Occidentul
renunță la libertatea de exprimare
Thierry
Meyssan, jurnalist francez
23
Noiembrie 2022
Ceea ce vă prezentăm este o dezbatere
despre care se credea a fi fost închisă: occidentalii afirmaseră că libertatea
de exprimare este o condiție esențială pentru democrație și că nu o vor încălca
niciodată. Cu toate acestea, Statele Unite, Regatul Unit, Polonia, Italia și
Germania au luat deja calea cenzurii. Acum sunt lucruri de nespus. În Franța,
secretarul de stat responsabil cu cetățenia, Sonia Backès, încearcă să
discrediteze opiniile neoficiale pe care le aseamănă cu aberații sectare.
Statul, a anunțat ea, va organiza „aseze de aberații sectare și conspirație”
(sic). În Uniunea Sovietică, oponenții au fost plasați în spitale de
psihiatrie.
Libertatea de exprimare a fost o
caracteristică a Occidentului încă din secolul al XVIII-lea. Aceasta a fost baza
pe care s-a construit regimul politic susținut de clasele de mijloc:
democrația. Principiul conform căruia voinţa generală ar ieşi din confruntarea
diverselor opinii nu a mai fost contestat. Orice atac asupra acestei libertăți
a fost privit ca o lovitură pentru soluționarea pașnică a conflictelor. Totuși,
la începutul secolului al XX-lea, când războiul mondial a sfâșiat Occidentul,
britanicii, apoi americanii, nu au ezitat să folosească mijloace moderne de
propagandă, nu numai împotriva dușmanilor lor, ci și împotriva propriei
populații[1].
Pentru prima dată, guvernele democratice
puneau la cale programe pentru a-și înșela concetățenii. La sfârșitul acestui
război, britanicii s-au mândrit cu succesele lor, sugerând o posibilă utilizare
a propagandei de război în timp de pace. De asemenea, când sistemul economic
capitalist a fost amenințat și chiar înainte de începerea celui de-al Doilea
Război Mondial, democrațiile și libertatea de exprimare au fost puse în
așteptare, iar propaganda s-a reluat, mai întâi în Italia și Germania, apoi în
tot Occidentul. De trei sferturi de secol, occidentalii au jurat să-și apere
valorile și nu mai practică propaganda pentru uz intern.
Astăzi, ca și în anii 1930, sistemul
capitalist actual este amenințat de creșterea inegalității între alegători, dar
în moduri pe care nu le-am cunoscut niciodată. Dacă industriașul Henry Ford
spunea, în timpul crizei din 1929, că salariul unui șef nu trebuie să
depășească de 40 de ori cel al unuia dintre muncitorii săi, astăzi cel al lui
Elon Musk este de 38,5 milioane de ori mai mare decât al unora dintre angajații
săi din Statele Unite.
Principiul democratic „Un om, un vot” nu
mai are nicio legătură cu realitatea. În acest context, libertatea de exprimare
a fost contestată de occidentali. Rețelele de socializare, inclusiv Facebook și
Twitter, au cenzurat guvernele și, în cele din urmă, președintele în exercițiu
al Statelor Unite. Nu încălcau Constituția deoarece aceasta garantase această
libertate doar în fața abuzurilor de putere politică. Faptul că Elon Musk
tocmai a cumpărat Twitter și a anunțat că vrea să facă din aceasta o rețea
gratuită nu schimbă ceea ce s-a întâmplat. Ideea că nu putem spune totul a luat
deja loc.
Intelectualii percep că vom schimba
regimul economic și politic. În ultimii ani, mulți dintre ei s-au transformat
în susținători ai puterii, fie ele financiare sau politice, și și-au abandonat
funcția critică. Oricare ar fi evoluția, vor fi pe partea laterală a mânerului
și nu a toporului. De șase ani, ei ne vorbesc despre pericolul știrilor false,
adică despre informații părtinitoare și despre necesitatea de a controla ceea
ce spun și scrie oamenii. Discursul lor distinge oamenii care sunt în adevăr de
cei care greșesc, negând principiul egalității democratice. Încurcați în capcana
lui Tucidide, anglo-saxonii au provocat războiul civil din Ucraina și
intervenția rusă pentru a-i pune capăt. Încetul cu încetul, Occidentul intră în
război, în sens militar, împotriva Rusiei și, în sens economic, împotriva
Chinei. Sunt refuzate toate prejudecățile conform cărora nu se poate face
război cu puterile cu care avem schimburi economice intense.
Ca și în cele două războaie mondiale,
lumea este împărțită în două tabere care sunt în proces de separare. Deci
propaganda guvernamentală a revenit în Occident. Pentru prima dată, alegerile
prezidențiale din S.U.A. din 2020 au fost contestate. Congresul l-a declarat
câștigător pe Joe Biden, dar în realitate nimeni nu poate ști cine a câștigat.
Nu este posibil, ca în cazul lui Bush versus Gore (2000), să renumărăm
buletinele de vot pentru că problema nu este acolo: în multe locuri, numărarea
voturilor s-a făcut cu ușile închise. Poate că nimeni nu a înșelat, dar nu a
existat transparență a alegerilor; o procedură esenţială într-o democraţie.
Deja în anul 2000, Curtea Supremă Federală pusese capăt renumărării buletinelor
de vot, considerând că Constituția nu se referea la o alegere a președintelui
prin vot universal direct, ci se baza pe voința fiecărui stat. În virtutea
căreia, modul în care Florida a ales câștigătorul nu era de competența
autorităților federale.
Statele
Unite
Statele Unite au un Global Engagement
Center (G.E.C.), adică o structură, în cadrul Departamentului de Stat, care să
coordoneze discursurile oficiale ale aliaților săi. De asemenea, au, încă în
Departamentul de Stat, un subsecretar responsabil cu propaganda în străinătate
sub titlul de „Diplomație publică și afaceri publice”. Totuși, în aprilie 2022,
s-a făcut un pas: „președintele proclamat” Joe Biden s-a înconjurat de o specialistă
în propagandă, Nina Jankowicz.
Secretarul Securității Interne, fostul
judecător Alejandro Mayorkas, a creat un „Consiliu de guvernare a
dezinformarii” și l-a numit să-l prezide. A fost, nici mai mult, nici mai
puțin, decât reconstituirea dispozitivului de propagandă de război creat de
președintele Woodrow Wilson în 1917[2]. Nina Jankowicz a fost prezentată ca o
tânără cercetătoare, specialistă în „dezinformarea rusă”. În realitate, ea a
fost angajată a „Institutului Național Democrat” al lui Madeleine Albright,
responsabilă cu apărarea intereselor lui Biden din Ucraina. Această doamnă
fermecătoare a lucrat în echipa candidatului Volodymyr Zelensky, actualul
președinte al Ucrainei[3]. Ea a fost anterior, în plin război civil, în
serviciul lui Pavlo Klimkin, ministrul de externe al președintelui Petro
Poroșenko. Ea s-a opus apoi acordurilor de la Minsk, deși acestea fuseseră
aprobate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.
În timpul acestei lungi șederi în Ucraina,
ea a dezvoltat o teorie despre dezinformarea rusă căreia i-a dedicat o carte:
„Cum să pierzi războiul informațional: Rusia, știri false și viitorul
conflictului” (Cum să pierzi războiul informațional: Rusia, Știrile false și
viitorul conflictului). Neconștientă de realitatea războiului civil și a celor
20.000 de morți ai săi, ea a dezvăluit toate clișeele actuale asupra rușilor
răi care doreau să-și extindă imperiul în Donbass mințind pe europeni. În
această perioadă, Nina Jankowicz a folosit asociația ucraineană StopFake,
subvenționată de „National Endowment for Democracy” (cu alte cuvinte de
C.I.A.), guvernul britanic și George Soros, pentru a face să creadă că lovitura
de stat de la Maidan a fost o revoluție populară[4].
În videoclipul de mai jos[5], ea continuă
să mintă și laudă milițiile „naționaliste integrale” Aidar (a căror practică a
torturii Amnesty International o denunțase deja), Dnipro-1 și bineînțeles
batalionul Azov. În 2018, ea a apărat miliția nazistă C14[6] asigurându-se că
nu a practicat pogromuri împotriva țiganilor; că totul a fost... dezinformare
rusă. Acest expert în minciuni, nu a omis să mintă din nou în Statele Unite cu
privire la acuzațiile de trădare aduse lui Donald Trump (dosarul Steele) și să
nege crimele lui Hunter Biden[7]. Ea a mers chiar până acolo încât să prezinte
computerul fiului președintelui, confiscat de F.B.I., drept „invenție
rusească”.
În fața criticilor, Consiliul de Guvernare
a Dezinformarii a fost desființat pe 17 mai[8], însă minutele dintr-o regiune
din cadrul Agenției pentru Securitate Cibernetică și Infrastructură (C.I.S.A.),
o agenție a „Departamentului pentru Securitate Internă”, arată că persistă
într-un alt formularul[9]. În plus, potrivit inspectorului general al
administrației, funcția acestuia rămâne necesară[10].
Regatul
Unit
Britanicii, la rândul lor, au preferat să
se bazeze pe o „asociație”, Institutul pentru Dialog Strategic, care să facă în
locul guvernului ceea ce intenționează să facă, fără a-și asuma
responsabilitatea.
Acest think-tank, creat de Lordul George
Weidenfeld, baronul Weidenfeld, un „sionist adamantin”, în propriile sale
cuvinte, ar trebui să lupte împotriva extremismului. În realitate, și el este
dedicat răspândirii minciunilor pentru a înăbuși adevăruri strălucitoare.
I.S.D. scrie rapoarte din proprie inițiativă (sau mai bine zis a guvernului
britanic), dar și la cererea guvernelor europene care o finanțează. Ceea ce
este adevărat printre inventatorii propagandei moderne este adevărat și în
Europa.
Polonia
În februarie, adică chiar la începutul
războiului din Ucraina, Consiliul de Apărare al Poloniei a ordonat companiei
franceze Orange, care este principalul furnizor de acces la Internet în această
țară, să cenzureze mai multe site-uri de internet, inclusiv pe cel al Voltaire.
Rețeaua (Voltairenet.org). Contactată prin scrisoare recomandată, ea nu a dorit
să ne trimită scrisoarea de la autoritățile poloneze. Cât despre cei din urmă,
pur și simplu nu ne-au răspuns. Potrivit tratatelor europene, Consiliul de
Apărare are autoritatea de a impune cenzura militară în scopuri de securitate
națională.
Italia
În martie, Corriere della Sera a dezvăluit
un program guvernamental de monitorizare a persoanelor etichetate drept
„pro-ruși”[11]. Agenția de presă A.N.S.A. a publicat chiar și un număr al
Buletinului hibrid pe care „Dipartimento delle Informazioni per la Sicurezza”
(Departamentul Italian de Informații pentru Securitate) i-l consacră[12].
Germania
În Germania, ministrul de Interne,
social-democratul Nancy Fraeser, a înființat și un organism de control. Mergând
mult mai departe decât ceilalți, ea i-a pus misiunea de a „armoniza știrile” în
mass-media. De câteva luni, în cel mai mare secret, ea reunește mari șefi de
presă și le explică ce nu trebuie publicat. Italia și Germania au avut o
experiență crudă de cenzură în timpul fascismului și nazismului, așa că este
deosebit de îngrijorător să le vedem mergând pe această cale. Aceleași cauze
produc întotdeauna aceleași efecte. Nu este așadar surprinzător că, pentru
prima dată de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Italia și
Germania au refuzat, la 4 noiembrie 2022, la Adunarea Generală a Națiunilor
Unite, să voteze o rezoluție[13].
------------------------------------------------
[1] « Les techniques de la propagande
militaire moderne », par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 16 mai 2016.
[2] « Why Biden is in Danger of
Replicating Woodrow Wilson’s Propaganda Machine », John Maxwell Hamilton &
Kevin R. Kosar, Politico, May 5, 2022.
[3] « How the Biden administration let
right-wing attacks derail its disinformation efforts », Taylor Lorenz, The
Washington Post, May 18, 2022.
[4] « Meet the Head of Biden’s New
“Disinformation Governing Board” », Lev Golinkin, The Nation, May 12, 2022.
[
[6] « La loi raciale ukrainienne », Réseau
Voltaire, 9 mars 2022.
[7] « La décadence de l’Empire états-unien
», par Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 6 septembre 2022.
[8] « The Disinformation Governance Board,
Disavowed », The Editorial Board, The Wall Street Journal, May 18, 2022.
[9] « Disinformation Governance Board
Minutes », CISA, June 14, 2022.
[10] « DHS Needs a Unified Strategy to
Counter Disinformation Campaigns », Office of Inspector General, August 10,
2022.
[11] « L’Otan surveille les influenceurs
qui doutent de la version officielle de la guerre », Réseau Voltaire, 18 juin
2022.
[12] Hybrid Bulletin n°4, Dipartimento
delle Informazioni per la Sicurezza, 15 maggio 2022.
[13] Sursa - https://www.voltairenet.org/article218373.html
- 8 noiembrie 2022.
Versiunea originală în limba franceză
L’Occident renonce à la liberté
d’expression
Thierry Meyssan
C’est un débat que l’on croyait clos : les
Occidentaux avaient affirmé que la liberté d’expression est un préalable
indispensable à la démocratie et qu’ils ne la violeraient jamais plus.
Pourtant, les États-Unis, le Royaume-Uni, la Pologne, l’Italie et l’Allemagne
se sont déjà engagés sur la voie de la censure. Il y a désormais des choses à
ne pas dire.
En France, la secrétaire d’Etat chargée de
la citoyenneté, Sonia Backès, tente de discréditer les opinions non-conformes.
Elle les assimile à des dérives sectaires. L’Etat, a-t-elle annoncé, organisera
des "assises des dérives sectaires et du complotisme" (sic). En Union
soviétique, on plaçait les opposants en hôpitaux psychiatriques.
La liberté d’expression était une
caractéristique de l’Occident depuis le XVIII° siècle. Ce fut la base sur
laquelle le régime politique porté par les classes moyennes fut construit : la
démocratie. Le principe selon lequel, la volonté générale surgirait de
l’affrontement des diverses opinions n’était plus contesté. Toute atteinte à
cette liberté était vécue comme un coup porté à la résolution pacifique des
conflits.
Pourtant, au début du XX° siècle, lorsque
la Guerre mondiale déchira l’Occident, les Britanniques, puis les États-uniens
n’hésitèrent pas à utiliser des moyens modernes de propagande, non seulement
face à leurs ennemis, mais aussi face à leur propre population [1]. Pour la première
fois, des gouvernements démocratiques mettaient en place des programmes pour
tromper leurs concitoyens. À l’issue de cette guerre, les Britanniques
s’enorgueillirent de leurs succès, laissant entrevoir un possible usage de la
propagande de guerre en temps de paix. Aussi, lorsque le système économique
capitaliste fut menacé et avant même que la Seconde Guerre mondiale fut
déclenchée, les démocraties et la liberté d’expression furent mises entre
parenthèses, et la propagande reprit, d’abord en Italie et en Allemagne, puis
dans tout l’Occident.
Depuis trois quarts de siècle, les
Occidentaux jurent de défendre leurs valeurs et de ne plus pratiquer la
propagande à usage interne.
Aujourd’hui, comme dans les années Trente,
le système capitaliste actuel est menacé par le développement des inégalités
entre les électeurs, mais d’une manière que nous n’avons jamais connue. Si
l’industriel Henry Ford disait, au cours de la crise de 1929, que le salaire
d’un patron ne devait pas excéder 40 fois celui d’un de ses ouvriers,
aujourd’hui celui d’Elon Musk est 38,5 millions de fois supérieur à celui de
certains de ses employés aux États-Unis. Le principe démocratique « Un homme,
une voix » n’a plus aucun rapport avec la réalité.
C’est dans ce contexte que la liberté d’expression
a été contestée par des Occidentaux. Les réseaux sociaux, notamment Facebook et
Twitter, ont censuré des gouvernements et, en définitive, le président en
exercice des États-Unis. Ils ne violaient pas la Constitution puisque celle-ci
n’avait garanti cette liberté que face aux abus du pouvoir politique. Le fait
qu’Elon Musk vienne de racheter Twitter et ait annoncé vouloir en faire un
réseau libre, ne change pas ce qui s’est passé. L’idée que l’on ne peut pas
tout dire s’est déjà installée.
Les intellectuels perçoivent que nous
allons changer de régime économique et politique. Au cours des dernières
années, quantité d’entre eux se sont transformés en soutien du pouvoir, qu’il
soit financier ou politique, et ont abandonné leur fonction critique. Quelle
que soit l’évolution, ils seront du côté du manche et non de la cognée. Depuis
six ans, ils ne cessent de nous parler du danger des Fake News, c’est-à- dire
des informations biaisées, et de la nécessité de contrôler ce que les gens
disent et écrivent. Leur discours distingue les gens qui sont dans la vérité de
ceux qui sont dans l’erreur, niant le principe d’égalité démocratique.
Engagés dans le piège de Thucydide, les
Anglo-Saxons ont provoqué la guerre civile en Ukraine et l’intervention russe
pour y mettre fin. Petit à petit, l’Occident entre en guerre, au sens
militaire, contre la Russie et, au sens économique, contre la Chine. Tous les
préjugés selon lesquels il n’est pas possible de faire la guerre avec des
puissances avec lesquelles on a des échanges économiques intenses sont
démentis. Comme lors des deux Guerres mondiales, le monde se divise en deux
camps qui sont en train de se séparer.
Aussi la propagande gouvernementale
est-elle de retour en Occident.
Pour la première fois, le scrutin
présidentiel US de 2020 a été contesté. Le Congrès a déclaré Joe Biden
vainqueur, mais en réalité nul ne peut savoir qui a gagné. Il n’est pas
possible, comme lors de l’affaire Bush contre Gore (2000), de recompter les bulletins
parce que le problème n’est pas là : dans de nombreux endroits, le
dépouillement des votes s’est tenu à huis-clos. Peut-être personne n’a triché,
mais il n’y a pas eu de transparence de l’élection ; une procédure essentielle
en démocratie. Déjà en 2000, la Cour suprême fédérale avait mis fin au
recomptage des bulletins, en considérant que la Constitution ne faisait pas
référence à une élection du président au suffrage universel direct, mais s’en
remettait à la volonté de chaque État. En vertu de quoi, la manière dont la
Floride avait désigné le vainqueur n’était pas du ressort des instances
fédérales.
États-Unis
Les États-Unis disposent d’un Centre
d’engagement global (Global Engagement Center - GEC), c’est-à-dire d’une
structure, au sein du département d’État, pour coordonner les discours
officiels de leurs alliés. Ils ont aussi, toujours au département d’État, un
sous-secrétariat chargé de la propagande à l’étranger sous le titre de «
Diplomatie publique et Affaires publiques » (Public Diplomacy and Public
Affairs). Toutefois, en avril 2022, un pas a été franchi : le « président
proclamé » Joe Biden s’est entouré d’une spécialiste de la propagande, Nina
Jankowicz.
Le secrétaire à la Sécurité de la Patrie,
l’ancien juge Alejandro Mayorkas, a créé un « Conseil de gouvernance de la
désinformation » (Disinformation Governance Board) et lui en a confié la
présidence. Il s’agissait, ni plus, ni moins, que de reconstituer le dispositif
de propagande de guerre créé par le président Woodrow Wilson, en 1917 [2].
Nina Jankowicz était présentée comme une
jeune chercheuse, spécialiste de la « désinformation russe ». En réalité,
c’était une employée du National Democratic Institute de Madeleine Albright,
chargée de défendre les intérêts des Biden en Ukraine.
Cette charmante dame a travaillé dans
l’équipe du candidat Volodymyr Zelensky, l’actuel président d’Ukraine [3]. Elle
était auparavant, en pleine guerre civile, au service de Pavlo Klimkin, le
ministre des Affaires étrangères du président Petro Porochenko. Elle s’opposait
alors aux accords de Minsk, bien qu’ils aient été avalisés par le Conseil de
sécurité des Nations unies. Durant ce long séjour en Ukraine, elle a élaboré
une théorie sur la désinformation russe à laquelle elle a consacré un ouvrage :
« Comment perdre la guerre de l’information : la Russie, les fausses nouvelles
et l’avenir du conflit » (How to Lose the Information War : Russia, Fake News,
and the Future of Conflict). Ignorant la réalité de la guerre civile et de ses
20 000 morts, elle y exposait tous les poncifs actuels sur les méchants russes
qui voulaient étendre leur empire au Donbass en mentant aux Européens.
Durant cette période, Nina Jankowicz
utilisait l’association ukrainienne StopFake, subventionnée par la National
Endowment for Democracy (autant dire par la CIA), le gouvernement britannique
et George Soros, pour faire croire que le coup d’État du Maïdan était une
révolution populaire[4].
Dans la vidéo ci-dessous, elle ne cesse de
mentir et fait l’apologie des milices « nationalistes intégrales » Aidar (dont
Amnesty International avait déjà dénoncé la pratique de la torture), Dnipro-1
et évidemment du bataillon Azov.
En 2018, elle défendit la milice nazie
C14[5] assurant qu’elle n’avait pas pratiqué de pogroms contre les Tsiganes ;
que tout cela était… de la désinformation russe.
Cette experte es mensonges, ne manqua pas
de mentir à nouveau aux États-Unis à propos des accusations de trahison portées
contre Donald Trump (le dossier Steele) et pour nier les crimes d’Hunter
Biden[6]. Elle alla même jusqu’à présenter l’ordinateur du fils du président,
saisi par le FBI, comme une « invention russe ».
Face aux critiques, le Conseil de
gouvernance de la désinformation a été dissout le 17 mai[7], cependant des
minutes d’une région au sein de la Cybersecurity and Infrastructure Security
Agency (CISA), une agence du département de Sécurité de la Patrie, montre qu’il
persiste sous une autre forme[8]. En outre, selon l’inspecteur général de
l’administration, sa fonction reste nécessaire[9].
Royaume-Uni
Les Britanniques, quant à eux, ont préféré
s’appuyer sur une « association », l’Institute for Strategic Dialogue, pour
faire à la place du gouvernement ce qu’il entend faire sans en porter la
responsabilité. Ce Think Tank, créé par Lord George Weidenfeld, Baron
Weidenfeld, un « sioniste adamantin » selon ses propres mots, est censé lutter
contre l’extrémisme. En réalité, il se consacre lui aussi à répandre des
mensonges pour étouffer des vérités criantes. L’ISD rédige des rapports de sa
propre initiative (ou plutôt de celle du gouvernement britannique), mais aussi
à la demande de gouvernements européens qui le financent.
Ce qui est vrai chez les inventeurs de la
propagande moderne l’est aussi en Europe.
Pologne
En février, c’est-à-dire au tout début de
la guerre en Ukraine, le Conseil de Défense polonais a ordonné à la société
française Orange, qui est le principal pourvoyeur d’accès internet dans ce
pays, de censurer plusieurs sites internet, dont celui du Réseau Voltaire
(Voltairenet.org). Contactée par lettre recommandée, celle-ci n’a pas souhaité
nous transmettre le courrier des autorités polonaises. Quant à ces dernières,
elles ne nous tout simplement pas répondu. Selon les traités européens, le
Conseil de Défense a autorité pour imposer une censure militaire pour des
besoins de Sécurité nationale.
Italie
En mars, le Corriere della Sera a révélé
un programme gouvernemental de surveillance des personnalités qualifiées de «
pro-russes ». [10] L’Agence de presse ANSA a même publié un numéro du Hybrid
Bulletin que le Département de l’Information pour la Sécurité italien
(Dipartimento delle Informazioni per la Sicurezza) y consacre [11].
Allemagne
En Allemagne, la ministre de l’Intérieur,
la social-démocrate Nancy Fraeser, s’est également dotée d’un organe de
contrôle. Allant beaucoup plus loin que les autres, elle lui a fixé comme
mission d’« harmoniser les nouvelles » dans les médias. Depuis plusieurs mois,
dans le plus grand secret, elle réunit des grands patrons de presse et leur
explique ce qui ne doit pas être publié.
L’Italie et l’Allemagne ont vécu une
cruelle expérience de la censure durant le fascisme et le nazisme, il est donc
particulièrement préoccupant de les voir emprunter ce chemin. Les mêmes causes
produisent toujours les mêmes effets. Ce n’est donc pas surprenant que, pour la
première fois depuis la fin de la Seconde Guerre mondiale, l’Italie et
l’Allemagne ont refusé, le 4 novembre 2022 à l’Assemblée générale des Nations
unies, de voter une résolution condamnant le nazisme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu