„Malavita”
Grid
Modorcea, Dr. în arte
27
Noiembrie 2022
Un as al stilului crazy, pe care îl
recunoști dintr-o mie, este regizorul francez Luc Besson, fiindcă el stăpânește
atât de bine stilul crazy încât îl parodiază. Toate filmele sale sunt parodii,
folosindu-se de acest stil ca să le dea lecții americanilor, deși el însuși
este bine americanizat. Orice gen este abordat în acest fel, fie că atacă o
temă delicată, controversată, ca mitul Ioanei D`Arc, pe care îl demitizează,
fie genul S.F., ca antologicul „Al cincilea element”, fie zona paranormalului
și a tehnologiei abisale, ca în Lucy. El este la fel de nebun ca Tarantino et
co., dar are în plus această calitate specifică spiritului francez, occidental,
distanțarea. Și reușește să-și ducă demonstrațiile până la capăt printr-un
story care are un start inocent, totul pornește aproape melodramatic, cum este
și începutul filmului „The Family”, care circulă la noi cu titlul „Malavita: O
familie criminală” (2013), în care vedem o familie aproape sfântă, de oameni
iubitori, buni, pâinea lui Dumnezeu.
„Malavita” este inspirat din romanul
„Badfellas” (Băieți răi) al lui Tonino Benacquista, care este o replică la
„Goodfellas” (Băieți buni), faimosul film al lui Maritn Scorsese, după romanul
Wiseguy de Nicholas Pileggi. Luc Besson a făcut o parodie la „Băieții buni”, după
„Băieții răi”! A realizat un thriller-ul cu accente de comedie neagră.
„Malavita” spune povestea lui Giovanni Manzoni, un fost gangster, care, după o
înțelegere cu FBI-ul, se refugiază împreună cu soția într-un sat din Franța, cu
condiția să termine cu trecutul. El își ascunde adevărata identitate sub numele
de Fred Blake. Giovanni începe să se simtă confortabil și în siguranță în
Europa, mai ales că este primit cu brațele deschise de localnicii pe care i-a mințit că se află acolo pentru a scrie
despre debarcarea trupelor aliate în Normandia în timpul celui de-al doilea
Război Mondial. Cineva, pe forum, se întreba cum de știu toți engleza, iar eu
îl întreb cum de nu știe că este vorba de o convenție, că suntem în lumea
imaginarului?!
Fred Blake (Robert de Niro) se străduie
să-și scrie memoriile, dar nu a reușit să scrie decât câteva pagini, își dă
seama că scrisul este meserie grea, dar tot încearcă, ea, soția lui, Maggie
(Michelle Pfeiffer), este la fel de bună, seducătoare, o minune de femeie, pe
care el o iubește la nebunie, fiindcă ea îi face cele mai bune prăjituri. Ce să
mai spunem despre cei doi copii ai lor, o fată, adolescentă, Belle (Dianna
Agron), care se rușinează când mama îi spune că trebuie să-și găsească un băiat
care să o dezvirgineze, dar numai cu prezervativ, e clar? Băiatul, Warren (John
D’Leo), are la școală numai note maxime, dar stă prost la capitolul purtare, e
cam bătăuș. El însă și iubește sora la nebunie.
Familia este total armonică, până începe
să curgă la robinet apă murdară. Și atunci Fred se duce în audiență la primar
și îi cere să rezolve problema. Primarul îi spune că el este nou aici, în sat,
și să-i lase pe ei în pace fiindcă știu ce au de făcut. Instalația e defectă.
Fred nu are liniște. Apare contrastul dintre metodele francezilor și cele
mafiote. Familia Manzoni se integrează în comunitatea de francezi, dar nu
reușește să se debaraseze complet de vechile obiceiuri și continuă să rezolve
problemele cu care se confruntă, prin tactici de modă veche specifice
mafioților. Deși încearcă să ducă un trai tihnit și să se țină departe de
numeroșii dușmani, Giovanni/Fred este prins de fiecare dată din urmă de
trecutul lui întunecat, ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să o tempereze
pe impulsiva lui nevastă, care are tendința de a incendia obiecte atunci când
se simte trădată.
Și așa procedează Fred și acum, fiindcă
trecutul nu-l iartă. El se gândește la o soluție mai rapidă, să arunce în aer
instalația (stația de epurare a apei). Așa face. Pune dinamita, dar era pe ce
să fie prins de Robert Stansfierd („Stan”), șeful lui de la FBI (Tommy Lee
Jones), care îl vizitează și dorește să afle ce scrie. A auzit că scrie, ce
scrii? Memorii. Ce fel de memorii? Să nu divulgi cumva legăturile dintre noi și
mafia. Comandantul e îngrijorat, trebuie să văd. Tu ai să fii erou pozitiv,
Stan…
Pas cu pas, totul capătă o încărcătură de
dinamită, culminând cu atacul mafiei asupra familiei lui Giovanni, care trebuia
pedepsit pentru trecutul lui întunecat. Răzbunarea e arma mafioților și trebuia
și ea parodiată. Venirea mafioților este surprinsă de băiat, care tocmai voia
să fugă, își pregătise actele, un pașaport fals, ca să ajungă la Paris. Avea 14
ani și a spus că îl urmează pe tatăl lui, care a început aventura vieții la 13
ani. Dar el îi vede pe bandiți coborând dintr-un autobuz și se întoarce să-și
ajute familia. Împreună cu sora lui va face minuni. Sora lui nu mai e virgină,
căci, între timp, l-a acostat pe un băiat de clasă, și a făcut amor cu el
într-o scenă foarte patetică.
Lupta dintre bandiți, agenți federali
(oamenii lui Stan) și familia lui Giovanni ocupă jumătate din film. Încăierarea
este total nebună. Avem o parodie a crimelor dintre mafioți. Nu mai știi cine
pe cine omoară, din ce direcție apare glonțul. Confuzia este totală. Și momentul
este pregătit de o secvență memorabilă, în care Fred este invitat la un club
unde se proiectau filme și apoi aveau lor discuții. El este invitat la un film
cu Frank Sinatra, dar care nu este adus, firma de difuzare l-a înlocuit și a
trimis un film cu mafia de Martin Scorsese, adică tocmai faimosul „Goodfellas”
(Băieți buni). Lui Fred îi convine de minune, mai ales că și Robert de Niro
joacă în el.
Luc Besson face aici un fel de ars
poetica, film în film, unde își strecoară infraestetica, adică elementul de
distanțare. Comentariul lui Fred, la sfârșitul proiecției, este de tot hazul,
el explică felul cum a devenit mafiot. Fapt care îl îngrozește pe Stan, care
fusese și el invitat la eveniment. De fapt, Fred l-a invitat, iar Stan joacă
rolul unui om panicat, care se așteaptă de la Fred să spună numai prostii.
Robert de Niro face aici un rol de Oscar.
E de nerecunoscut. Un bărbat cu barbă, cu ochi buni, aparent civilizat, cu
zâmbet senin, dar cu mintea periculoasă.
Lupta dintre el și un gangster este antologică.
Gangsterul a intrat în casă și vrea să o violeze pe Maggie. Dar Fred vede cum
gangsterul își dă pantalonii jos și atunci sare pe spatele lui, vrea să-l
ștranguleze cu un laț. Dar gangsterul e masiv și se învârte cu el. Se
prăbușesc, Fred cade dedesubt, dar îl ține bine cu lațul pe gangster. Și atunci
Maggie apare târâș, cu un cuțit enorm în mână, pe care îl înfige în pieptul
gangsterului. O imagine etalon din comediile de groază.
Și cu ajutorul echipei lui Stan,
gangsterii sunt puși pe fugă sau uciși. Explozia de la stația de epurare are
loc. Apa de la robinet redevine curată, familia e din nou unită, fericită,
pleacă într-o excursie, departe de locul rău, de Malavita (=lumea interlopă).
Nume pe care îl poartă, de fapt, câinele lor, negru, foarte rău, care își apără
stăpânii cu prețul vieții.
Actorii joacă dumnezeiește în această
comedie neagră, nici nu bănuiești că ei vor trece de la o stare la alta, de la
familia bună, la familia criminală. Ei fac prostiile, crimele, cu un
comportament firesc, ca și cum nimic rău nu s-a întâmplat. Ca și cum „natural
born killer”. Sadismul este bine mascat. Paranoia nu este vizibilă pe chipul
lor. Doar faptele sunt într-un delir apocaliptic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu