Mircea Dorin Istrate - Poezii pentru sâmbăta seara ,, BĂTRÂNEȚEA,,

 

 

Poezii pentru sâmbăta seara

,, BĂTRÂNEȚEA,,

 

 

 

~*~

 

 

CUGETĂRI  DESPRE  BĂTRÂNEȚE

 

 

*În ochii celor tineri sunt flăcări jucăușe,

Iar la bătrâni vezi bine, îmi sunt lumini ascunse.

 

* La tineri frumusețea e ruptă din natură,

La cei bătrâni ajuns-a să fie artă pură.

 

* Nu-i fi bătrân vreodată de-ai pus în tăinuire

În inimă și-n suflet, o boabă de iubire.

 

* Bătrânii au doar prieteni și prea puțini dușmani

Că toți ce-au fost odată, mi i-au iertat în ani.

 

* Ce-a tinerețe-ntr-una ia zile de la viață,

Bătrânii-n a lor gânduri, smeriți cerșesc speranță.

 

* Bătrâni-s catedrale, monede învechite,

Mi-s cărți din altă vreme, ce trebuiesc citite.

 

* Frumoasă-i bătrânețea de-ajungi ca s-o trăiești

Și dacă-n a ta viață știut-ai s-o-ncinstești.

 

* Un prunc în dar primește clipite de la viață,

Bătrânii ani-ș număr, înșiruiți pe ață.

 

* Un tinerel din viață doar miere vrea s-adune,

Bătrânul îmi împarte la toți, înțelepciune.

 

* Să știți că viața n-are la urmă bătrânețe,

Acolo-i adunată, trecuta tinerețe.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

VOI FĂCĂTORII DE ISTORII

 

Motto:Sărmani bătrâni. Ei care-mi sunt

Mai tot un chin și o durere,

Cu ochii blânzi, cu păr cărunt

Uitând care-i a lumii miere.

 

Voi, FĂCĂTORI de ROSTURI bune

Și câte toate-s pe pământ,

Voi ceia plini DE-NȚELEPCIUNE,

În al vost’ suflet cald și blând,

 

Voi, care știți SOCOATA LUMII

Și MERSUL ei cel răbdător,

Voi, MORȚII vii pe-ntinsul humii

Rămași la nimenea datori,

 

Voi, PĂSTRĂTORI de lucruri SFINTE

Și cu SMERENIE-n cuvânt,

Voi, IERTĂTORI cu cel ce minte

Și călcător pe-al său cuvânt,

 

Voi, CUIB de LACRIMI și DURERE,

Cu gândul la cerescul SFÂNT,

BOGAȚII lumii făr-de-AVERE

Și ne-ndoiți de-al SORȚII vânt,

 

Voi, făcătorii de ISTORII

Și păstrătorii de-AMINTIRI,

Voi, ce-i uitați n-avoastre GLORII

Și-ncătușați în SĂRĂCII,

 

Voi țineți vie RĂDĂCINA

Ce neamul ăsta înc-o are,

În vecii de veci și-ncă GRĂDINA

A MAICII noastre, NĂSCĂTOARE,

 

Și DATINI vechi de la-nceputuri,

Și OBICEIURI ce ne leagă,

De aste vechi și SFINTE luturi,

De NEAM și ȚARA ce ni-i dragă,

 

De cei ‘NAINTE MERGĂTORII,

De VOI ce-n rând le veți urma,

Și de NEPOȚII, roata morii

Ce veșnicii vor îngropa,

**

Atunci când NOI încă vom merge

Spre mult râvnite LUMI cerești,

O LACRIMĂ de s-o prelinge

Din ochii TINERI, îngerești,

Ne-om mulțumi cu-a lor IERTARE

Și RUGA înspre cerul sfânt,

Ne țină dar pe FIECARE,

VECII, pe-acolo.... rând la rând.

***

De-aceea VOI, ce-n locul nostru

Urma-veți DRUMUL mai departe,

Vă faceți bine dară ROSTUL,

La lumea asta, cu-a ei toate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

BĂTRÂNII MEI VISÂND

LA VREMI TRECUTE

 

Bătrânii mei, adesea se trezesc,

(În noapți în care abia de-mi ațipesc)

Atuncea când cocoșii nedormiți

Îmi cântă prima dată fericiți,

Vrând ca s-audă neamul păsăresc

Că ei măsoară timpul cel lumesc.

 

Ce fac apoi? din țandără de minte

Deșiră timpul lor de dinnainte,

Și-și fac din el mari clipe de visare

Trăindu-le pe rând pe fiecare.

Atuncea, parcă-s duși în altă lume,

Acolo unde toate-s mari, frumoase, bune,

Acolo unde ei au fost ,,un cineva,,

Având în ei un ,,nu știu ce,, ori un ,,ceva,,

Acolo stau în visuri cufundați, mângâiați

De lacrimi calde-n boabe picurați,

Lăsând această lume mincinoasă,

Cu toate-asale rele, sândăcoasă,

Pe care-ar vrea-o punemi-o-n uitare

Să n-aivă-n a lor suflet căutare.

 

De mi-i vedeți așa, îmbucurați,

Să știți că-n lumea lor îmi sunt plecați,

Lăsați-mi-i așa pe fiecare

Adape-și clipa vieții cu visare,

Iar de vedeți ca geana-i lăcrimată

Să știți că-mi sunt în lumea de-altătată.

 

Așa ve-ți fi și voi, acei de-acum,

Când o să fiți la cap, pe-al vieții drum.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

NOSTALGII

 

Motto:Tot mai pustiu e-n jurul nostru

De prieteni dragi ce i-am avut,

Sub cerul ce-i mereu albastru

Suntem uitatul, cel trecut.

 

De-acum, mereu la numărare

Scădem în fiecare zi,

Noi, întomnații ceia care

Făceam atâtea nebunii,

Când pe ascuns furam clipite

Din nesfârșitul Rai ceresc,

S-avem la zile îndulcite,

Aici, în humă de lumesc.

 

Ne tot rărești Mărite Doamne,

Și-n zi de zi mereu ne scazi,

Pe noi, ce-am adunat la toamne,

S-ajungem ziua cea de azi,

Însărăciți într-u avere

Dar băgătani în amintiri,

Ce ne-am făcut a noastră vrere

Cu necăjiri și fericiri.

 

Acum de vrei, Tu, Iertătorul,

Să prețuiești tot ce-am făcut,

Ne lasă stâmpere-s-o dorul

O clipă doar ca la-nceput,

În vremea noastră din pruncie

S-o mai trăim mai înc-odată,

Apoi, fă ce vrei Tu să fie,

Și du-ne-n lumea, cealaltă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

TINEREȚE, BĂTRÂNEȚE

 

Fior e tinerețea și doruri mari, nebune,

Speranță voluptosă în simțuri și-n trăit,

Pe când cea bătrânețe-i un cuib de-nțelepciune,

Pe care-n astă viață tu însuți l-ai clădit.

 

Frumoasa tinerețe e vreme-mbucurată,

Dulceața uneor timputi în care tu ești zeu,

Pe când cea bătrânețe-i o lacrimă curată,

Ce-o-ascunzi în perna seri și-adormi cu ea mereu.     .

 

În visul tinereții se naște cea speranță,

Că lumea poate fie un rai dumnezeiesc,

În cel al bătrâneții regrete-s, că cea viață

A frânt în mii de rânduri visări ce aripi cresc.

 

E plină tinerețea de farmec și noroc,

Pripită-n toate celea, dar pur, adevărată,

Ea pentr-o-mbrățișare îmi mută munți din loc,

Pentr-un sărut e-n stare să umble lumea toată.

 

În schimb, cea bătrânețe e calmă, așezată,

Îmi știe mersul lumii și chiar ce va să vină,

E plină de-nțelesuri, de multă judecată,

Știind că nu e aur tot ce sclipește-n tină.

 

Și eu ca voi avut-am cea vreme-a tinereții

Trăită-n arsul clipei mereu nesăturat,

Tot aș dori și-acuma, când sunt la coada vieții,

Mă-ntoarcă PreaMăritul, așa pe înserat

 

În raiul tinereții și-acol’ de-ar vrea mă ție

O clipă de vecie pierdută în uitare,

Acol’ mi-aș face Doamne a mea împărăție,

Cu-n mugurel de fată, în strânsă-mbrățișare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

MAI SUNT BUNICI CE SPUN POVEȘTI?

 

În seri, când vine Moșul Ene

Și-apare luna la ferești,

Îmi spun bunicii vechi povești

Cu Feți-Frumoși și Cosânzene,

 

Cu Zmei și Cai Înaripați,

Cu Baba Cloața, Sfânta Vineri,

Cu Prinți frumoși, viteji și tineri,

Cu Apă Vie vindecați,

 

Cu Crai Bătrâni ce-mpărățeau

Grădini cu Merele de Aur,

Voinici purtând cununi de laur

Cu zmei ce-n lupte se luptau,

 

Și frați de cruce se făceau

Cu un Setilă și Gerilă,

Cu Flămânzilă și Ochilă,

Să-nvingă Moartea îmi jurau.

*

De ați simțit o-nfioare

Când Zmeul scuipă foc și pară,

Și rage cum îmi rage-o fiară

De se cutremur munți-n zare,

 

Atunci să știți că ați trăit

Poveste ce n-o veți uita,

Și toată viața veți păstra

Parfumul ei, ce v-a vrăjit.

 

Iar la sfârși, o cum ați vrea,

Un sol să vă aducă veste,

Să fiți la nunta de poveste

Un’ se mânâncă și se bea

 

Trei zile și trei nopți la rând

Cu toți ce i-ați ținut în gând,

Din lumea ceea de poveste,

Ce-a fost odat’ și nu mai este.

 

**

Tu, drag copile somnoros,

Vei fi mereu un norocos

În seri târzii de-ai să găsești,

Bunic să-ți spună vechi povești,

 

Ca să te crezi un, Făt-Frumos,

Și să îmi dormi apoi ne-ntors,

Într-un palat împărătesc,

Unde în vise... aripi cresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

UNDE  AM  PIERDUT  COMOARA

 

Unde mi-ați ascuns TRECUTUL ce mi-l caut ne-ncetat,

Mai ales COPILĂRIA, lumea Raiului curat,

Eu pe-aicea mi-am lăsat-o, undeva prin jur-prejur,

Prin POIANA înflorată, ori prin VALE sub un mur,

Ori în BERCUL cel cu mieii jucăuși nevoie mare,

Ori prin CRÂNGUL de sub DÂLMĂ, pe-ncâlcita cea CĂRARE

Care duce pân’ la stîna veșnicită-n CONTINIT,

Ori sub poala de PĂDURE unde-ades am ațipit.

 

Nici nu știu când am pierdut-o, nici nu știu s-o caut unde,

Poate-n zi de PRIMĂVARĂ, pe-un tăpșan unde s-ascunde,

Poate-n VARĂ, la o joacă cu o ceată de copii

Colo în POMIȘTEA POPII, sau pe DRUMUL dintre vii,

Sau în TOAMNA lenevită la cules de cucuruze,

Când în CAR, venind spre casă, adormeam pe-un pat de frunze,

Ori în IARNĂ, când  pe HULĂ  ne-ntreceam la SĂNIUȘ,

Toți pruncuții cei de-o șchioapă ce eram pe DERDELUȘ.

 

Ori atunci când o CODANĂ cu-a ei ochi m-a fulgerat

Și, aprins ca o văpaia într-o boală m-a băgat,

Dar m-am răzbunat pe dânsa la cules de viorele

Când cu drag am săruta-o, de-a rămas privind la stele.

**

Doamne, toți câți oameni suntem, într-o vreme de visare

Toți am vrea n-apoi să-ntoarcem clipa timpului cel care,

Să ne ducă în pruncia vremii ce a fost odată

Raiul cela ca de miere, ce prea repede se gată,

 

Și-nnapoi nu mai revine, orice-am face, orice-am vrea

Că s-a dus să veșniceească sus în ceruri, într-o stea,

Iară nouă ne râmase amintirea ceea care,

O  păstrăm ca o comoară, într-un bob de lăcrimare.

***

Retrăiți în vis clipita Raiului ce-a fost să fie

Vremea ceea preacurată, ce i-am zis COPILĂRIE,

Singura  ce-a fost în viață CRUDĂ, VIE- ADEVĂRATĂ,

Vrerea gândurilor noastre, FERICITĂ,  NE-NTINATĂ.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

LUNGĂ  BOALĂ

 

Aud ades, că unul are, un veac ce-l duce-n a lui cârcă,

Îi fac o zi de sărbătoare și-n  slavă ei frumos mi-l urcă,

Apoi, la două zile după, mi-l uită toți lăudătorii

Și iar rămâne singur Moșul, un plop uscat, pe Valea Morii.

 

La ce folos să ai, măi frate, un car de ani de dus în spate,

Când leatul tău e-n țintirime, cu neamul ce ți-a fost aproape,

Vre-o doi nepoți, bătrâni de-acuma și alți vre-o câțiva strănepoți

E neamul viu în risipire, plecat demult prin alte părți.

 

Rămas-ai singur, tu cu tine, s-aștepți sfârșitul, ce-a plecare,

Spre ceruri unde-ai tăi te-așteaptă să vii de-acuma în urcare,

Până atunci când vine clipa, întorci din cartea vieții file

Tot înapoi, s-ajungi în vremea, când toți mi te strigau: Copile!

 

Și-apoi de-acolo înainte tot înădești la anotimpuri,

Și-n lacrimi însfințești de-apururi acele preaslăvite timpuri,

Când anii nu-i băgai în seamă, ci numai clipa de ispită

Ce ți-a făcut atunci viața, să ți se pară fericită.

 

Aceasta e a ta prescură din fiecare zi ce trece,

Nu vrei să știi ce o să vină, nici mâine ce ți s-o petrece,

Văzutu-le-ai de-acum pe toate, simțitu-le-ai în a lor gust

Și-amarul zilelor urâte, dar și acelor, ca un must.

 

Acum mai ai să vezi de Raiul e ceia ce mi-ai tot crezut,

Un loc în care sta-vei veșnic, ori un nimic neînceput,

Orcum ar fi, de-aici pleca-vei de tot ce-avut-ai bine stors,

Pe calea cea  fără de pulberi, pe drumul cel fără de-ntors.

*

Deci Moșule, la ani o sută nu-i chiar așa mare scofală,

Ajungi de ai ce-a sănătate, noroc și trai cu socoteală,

Dar de mi-i treci, însingurarea până la urmă te omoară,

Ea este Moșule de-acuma, pe lume cea mai lungă boală.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

TOT  TRECE  TIMPUL,  EU  CU  EL

 

Necruțător îmi trece timpul, iar eu cu el, împreunat,

Și-n zi de zi ce o petrecem adun și sunt tot mai bogat

În ani, în vise și-n speranțe, în câte ochii îmi văzură,

De câte știu  și cât îmi dat-a lumina din învățătură.

 

Cu mine cresc și toate cele ce mi-au știut ca să îndure:

Frumosul crâng ce mi-e de-acuma o răcoroasă de pădure,

Zăvoiul, ce era odată un lăstăriș neprietenos,

Și-acuma-i crâng cu-naripate, cu viață vie și umbros.

 

Pe Coastă, nucii ce odată îmi străjuiau dulcia vie,

Acuma priveghează dealul, foșnind în tremur când adie

În toamne-un vânt, așa mai aspru, ce-aduce vești că se-mbrumează

De-acuma dealul tot cu toate și ziua încă se-ngustează.

 

Izvorul cela de sub Dâlmă cu apă rece, a secat,

Cea Vale bună pentru scaldă, de-abia de dă de-un adăpat,

Hâită-i moara, șura popii și stâna cea din Continit,

Mutată-i turma pe-alte dealuri, cu alți ciobani care-au venit.

 

Hotarul nu-i ce-a fost odată de larmă plin în orice zi,

Doar prunii puși pentru umbrare de-acum pe-acol’ mi-or mai foșni,

Icoanele de pe altare s-au scorojit de-a lor feșteală,

Iară diacul nostru gângav, îi dus demult, mai la fereală.

 

De-un leat cu mine-s mai câțiva, pe care Domnu-i fericește,

Da-n zi de zi în jurul nostru  pustiu se face, se lărgește,

Vin alți la rând să se înhame, ducând viața înainte,

Noi, îmbrumații cei de-acuma, ne-om duce-ncet, pe rând, cuminte.

*

De noi, râmâne cea pădure și turma-n an reînoită,

Trufașii nucii din Dealul Vii, cu viața-n dânșii priponită,

Și țintirimul ce se-ntinde sub cei melini mirositori,

Cu tot mai mulți ce de acuma, la nimeni n-or mai fi datori.

 

Eu voi mai fi pe-aici cât Domnul pe astă lume-o să mă țină,

Apoi, copiii și nepoții tot rând la rând vor sta să vină,

Să înădească viața asta la umbra deasă de pădure,

În altul crâng cu-naripate, pe Valea cea cu negre mure.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

CRONICARI  DIN  VREMI  TRECUTE

 

,, Din rememorarea continuă a istoriei și jertfelniciei neamului acestuia,

ne v-a veni mereu și mereu  puterea, speranța și scăparea noastră”

Mircea Dorin Istrate

 

Cronicari din vremi bătrâne, veghetori la mersul lumii,

Trăitori ca noi de-o seamă,  pe întinsul larg al humii,

Voi ați scris pe fila cărții, din a lungului trecut,

Toate câte-n cele vremuri, pe aici s-au petrecut.

 

Voi ați fost, cu-al vostru suflet, arzători de dragul țării,

Și de câte neamul nostru, pe cărările-ndurării

Dus-a veac de veac cu dânsul sub a crucii nevoit,

C-a știut că astea toate sunt a cerului sortit  .

 

Fără voi, trecutul nostru ar fi sterp, ar fi nimica,

Nici n-am ști cum moșii noștri, învingându-și dară frica,

S-au luptat cu fala lumii pentru gura lor de rai,

Ca aicea să rămâie, pe piciorul ăst de plai.

 

V oi ați scris în cele cronici că srămoșii mi-s vecie,

Că-n atâte mii Columne, nemuritu-s-au să fie

Pentru cei ce vin în urmă, vii exemple de urmat,

Ca să știm că-n rând noi suntem suflet viu, neatârnat.

*

Cronicari de-odat cu timpul, voi îmi sunteți călindare

Ale vremilor apuse, ale faptelor cu care

S-au înnobilat în vremuri moșii noștrii ceia buni,

Ca să fie-n veci modele la vlăstarele de juni.

 

Eu, cu sufletu-mi de-o seamă, vă aducem închinare

Pentru urma ce-ați lăsat-o pe a vremilor cărare,

Ca să știm c-aicea suntem viță veche, veșnicită,

Ce udată-a fost cu lacrimi ceea viață vămuită.

 

Și că doar cu fapte bune merităm a fi în cronici

Nume care țării ăstei tot rămasu-i-am datornici,

Iară tu, drag cronicare, să rămâi cum tot ai fost,

Țării, ăstui neam destoinic și istoriei, cu rost.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

Moșneag bătrân și-nnevoit

De mult pe lume ai venit,

Văzut-ai câte-s de de văzut,

În bucurii, regret, durut,

Mai una ai de-acum a ști

Acolo sus, oare ce-o fi?

 

&&&