PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE - CE NU PĂREA A Fi

 

CE NU PĂREA A Fi

 

 

~*~

 

Mi tare dor de tine Vica, că te iubesc de înebunesc, cu jind, te iubesc încă atât de mult, pentru mine rămâi ca un cult ca ceva sfânt pe pământ,

cu drag de România mea,

în lumea stângace și rea,

chiar dacă patina timpului mă patinează, mă diminuiază,

dar nu m-a învățat să fac ce nu părea a nu fi,

gargară, cu pioneză și ce într-o bună zi n-oi mai fi,

în abis sau divers divin univers, versus, în univers non sens invers.

 

Tragi sforile spre abis înspre divin, destin senin/ străin de glie și omenie de Românie scrisă contra cronometru, cu orientare, cu busolă ori după scoarța cu mușchi a copacului, copacului care arată ne orientează, cu adevăr și,

cu viață, compatibil, cu metehanță.

Focul face gălăgie chipurile după cum se vorbește undeva, chipurile, că încă

suntem vii, trăim nobil și sublim deci.

Miha o amintit la Ionuț, în mașină venind din Cluj către casă, la iarba din Ciubăncuța,

că-i drag să vie ca să-mi facă elegată mâncare,

să-mi gătească.

Mușchii copacilor ne arată nordul, chiar și, în vremuri grele,

cu facturi învreunate cu sume mari fără noimă, cu dragoste care pentru popor

nu-i adevărată, că nu e compasiune din parte politicienilor provita pentru oamenii de rând.

Vica o divă printre țăranii ei, printre teii înfloriți cu albi porumbei, rodiți ca pomi, domni. Avea sămânță de vorbă și, cu mine era nevastă fericită, avută, inteligentă,

cu larghețe și noblețe, în a naturii frumusețe.

Să ne vedem în primul rând serios, luminos-Hristos, laborios, armonios și să ne auzim, dar și să ne citim sănătoși !

Între noi e o competiție, cu plăcere și ambiție spre performanță.

 

Noi, și iar noi, că nu ne oropsim, cum nici olarul nu-și irosește lutul. Mulțumesc pentru bună voință,

ești vestitor de veste bună, o zână bună !

Ai, încredere, în mine. Frumos din partea ta, Ben, fiule, că nu ești, tu,

doar de trei pițule/de câțiva grițari,

cu toții știu ce bun ești.

 

Mă zice-se, că era prea simplu, să fie așa de simplu, că trebuia să vină Ghiorghiu Dej/Ceaușescu și-n drumul colonei

se culcase un taur și oricât l-o lovit notorietățile nu s-o hinit de pe locul lui și atunci un țăran ocoș o zis,

mă duc eu

și s-o dus și i-o șosalăptit:

-" Dacă nu eliberezi  calea, aieștea te bagă, în colectiv". La auzul acestor  vorbe taurul, se saltă sculă în picioare și pe aci ți drumul,

fugi văzând cu ochii

cât e hotarul.

 

Esti un mare neastamparat, dar te lasi furat de val si mai chinui cateodata

limba,

cu neglijente in redactare sau exprimari de genul "cu a câtelea eventuale volume", care suna ca naiba - ma rog, asta esti tu, Pavel din Ardeal, cocotat in sa, pe cal,

cu aer voevodal,

pascand oile pe deal.

Dealu-i alb, oile-s negre, cin' le vede chiar le crede,

cin' le paste recunoaste ca la usi nu are broaste; intra, ies cuvintele

ca in turma oile...

Ești onorat, chibzuit și, tu, n-ai rămas niciodată pe geantă.

Omul, cât trăiește muncește, gândește și speră.

 

Nu știu ce zici, în cartea ta despre abis, despre divin, eu adăugând absolut,

omul absolut Eminescu și,

despre iarba cosită la 4 ani când te-ai teleportat la Ciudanovița, că eu,

cu coasa mi-am ostenit zdrobindu-mi cioantele,

udând cu sudoare,c-am asudat deplin sub arșița și toridul verii, cu deplinul ei călduros și secetos, o sursă a ispitelor 

cu foame și sete, osteneală de muncă silitoare,

încântătoare, cu  binecuvântare și ,

cu gândire laborioasă- luminoasă, în preaplin de fericire.

Fericirea e în mine și o datorez scrisului ca o bună speranță, conștiinței,

precum voinței și buneicuvințe

și

nobleței,

în drept de a fi.

 

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE