CE
NU PĂREA A Fi
~*~
Mi
tare dor de tine Vica, că te iubesc de înebunesc, cu jind, te iubesc încă atât
de mult, pentru mine rămâi ca un cult ca ceva sfânt pe pământ,
cu
drag de România mea,
în
lumea stângace și rea,
chiar
dacă patina timpului mă patinează, mă diminuiază,
dar
nu m-a învățat să fac ce nu părea a nu fi,
gargară,
cu pioneză și ce într-o bună zi n-oi mai fi,
în
abis sau divers divin univers, versus, în univers non sens invers.
Tragi
sforile spre abis înspre divin, destin senin/ străin de glie și omenie de
Românie scrisă contra cronometru, cu orientare, cu busolă ori după scoarța cu
mușchi a copacului, copacului care arată ne orientează, cu adevăr și,
cu
viață, compatibil, cu metehanță.
Focul
face gălăgie chipurile după cum se vorbește undeva, chipurile, că încă
suntem
vii, trăim nobil și sublim deci.
Miha
o amintit la Ionuț, în mașină venind din Cluj către casă, la iarba din
Ciubăncuța,
că-i
drag să vie ca să-mi facă elegată mâncare,
să-mi
gătească.
Mușchii
copacilor ne arată nordul, chiar și, în vremuri grele,
cu
facturi învreunate cu sume mari fără noimă, cu dragoste care pentru popor
nu-i
adevărată, că nu e compasiune din parte politicienilor provita pentru oamenii
de rând.
Vica
o divă printre țăranii ei, printre teii înfloriți cu albi porumbei, rodiți ca
pomi, domni. Avea sămânță de vorbă și, cu mine era nevastă fericită, avută, inteligentă,
cu
larghețe și noblețe, în a naturii frumusețe.
Să
ne vedem în primul rând serios, luminos-Hristos, laborios, armonios și să ne
auzim, dar și să ne citim sănătoși !
Între
noi e o competiție, cu plăcere și ambiție spre performanță.
Noi,
și iar noi, că nu ne oropsim, cum nici olarul nu-și irosește lutul. Mulțumesc
pentru bună voință,
ești
vestitor de veste bună, o zână bună !
Ai,
încredere, în mine. Frumos din partea ta, Ben, fiule, că nu ești, tu,
doar
de trei pițule/de câțiva grițari,
cu
toții știu ce bun ești.
Mă
zice-se, că era prea simplu, să fie așa de simplu, că trebuia să vină Ghiorghiu
Dej/Ceaușescu și-n drumul colonei
se
culcase un taur și oricât l-o lovit notorietățile nu s-o hinit de pe locul lui
și atunci un țăran ocoș o zis,
mă
duc eu
și
s-o dus și i-o șosalăptit:
-"
Dacă nu eliberezi calea, aieștea te
bagă, în colectiv". La auzul acestor
vorbe taurul, se saltă sculă în picioare și pe aci ți drumul,
fugi
văzând cu ochii
cât
e hotarul.
Esti
un mare neastamparat, dar te lasi furat de val si mai chinui cateodata
limba,
cu
neglijente in redactare sau exprimari de genul "cu a câtelea eventuale
volume", care suna ca naiba - ma rog, asta esti tu, Pavel din Ardeal,
cocotat in sa, pe cal,
cu
aer voevodal,
pascand
oile pe deal.
Dealu-i
alb, oile-s negre, cin' le vede chiar le crede,
cin'
le paste recunoaste ca la usi nu are broaste; intra, ies cuvintele
ca
in turma oile...
Ești
onorat, chibzuit și, tu, n-ai rămas niciodată pe geantă.
Omul,
cât trăiește muncește, gândește și speră.
Nu
știu ce zici, în cartea ta despre abis, despre divin, eu adăugând absolut,
omul
absolut Eminescu și,
despre
iarba cosită la 4 ani când te-ai teleportat la Ciudanovița, că eu,
cu
coasa mi-am ostenit zdrobindu-mi cioantele,
udând
cu sudoare,c-am asudat deplin sub arșița și toridul verii, cu deplinul ei
călduros și secetos, o sursă a ispitelor
cu
foame și sete, osteneală de muncă silitoare,
încântătoare,
cu binecuvântare și ,
cu
gândire laborioasă- luminoasă, în preaplin de fericire.
Fericirea
e în mine și o datorez scrisului ca o bună speranță, conștiinței,
precum
voinței și buneicuvințe
și
nobleței,
în
drept de a fi.
~*~
PAVEL
RATUNDEANU-FERGHETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu