,,PICURI DE
ISTORIE,,
ADEVĂRURI DUREROASE
A fost cândva o vreme în care bătăliile pe câmpul de luptă se câștigau
în cinste și în onoare, iar învingătorii îngloriați cu laur rămâneau în marea
carte a istoriei ca exemplu, ca îndemn, ca pildă de urmat. Atunci,
brațul, sabia și scutul fiecăruia, gândirea conducătorilor, ideea, crezul ce-i
mâna în luptă, erau hotărâtoare pentru a decide soarta unei bătălii, cea care
putea hotărâ uneori chiar soarta războiului.
Au fost atătea exemple în care o oaste mai puțin numeroasă decât a dușmanului,
dar îmbărbătată de crezul cauzei pentru care lupta, a câștigat mari bătălii
stârnid admirația lumii.
Au fost cazuri în care o oaste, o țară, un
popor, n-au vrut să se recunoască învinși și au luptat pănă la ultima suflare,
rămânând apoi pentru veșnicie în conștiința lumii nu ca învinși ci ca mari
învingători, tocmai pentru curajul și sacrificiul lor. Și așa, neam după neam
toți cei care i-au urmat au avut în ei forța ce-a dătătoare de putere pentru a
trece peste toate greutățile și nemerniciile lumii.
Ce ne-am face noi fără curajul dacilor și gestul pilduitor a lui
Decebal, fără dragostea de neam și țară a lui Mircea, fără dârzenia lui Ștefan
în fața tuturor hulpavilor roitori pe le hotarele Moldovei, fără marea clipa de
curaj și noroc al lui Mihai, fără înțelepciunea lui Cuza, fără jertfelnicia lui
Iancu, și cam atăt. Doar smeritul gând întors către ei și măreția faptele lor, ne mai înflăcărează uneori inima
și gândul, ne mai dau putere să ridicăm capul și să stăm drepți în fala lumii,
să mai credem că va mai veni odată cineva care să ne convingă că, inșiruindu-ne
după el putem a fi iarăși ce-am fost odată și încă mult mai mult.
Astăzi însă, marile victorii nu se mai decid pe câmpul de luptă, față în
față cu dușmanul, în luptă la baionetă, unde doar cei dârji și puternici pot să învingă. Astăzi, o bătălie și un război nu mai țin 1oo
de ani, 3o de ani, câțiva ani, ci doar câteva ore, zile sau cel mult câteva luni ori săptămâni.
Astăzi, cei lași, dar având tehnologia
cea mai avansată de partea lor, stau confortabil în fața ecranelor, la bordul
avioanelor sau a submarinelor invizibile
și, dintr-o singură apăsare pe buton câștigă o bătălie, un război. Unde suntem
noi în această situație? Pe nicăieri. Nu avem aparatură militară performantă,
nu avem armată, aviație, nave de război nici măcar pentru a ne apăra, dar avem
în schimb lași și trădători cât cuprinde.Cu ei în cârca noastră, noi nu
suntem în stare
nici măcar să câștigăm războiele din propria noastră ogradă, cel al limbii oficiale
române, cel al steagurilor, cel al plăcuțelor, cel al retrocedărilor
frauduloase, cel al școlilor, cel al pădurilor, cel al pâmăntului, al bogățiilor acestui pământ bun
și răbdător, etc, etc, d-apoi cum să putem câștiga un
război măcar de-un ceas dacă, Doamne ferește, vre-un vecin mai năzuros ne-ar
ataca.
Cu aceste cozi de topor ale neamului românesc, care fac tot feluri de
înțelegeri politice peste capul bietului popor român, nu vom putea câștiga nici
cea mai facilă luptă, cea pentru dreptate și adevăr, singura care ne poate
descătușa și izbăvi de tot răul acestei vieți. Așa se face că în fiecare zi
acceptăm înfrângereile fără măcar să conștientizăm pericolul care ne paște, îl
ignorăm, îl ascundem, îl lăsăm să-l rezolve timpul și timpurile.
La toate apelurile la unitate, făcute de oamenii răsponsabili ai acestei
țări, mai ales aici în jertfelnicul nostru Ardeal, răspunsul este neînsemnat,
neauzit, semn că și noi suntem lași, fricoși, trădători,
demni de toată mila. Ne trăim viața între o văicăreală continuă, înjurând toate
guvernele și pe toată lumea la un mic și-o bere cu
prietenii, la o chermeză populară
care ține din primăvară pînă-n iarnă. Așa nu se construiește nimic, așa nu se
fac lucrurile cele mari, durabile, așa lentoarea
noastră va nămoli și ultima picătură de dragoste de neam și țară, de adevăr, de
dreptate, de cinste, de onoare, lăsându-i pe toți dușmanii din-lăuntru, să ne
fure, să se-nstărească, să aibă mai multe drepturi de câte li se cuvine, să ne
cucerească pas cu pas, pe nesimțite, fără nici o minimă împotrivire din partea
noastră și, încetul cu încetul, pe nesimțite, vom
ajnge la mâna și la mila lor.
Așa am ajuns ca astăzi, evocarea lui Decebal, Mircea, Stefan, Mihai,
Cuza, Iancu, să rămână în sufletul a foarte multor români
doar o simplă evocare istorică, artistică, culturală,
științifică, fără să-i miște, fără să-i înalțe sufletește, fără să-i
îmbărbăteze măcar o clipă pe aceștia.
În fața acestei situații stau și mă întreb: oare ce va fi de copiii noștri?
Mi-e frică să mă gândesc la răspuns, pentru că ei, copiii vremilor care vor să vină, de-abia
dacă vor mai fi auzit de cei enumerați mai sus, întrucât și aici, cozile
noastre de topor, lingăii și închinătorii la multe uși europene, execută, fără
să crâcnească, ordinele acestora. Așa că pentru copiii de mâine țara va fi
acolo unde le va fi mai bine, iar neamul românesc nu va mai avea nici o
însemnătate pentru ei. Și atunci cine să ne mai apere de dușmanii de afară, ca
și de cei de din-lăuntru? Poate că doar Bunul Dumnezeu.
Ar fi bine să nu uitați, voi cei de azi, că în istorie, conștiința de
sine a unui neam s-a construit pe faptele cele mari și îngloriate ale
înaintemergătorilor, ținând mereu vie flacăra recunoștinței față de ei,
tocmai pentru a avea puterea necesară a
face cele de trebuință neamului și țării, fără de care nu putem să dăinuim aici, în cuibarul veșniciei noastre.
Trădătorii, lașii, cozile de topor, sunt petele de neșters pe obrazul
istoriei oricărui neam. Stârpiți-i, până nu vă stârpesc ei pe voi!
Mircea Dorin Istrate
Președintele Ligii Scriitorilor
Români
Filiala – Mureș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu