tot întreba
ce am, lipindu-se și mai tare de mine, pupându-mă-ntruna. Știam destul de bine
rusește, pentru că pe rusește vorbeam cu ea, dar nu puteam să răspund nimic. Mi
se scârbise de lume! Rău de tot, de tot! Tătăroaica asta era lângă mine cum e o
floare lângă cadavrul unui soldat mort, vara, pe o câmpie, departe de cei
dragi, de-acasă! Așa mă simțeam eu în seara aia în care plângeam. De atunci, am
știut că nicio singură dată măcar nu va fi a mea; că între mine și ea e
cântecul imamului, curgând spre Dumnezeu ca o rugă și ca un blestem pentru
mine. Mi-am dat seama, ca și cum cineva îmi spunea încet la ureche, că seara
aceea va fi, poate, ultima seară a noastră, numai a noastră; că soarta ne va fi
diferită. Într-adevăr, așa a și fost. A doua zi, dimineața, a trebuit să
plecăm. Nici nu mi-am luat rămas-bun de la ea! Poate mă mai așteaptă și-acum
lângă zidul acela din piatră.
Am
început din nou atacul împotriva rușilor, dar ceva scârțâia și erau semne că
nemții încep să se clatine. Bătea aviația, băteau tunurile... La noi, în
linia-ntâi, era liniște. Stam în tranșeu și mă gândeam la tătăroiacă, la arsura
gurii ei. Doamne, cum mai stătea atârnată de gâtul meu! Ca o picătură de apă,
pe frunză, după ce contenește ploaia și dă soarele!
N-a
mai durat mult și nemții au hotărât împreună cu divizia noastră să facă un
batalion de asalt. Trebuia ca fiecare unitate să dea câte o grpă sau câte un
pluton de infanterie. Pe firul meu s-a vorbit acest lucru. Atunci am înțeles că
acel batalion era de sacrificiu, iar nemții nu contribuiau cu nici un ostaș.
Era, așadar, batalion românesc! L-am auzit pe general cum a cerut uniităților
să dea cei mai buni oameni. El le zicea „infanterie ușoară”, dar eu am înțeles
despre ce era vorba.
Era
iarnă și ger cumplit. Iarna lui ’42 spre ’43. Ningea continuu. Ziceai că nu se
mai sfârșește. Ningea peste Caucaz. Ningea peste mine-n tranșeu, de ziceam că
mă-ngroapă de viu, acolo, în munți. Într-una din zilele ce au urmat convorbirii
generalului cu comandanții de unități, mă și trezesc cu căpitanul, că vine
să-mi spune:
-
Ionescule, alege-ți din toată compania o grupă care-ți place! Ia-ți băieții cei
mai buni, cei mai curajoși! Mergi apoi la magazie și ia-ți toate materialele
necesare grupei de transmisioniști, că vei merge la batalionul de infanterie
ușoară!...
În
grupa mea îmi adunasem toți nebunii, toți hoții, toți pungașii, toți leneșii.
Făcusem o grupă de vreo șatesprezece-optsprezece oameni. Printre ei era și un
adventist; ăla era mai bătrân și era surd. A murit mai târziu. N-auzea deloc
când pleca brandul, ca să se apere. Îl lăsam la bordei, să ne-ncarce
gloanțele-n saci; le lua din lăzi. Când l-am auzit pe căpitan ce vrea, nici
n-am mai stat pe gânduri:
-
Domnule căpitan, raportez, grupa mea cred că întrunește toate condițiile. Nu
mai am nevoie de nimeni”, dar căpitanul a insistat să mă duc, totuși, în
companie și să-mi caut cei mai buni ostași. Când am plecat la companie, m-am
dus la băieții din grupa mea și le-am spus toată treaba. Ăștia, cum au auzit,
și-au strâns ce-aveau și s-au luat după mine cum se iau puii după cloță.
-
Mă, băieți, gândiți-vă bine, le-am spus, că nu e lucru de glumă cu batalionul
ăsta de infanterie ușoară. E periculos al dracului! Ce, voi credeți că mergem
la clăci, în sat? Gândiți-vă bine, ca nu cumva mâine-poimâine să ziceți că v-au
degerat urechile și v-au căzut prin munți, de ger, din vina mea!...”.
- No
contează! Mi-au zis. Ce dacă e de infanterie ușoară? Mergem cu dumneata!”.
Țineau
băieții ăștia la mine ca la tatăl lor, dar și eu îi respectam; eram șef de
grupă, dar îi respectam.
Era
seara când am ajuns la companie, de le-am spus ce-a zis căpitanul. Aprinseseră
niște lumânări de seu. i-au luat ranițele la spinare, muniția și m-au urmat. Am
încercat să-i opresc, dar n-am putut. Pe cine să oprești?! S-au ținut după
mine. Ne-am dus la batalion. Acolo, ne-au îmbarcat în mașini, cu materiale cu
tot, și ne-au dus pe niște câmpuri. Era un ger, Doamne, Doamne, Doamne! Nu
știai unde să te bagi ca să scapi de el. Ne-au lăsat într-o câmpie de la Cotul
Donului în jos. Zăpada era la piept. Înotai prin ea. Ne-am instalat grupa,
telefoanele și ne-am dus în spate, să ne facem gropile individuale. Prima grijă
a celui care luptă în linia întâi este să-și sape groapa individuală, în care
poate să moară ciuruit, spintecat de vreo schijă sau îngropat de viu de șenilele
tancului, dar poate să și fie ferit.
Am
săpat la gropi până aproape de ziuă, dar nu toți și le terminaseră, fiindcă
pământul era tare ca cimentul, iar gerul îți pătrundea în oase, de simțeai
că-ți îngheață și măduva, nu numai sângele-n tine. Vedeam că se cam crăpa de
ziuă, când a început să se audă o huruială mare, ca geamătul mării, noaptea,
când e furtună și se lovesc valurile de țărmuri, spărgându-se cu vuiet mare și
greu. Dar nu era numai vuietul acela groaznic, ci se vedea o bâlbără mare.
Ziceai că acolo, la Cotul Donului, arde pământul; că se topește zăpada și
fierbe, clocotește și ea; că flăcările se cațără pe cer, ca vița de vie,
toamna, roșie, galbenă-roșiatică, și că cerul se aprinde și el, urmând ca, în
câteva clipe, să se prăbușească cu funinginea și cu scrumul pe noi; că n-o să
avem unde să ne mai ascundem...
Ardeau
și cerul și pământul! Venise sfârșitul lumii! Iar peste noi venise și ne
cuprinsese groaza, dar n-aveam unde să fugim, și, mai ales, nu puteam să
părăsim locul ce-l ocupaserăm.
Când
priveam noi cu ochii îngroziți, neștiind ce se întâmpla acolo, înaintea
noastră, vedem deodată venind un neamț rănit, rupt ca vai de el. Nu zicea
decât: „Vec! Vec! Vec!”. Ne-am îngrozit, când l-am văzut cum arăta; cred c-a
murit; n-am avut cum să-l ajutăm. După el, hop! că vine și un român de-al
nostru, care ne-a spus:
-
Ne-au prăpădit, mă, fraților! Ne-au prăpădit!” și-a căzut dinaintea noastră. A
căzut pe spate în zăpada aia de era până la brâu; l-a îngropat zăpada. Acolo
i-au putrezit oasele, săracul de el!
N-a
mai durat mult și ne-am trezit cu rușii peste noi. Noi, fugi înapoi! Am fugit
desculț, că n-am mai apucat să-mi mai iau bocancii din groapă. Am găsit un
neamț mort (poate cel pe care îl văzusem) și i-am luat cizmele. Nemții erau
bine îmbrăcați. Au venit rușii peste noi ca un val mare, care mătură tot ce e
pe țărmul mării. Praf și pulbere ne-au făcut! Țăndări! Nici nu ne vedea să
credem! Parcă iarna și Dumnezeu țineau cu ei de data asta! Zburau rușii peste
noi! Pulbere ne-au făcut! Nimic aproape n-a mai rămas din batalionul nostru și
din divizia a unsprezecea. Parcă nici n-ar fi fost vreodată la Cotul Donului o
asemenea divizie. Fiecare a fugit cum a putut și pe unde a putut. La un moment
dat, ne trezim cu doi nemți cu motocicletele, prin nămeți; stăteau cu ele după
curbe. Nemții ăștia ne-au spus nouă, rămășițelor, să le apărăm lor retragerea.
Băieți
deștepți nemții ăștia! Adică, noi, românii, să le apărăm lor retragerea, ca ei
să scape, iar noi să fim de sacrificiu!... Pe front însă nu faci ce vrei și cum
vrei. Așa că, ne-am instalat pe poziție, dar din nou am fost respinși și am
fost puși pe fugă. Se înfuriase rău de tot rusul pe neamț! Ziceai că, gata!
l-a-nghițit de viu de data asta; că nu mai are scăpare nici în Berlin!...
Fugeam prin nămeți ca zăpăciții; din când în când ne mai întorceam și ne mai
uitam dacă tancurile vin sau nu pe urma noastră. Țiuiau gloanțele pe lângă noi,
de ziceai că picură ploaia pe acoperișul de tablă al Mănăstirii dintr-un Lemn.
Ne
zăpăciseră rușii! Fugă ca aia n-am mai luat în viața mea! Ziceam că, dacă aș fi
avut aripi, ca vulturul, să zicem, aș fi zburat în slava cerului și de acolo aș
fi coborât încet pe Valea Oltului, în jos, până la Băbeni, iar de acolo, pe
Bistrița și pe Otăsău, fără teamă de vânători, până acasă. Dar unde să fi
fugit, Dumneeule?! Unde să te mai duci, când nici nu știai măcar în ce direcție
te îndrepți, dacă sunt sau nu localități, dacă dai peste ruși sau peste
partizani!... Era ca și cum ai fi căzut în mijlocul unui descântec al unei
vrăjitoare bătrâne, din care nu puteai să mai ieși; te amețea vraja cuvântului,
te răsucea și te arunca apoi într-un vârtej continuu, din care nu mai aveai
scăpare!
Lucrul
ăsta mi se întâmplase pe la vreo șaptesprezece ani, când o ursărească bătrână,
trecând prin satul nostru, m-a văzut stând de vorbă cu o fată lângă poarta
casei ei, și mi-a zis că vrea să-mi ghicească, fiindcă i se arată ei multe,
multe de tot despre mine. M-a convins. Apoi, i-a spus fetei să aducă o cană de
pământ plină cu apă și un cărbune din vatră. După ce i le-a adus, și-a scos din
fustele-i roșii, colorate în toate felurile, și-a scos niște pietricele
albăstrii, altele erau gălbioare, o gheară de pisică, un coț de câine,
îngălbenit, și un pai. A pus pietricelele alea în apa din ulcică, apoi a
mestecat cu paiul și a zgâriat apa cu gheara pisicii; s-a repezit la ea cu
colțul de câine, lătrând. Lătra ursăreasa ca un câine jigărât, de-ți venea
s-o-mbrâncești în șanț, nu alta!... După asta, m-a pus pe mine să fac semnul
crucii deasupra apei din ulcică, să-mi smulg trei fire de păr de pe piept și să
le arunc în ulcică; le-a adunat apoi cu gheara pisicii, a scos pietricelele din
apă și m-a pus să mă uit în fundul ulcelei. Ce să vezi? Era chiar dracul
gol-goluț, negru și mic, cu cornițe, așa cum au melcii, și rânjea la mine,
privindu-mă fix.
Odată
mi s-au muiat picioarele și m-a cuprins o amețeală, apoi un vârtej, de nu mai
știam dacă mai eram pe lumea asta sau nu. Știu că ursăreasa mi-a cerut să-i dau
bani, iar eu, ca prostul, i-am dat toți banii ce-i aveam în portofel. M-am
trezit aproape de seară, tot la poarta fetei aleia, pe bancă, întins, iar ea
era lângă mine și tot îmi zicea ceva. Eu însă eram amețit rău de tot, așa cum
eram atunci, când ne-au respins rușii la Cotul Donului. Rămăseserăm zăpăciți
de-a binelea!...
Dintr-un
batalion n-am mai rămas decât vreo câțiva. Rămășițe. Se dusese ca aburul
batalionul nostru de infanterie ușoară, de elită!... În sfârșit, am fost
adunați la Kașari, la un centru, unde a rămas o parte din noi, din rămășițe; pe
mine m-au luat cei de la Batalionul
2.
- Va
urma –
https://www.art-emis.ro/istorie/prizonierii-infernului-3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu