Dezinformarea,
componentă de bază a războiului informațional (3)
General
mr. (r) Prof. univ. dr. Gheorghe Nicolaescu
23
Noiembrie 2022
În foarte multe ocazii, dezinformatorii
sunt tentaţi să-şi trateze cu dispreţ viitoarele victime, aceasta constituind o
gravă eroare. În acest context, trebuie să remarcăm faptul că actorii
acţiunilor de dezinformare trebuie să aibă grijă ca acestea să nu se transforme
în minciuni facile sau în tentative de a înşela din plăcere sau din prostie,
aspecte care sunt toate la fel de grave şi de periculoase. De asemenea, nu
trebuie trecut cu vederea faptul că excesul de acţiuni de dezinformare (adică
de minciuni elaborate cu stil) se plăteşte pe termen lung cu preţul pierderii
oricărei credibilităţi. Folosită fără prudenţă, dezinformarea riscă să devină o
acţiune în sine, cu finalitate ineluctabilă.
Ţintele sunt persoanele sau grupurile
sociale asupra cărora se propune executarea influenței sau asigurarea
controlului, în mod direct sau prin intermediari. Metodele folosite pentru
atingerea ţintei variază şi în funcţie de dimensiunile acesteia, în sensul că
aceasta poate fi punctuală (o personalitatea sau un mic grup de influenţă) sau
generală (publicul larg sau o alianţă interţări). Există puţine şanse ca un
lider politic sau militar să fie indus în eroare de un document sau de o ştire
falsă, având posibilitatea expertizării prin intermediul serviciilor specializate.
De aceea, se impune ca pentru asigurarea succesului, dezinformarea să fie
întreprinsă de un specialist cu acces în mediul de relaţii al ţintei. În
schimb, dezinformarea propune metode cu o dinamică specifică în cazul unui grup
mai mare de persoane. O misiune precisă de dezinformare poate fi concepută
folosindu-se o gamă variată de procedee. Înainte de apariţia internetului, V.
Volkoff identifica șapte forme de a prezenta opiniei publice un fapt, un caz
sau eveniment: afirmat, negat, aprobat, dezaprobat, amplificat, diminuat sau
trecut sub tăcere.
Fiecare dintre aceste procedee necesită un
volum imens de proceduri pentru întocmirea unui plan de dezinformare valabil,
capabil să convingă, dar şi un număr mare de specialişti care să pună în
aplicare acest plan pe diferite etape. Internetul a facilitat întrucâtva acest
demers, în sensul că „etapa cea mai dificilă este constituirea discursului”
care să fie lansat în spaţiul virtual.
Controlul este următoarea etapă a
operaţiunii care se realizează tot cu ajutorul „reţelelor de socializare” cu
dificultate crescândă în modul în care rezultă perceperea (ca adevăr sau
minciună) a mesajului transmis. În esenţă cele 7 metode de lucru identificate
de Volkoff vor continua să funcţioneze, însă eficacitatea şi valabilitatea lor
vor rămâne permanente, iluzorii sau nesigure.
Operaţiunea de dezinformare orchestrată
prin mijloacele de presă clasice sau prin reţelele de socializare se prezintă
în opinia experţilor ca o piesă de teatru în care comanditarii sunt regizorii,
care sunt împărţiţi în două grupe:
- factorii de decizie: guverne, state
majore militare, cartiere generale militare care conduc operaţiunile de
dezinformare;
- grupurile de presiune: care încearcă să
orienteze evaluările politice generale conform propriilor puncte de vedere sau
interese.
A doua categorie de personaje ale acestei
piese de teatru îl constituie specialiştii care sunt actorii. Cei mai
importanţi dintre specialişti sunt:
- controlorul - care este echivalentul
ofiţerului coordonator;
- agenţii de influenţă - sunt persoanele
identificate şi recrutate de structurile specializate în dezinformare, cel mai
adesea din rândul cetăţenilor ţării vizate, colaboratorii conştienţi sau
inconştienţi de implicaţiile rolului şi demersurilor lor.
Pentru aceştia se manifestă tendinţa de
recrutare a lor nu pe criteriile ideologice ca în trecut, ci pe principiile
adeziunii etnice, religioase, culturale, ale cointeresării materiale şi nu în
ultimul rând ale constrângerii prin şantaj. Unii dintre aceştia ajung chiar să
fie numiţi sau aleşi în funcţii de conducere în stat, membri în Parlament, etc.
Dezinformarea îşi datorează o mare parte
din succese conjugării a doi factori: o parte din mediile specializate
existente în societate care pot constitui ţinte şi posibilitatea reînnoirii
imaginative continue pe care o necesită fiecare naţiune, respectiv regim
politic. Din aceste unghiuri se pot analiza următoarele medii sociale
vulnerabile la efectele dezinformării: ziariştii şi presa, inclusiv cea
electronică, elitele intelectualităţii, magistratura, cercurile de afacerii,
vedetele din mediul artistic, tineretul și personalităţile periculoase din
punct de vedere psihologic.
Existenţa reţelelor de comunicare socială
a creat un avantaj nesperat pentru cei care desfăşoară operaţiuni de
dezinformare şi anume că fiecare receptor de mesaj poate deveni un comanditar
mai mic, care poate câştiga în timp relativ scurt numeroşi adepţi vremelnici,
nici mai mult, nici mai puţin în funcţie de personalitatea acestuia şi de
nivelul de audienţă pe care îl are în mediul on line. Toţi cei care subscriu
într-un fel sau altul ideilor propagate pe rețelele de socializare se adaugă la
succesul pe care-l urmăresc cei care desfăşoară activitatea de dezinformare în
mod gratuit, fără nici un efort tehnic, uman sau financiar. Însă la fel de bine
poate exista şi un revers al medaliei, ca un efect de bumerang ce poate avea
potențial de a ruina întregul demers al operaţiunii de dezinformare.
În ceea ce priveşte posibilitatea unei
protecţii reale împotriva efectelor dezinformării trebuie subliniat faptul că
perspectivele sunt departe de a fi optimiste, în ciuda eforturilor ce se
întreprind pentru creșterea eficienții acestora. O ştire vehiculată recent pe
Internet și venită din F. Rusă se referă la ultimele cercetări ale oamenilor de
ştiinţă pe tema controlului şi manipulării creierului şi minţii umane. Datele
referitoare la acest subiect sunt incluse în celebrul „Dosar special 25”, care
ar fi fost desecretizat, fiind depozitat în arhivele secrete ale fostei K.G.B..
Un filmuleţ difuzat pe Youtube este comentat de o voce gravă care te îndeamnă
să crezi tot ce narează, inducând în mintea ascultătorului convingerea certă că
tot ce aude este perfect adevărat, fără dubii. Despre ce este vorba, în esenţă?
Un profesor – academician, directorul Institutului de Psihologie Aplicată -
lucra de câţiva ani la crearea unei arme psihotronice, pentru manipularea şi
controlul minţii umane care ar fi permis descoperirea a ceea ce gândesc
teroriştii internaţionali, dar şi localizarea acestora în timp şi spaţiu.
Într-o bună zi, profesorul îşi adună în
geantă o grămadă de documente „ultra secrete”, rodul cercetărilor lui şi ale
colaboratorilor, pentru a le lua acasă, în vederea ordonării lor, având în
vedere că a doua zi trebuia să prezinte un raport ştiinţific la Conferinţa
Naţională de Psihologie care avea loc la Moscova. Şi-a luat geanta, a plecat
seara acasă şi după câteva ore bune soţia şi vecinii îl găsesc strivit în
bătaie pe scările de la intrarea în locuinţă, înconjurat de bancnote de hârtie,
fără geanta cu documente secrete. Peste puţin timp, acesta a decedat în spital.
Miliţia închide repede cazul şi declară că atacul a avut ca scop jaful.
Se apreciază că documentele secrete
cuprindeau fotografii, filmări ale experimentelor făcute pe oameni şi animale,
studii şi proiecte ştiinţifice extrem de importante în legătură cu
posibilitatea creării unei arme de temut, pentru manipularea şi controlul
minţii umane. În „dosarul special 25” al K.G.B. apare termenul de „război
psihotronic” care până la clarificarea acestui caz, dacă va fi clarificat
vreodată pentru public, ar putea fi alăturat acelor 5 „ameninţări asimetrice”
(neconvenţionale) împotriva securităţii identificate de experţii N.A.T.O.,
astfel că ele ar putea fi acum în număr de 6: spionajul, terorismul
(internaţional), subversiunea, sabotajul, crima organizată şi războiul
psihotronic.
Filmuleţul de pe YouTube nu pare foarte
credibil din mai multe motive. În primul rând, profesorul rus nu putea lucra în
acele vremuri în U.R.S.S. la un asemenea proiect fără ştirea şi acceptul
conducerii politice şi a K.G.B.-ului. Apoi, nu avea cum să-şi pună în geanta
personală atâtea documente care ar fi fost înregistrate cu „strict secret, de
importanţă deseobită” pentru că îi era interzis prin lege scoaterea lor din
instituţia unde lucra. Al treilea motiv ar fi că profesorul nu ar fi putut
dezvălui public datele cercetării sale fără aprobarea K.G.B., ceea ce însemna
că bătaia încasată de la care i s-a tras moartea, avea un alt mobil, iar dacă
K.G.B. voia să-l omoare putea să o facă mult mai subtil. În ultimul rând,
filmuleţul, aducând în discuție rezultatele anchetei polițienești, nu face
altceva decât să elimine posibilitatea ca K.G.B.-ul să fie autorul sau
instigatorul atacului.
Şi atunci ce ar rămâne? Nimic. Probabil, o
intoxicare, o manipulare ordinară, doar o atenţionare că ruşii sunt avansaţi în
asemenea tipuri de experimente. Şi probabil că sunt...ceea ce poate fi
rezultatul pe care acest fake news dorea să-l implanteze în mintea celor care
accesau acest material pe Internet. Cred că fiecare dintre noi atunci când a
avut o discuție despre tehnicile de controlul minții umane s-a referit, chiar
și în treacăt, la cât de performanți sunt rușii în acest domeniu (sic).
Aşa cum afirmam mai sus, este dificil să
descoperi o operaţiune de dezinformare, ţintele acesteia şi mai ales misiunile
şi scopurile ei. De regulă, acestea se revelează pe parcurs, atunci când
dinamica se află la sfârşitul etapei sau atunci când răul a fost făcut și efectele
lui sunt ireversibile.
Cum tot pe parcurs vom afla, adică după
desecretizarea dosarului pandemiei generată de virusul SARS-Cov II (SC II) dacă
a fost sau nu pandemie sau dacă tot ce s-a întâmplat a fost real sau a fost o
mare campanie mondială de dezinformare şi de manipulare a opiniei publice. E
drept că ar fi prea mult pentru o campanie de dezinformare oricât ar fi de
elaborată şi oricât de amplă ar fi. Ar însemna chiar să admitem că suntem sub
controlul unui guvern mondial şi că teoriile privind existența unei conspirații
mondiale se adeveresc. Oricum, cel puţin noi, românii, am început să sesizăm o
oarecare inducere în eroare, intoxicare şi tendinţă de manipulare. Ultima
redută rămâne în continuare campania de vaccinare.
Indiferent care este realitatea, un lucru
este cert: lumea s-a împărțit în două grupări aproximativ egale care se
confruntă nu numai pe tărâmul științei sau preudoștiinței, dar și în stradă,
toate acestea cu un preț social, politic, economic și militar. Oare nu este
suficient pentru o campanie de dezinformare de succes?
Pe de altă parte, în contracararea
acţiunilor de dezinformare sunt necesare servicii extrem de rafinate şi abile,
dar chiar și așa vor rămâne reziduuri ale dezinformării în mintea celor care au
intrat sub incidența acesteia. Până la apariția unei structuri capabile să ne
protejeze în mod eficient de efectele periculoase ale dezinformării,
consumatorul de informații, va trebui să înveţe să se autoprotejeze şi să nu se
lase sufocat de valul de informații care năvălește asupra lui pe toate canalele
media. Oamenii vor trebui să învețe să deosebească singuri „zgomotele” de
informație. Educația este singura soluție și acest lucru încercăm să-l facem și
noi introducând în fiecare număr al revistei lucrări care tratează dezinformarea,
cu atât mai mult că marii noștri geopoliticieni (Simion Mehedinți, Constantin
Murgescu și alții) au atras atenția la înclinația poporului român către
teoriile conspiraționiste.
Este important să gândim cu propria
noastră minte, pe baza cunoștințelor și bunului simț propriu. Așa ne vom forma
propriile opinii ceea ce, cu siguranță, va limita mult posibilitatea de a fi
manipulați și de a îmbrățișa teorii care sunt falsuri acoperite cu un strat
subțire de adevăr.
De regulă, în faţa dezinformării statul
rămâne neputincios pentru că între stat şi informaţie nu a existat niciodată o
relaţie amiabilă - politicienii doresc să audă ceea ce cred ei că este adevărat
sau ce le convine, ceea ce intră în dezacord cu realitatea. Referindu-se la
acest aspect, V. Volkoff afirmă că „în materie de dezinformare, activitatea
statului este aproape întotdeauna nocivă; iar inactivitatea lui, de asemenea”.
În prezent, România nu dispune de o strategie coerentă, la nivel naţional, în
domeniul combaterii efectelor multiple ale războiului informaţional, în general
şi ale dezinformării în special.
Conceptul de dezinformare trezeşte în mod
special atenţia, întrucât circumstanţele politice şi culturale contribuie la
amplificarea lui considerabilă. Nu există stat care să nu fi practicat pe o
scară mai mică sau mai mare, în anumite contexte socio-istorice şi militare,
actul dezinformării. Aceasta va rămâne mult timp forma cea mai malignă şi
periculoasă a agresiunii având posibilităţi de manifestare multiple, începând
cu cel politic şi continuând cu cel militar, economic, bancar, social,
cultural, istoric, etnic, religios, s.a.
În ţara noastră, lăsând la o parte
dezinformarea generalizată, dar rudimentară, practicată de regimul comunist
împotriva întregii societăţi româneşti, în ultimii 30 de ani s-a purtat
constant o recrudescenţă a acţiunilor de dezinformare în toate domeniile cu
preponderenţă în domeniile politic, militar, juridic şi economico-financiar cu
consecinţe grave în planul siguranţei naţionale.
Apărarea împotriva efectelor dezinformării
nu trebuie lăsată doar pe seama structurilor de ordine şi siguranţă naţională.
Ea trebuie să fie problema tuturor şi a fiecăruia dintre noi.
Notă - Text publicat în Revista „Dincolo
de orizonturi, Anul VII, Nr.
14/noiembrie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu