Mihaela Frank - Adina Keneres, companie de suflet

 

Adina Keneres, companie de suflet

Mihaela Frank

20 Noiembrie 2022

 

Într-o lume plină de poveșți construite din mai nimic și vedete adesea lipsite de personalitate, vă invităm să aflați câte ceva despre o doamnă de o rară sensibilitate, inteligență și frumusețe sufletească care avea în spate o poveste de viață plină de înțelesuri. După o grea suferință, în dimineața zilei de 18 noiembrie 2022, Doamna Adina Kenereș-Cândescu Romoșan  a  plecat spre tărâmul „Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” pentru a se întâlni cu Domnul. Drum lin către stele! (Redacția ART-EMIS)

 

Scriitoarea și editoarea Adina Kenereș a fost un personaj nu tocmai încadrabil în tipare. A fost o doamna grațioasă, dar dintr-o bucată, care nu ezita să-ți spună răspicat ce gândește. Avea o elegantă înnăscută, dar de cîte ori am vizitat-o în biroul ei de la Editura Compania, nu cred că am găsit-o îmbrăcată altfel decît în blugi și tricouri sau bluze largi. Se afla în posesia unei inteligențe ascuțite ca un brici și a unei culturi temeinice, dar nu mi-a dat niciodată motive s-o cataloghez drept elitistă. Când vorbea, își ținea capul sus, semeț, dar te gratula generos cu un zîmbet cald și o privire care părea să râdă mereu. Cu toate acestea, perso­najul acestui articol nu a fost un om al contrastelor, ci o persoană aflată într-o admirabilă armonie cu ea însăși. Deși, după cum veți vedea, viață nu i-a oferit întotdeauna doar flori și bomboane.

 

Se poate spune că Adina Kenereș s-a născut într-o fă­milie cu probleme. Cu problemele specifice epocii, adică. Dinspre partea tatălui, familia de prin părțile Me­he­dinților era una de oameni gospodari, cu niscaiva case, moșie, fă­bricuțe, adică tot ce însemna un bun motiv pentru a fi consi­derați chiaburi, a naționaliza totul în forță și a-i mută în Bărăgan. Copiii familiei (printre care și tatăl Adinei) au reușit cu mare greutate să-și finali­zeze studiile. „Oricum, la mare lucru nu i-au folosit, pentru că în foarte scurt timp a devenit dușman al poporului și nu a avut voie să lucreze în orașe mari”, povestea Adina Keneres. „A trebuit să aleagă, împreună cu maică-mea, un șantier - doar acolo se putea duce. Și a luat-o de la șanț, el fiind, totuși, absolvent al Academiei Comerciale”. Cât dinspre partea mamei, e vorba despre o familie de preoți de zece generații, așa că aici „toată lumea a avut de suferit de răul popii - alt păcat! -, drept urmare, mama n-a putut face decât functionariat, și încă de cel mic, jos, să nu fie nimeni deranjat, să nu se știe nimic, să nu-i cadă familiei nimic în cap”.

 

Mai tîrziu, cnd fetiță celor doi dușmani ai poporului a împlinit șapte ani, pentru a o putea da la o școală decentă, tatăl a trebuit să facă cerere de înscriere în partid. „Faptul că tată a trebuit să se înscrie în partid a fost o drama dincolo de orice imaginație”, își amintea Adina Keneres. „Eu una cred că nu mi-a iertat-o pînă în ziua de azi! Nu avem relații prea bune, deoarece mama a murit când eu aveam doisprezece ani, tata s-a re­căsătorit și în casă atmosfera a devenit sângeroasă. Dar, dincolo de asta, cred că din pornire, relația noastră matură a fost viciată de faptul că el a trebuit să-și calce pe inima pentru ca eu să știu să citesc și să nu fiu marginalizată”.

 

De altfel, deși presiunea înscrierii în partid era foarte mare, au fost necesare multe cereri, urmate de anchete în care de fiecare dată cineva își mai amintea de câte un amănunt, de câte un joagăr nepomenit în auto­biografie și atunci totul trebuia reluat de la capăt. Umilința trebuia să fie totală. Am întrebat-o dacă, după '89, familia și-a recuperat averile pentru care a suferit atât. Evident, s-a recuperat foarte puțin, deși copiii și-au făcut datoria și au trecut prin procesele de rigoare. „Iar acel puțin care s-a recuperat nu poate fi îngrijit, pentru că noi suntem aici, tata a îmbătrînit și nu poate să facă pe vătaful la țară, deci viață lui e destul de tristă, pentru că nu se poate împacă cu ideea pierderii definitive, e încă incrâncenat...”.

 

Cu toate aceste istorii de familie nu tocmai roz, co­pi­lul primește educația cuve­niță: multă muzică, pian, limbi străine. Cum știu că Adina Keneres se va îndrepta spre li­teratura, sunt curioasă de când și-a deșco­perit această pasiune. „Cred că după ce a dispărut mama - acolo s-ar putea să fi fost o răscruce. De citit citeam și înainte, ca tot omul, dar sensul gestului și interesul pentru a face ceva cu el cred că atunci s-a născut. Asta nu m-a împiedicat să fiu la fel de serioasă în liceu la matematică și la fizică, și pe urmă să mă hotărăsc cu mare greutate să mă duc la secția umanistă în loc de aia de real”.

 

Mi-a mărturisit că a optat pentru engleză și hindi… pentru că voia să citească „Upanisadele” în original. „Am biruit în parte, nu cu totul, că sunt niște cantități monumentale, care presu­pun abilități mult prea complexe, pe care nu le capeți în patru ani de școală. Dar, de bine, de rău, am făcut cunos­țintă cu lumea aia”.

 

A terminat facultatea în '80, când era mai rau. A fost ultimul an cu repartiții in asa-zise orașe mari. Adică, în acel an, a existat un post, în Ploiești, la o școala genera­lă. L-a luat ea și părea ca avusese un noroc formidabil. Ei bine, n-a fost, căci naveta îi lua cam douăsprezece ore pe zi, din care doar vreo patru preda, „cu mari sa­tisfacții profesionale”, și restul de opt era pe drum: „Am clacat nervos din pricina grozăveniei ăsteia de drumuri, pentru că, în ciuda aparențelor, trenurile bune care te duc acolo nu sunt la orele la care trebuie să fie, și atunci le iei pe altele, care sunt niște personale care opresc în toate haltele, și după aceea nu ajungi în gara care-ți e aproape, ci în cu totul alta, de unde mai iei două autobuze ca să ajungi unde trebuie”.

 

Așa că, dupa un timp și cu mari artificii, reușește sa-și compună un job din două jumătăți de normă: redactor la Uniunea Artiștilor Plastici și bibliotecar la aceeași instituție.

 

O poveste de dragoste cu nabadai și multă poezie

 

De altfel, era și momentul să scape de acea navetă epui­zantă, mai ales că între timp apă­ruse un personaj nou în viața ei: poetul Petru Romoșan, cel care avea să-i devină, în cele din urma, soț. Spun „în cele din urmă”, pentru că po­vestea a fost cu năbădăi, cu poezie multă și… cu familia cât se poate de furioasă.

 

A fost ca în ro­mane”, povestea doamna noastră, amu­zată. „Petru e dintr-un sat din Hunedoara, a făcut liceul la Cluj și după aceea a venit în București. Era la vremea aia un poet de care eu nu știam mare lucru, deși avea premiul de debut al Uniunii Scrii­torilor, nu știu câte cronici la activ, bașca un teribil gust de vedetă. Era sătul de România și tocmai declarase la Uniunea Scriitorilor cș alege exilul «ca formș de protest împotriva aservirii culturii de către aparatul de partid» - îmi aduc aminte formula, care i-a atras, ca și alte lucruri de acelașii fel, numai belele. Era hotărât să plece din țara și abia reușise să depuna actele și să fie luat în serios”.

 

Teoretic, totul părea să-și urmeze cursul, iar el ar fi trebuit să plece. Numai că, la o masă de scriitori, unde domnișoară Adina ajunsese absolut din greșeală, poetul răzvrătit a pus ochii pe tânăra profesoară: „Era foarte zgomotos acolo, fusese ziua lui de naștere cu o zi înainte și încă se bea pentru asta, aburii alcoolului erau foarte denși, așa că am plecat repede. El a reușit să facă rost de numărul meu de telefon, ba chiar și de adresă, și la trei ore după ce am ajuns acasă m-am trezit cu un telefon cum că nenea ăla care făcuse scandal acolo, la restaurant, avea ceva foarte important să-mi spună. Am închis telefonul de vreo două ori, pentru că treaba era complet neserioasă - nici nu știam cum îl cheamă.

 

Până la urmă, ca să scap, pentru că era clar că n-are de gând să renunțe, am acceptat să vină și să-mi spună ce are așa important de spus. Am vrut să-i dau adresa, dar mi-a zis că știe unde locuiesc. A venit cineva cu un braț de flori, garoafe galben cu roșu - vreo sută, ceva apocaliptic, de l-a speriat și pe taică-meu, care a deschis poarta. Petru a intrat în camera, s-a așezat, mi-a întins cum a putut tonajul ăla de flori, s-a relaxat, a întrebat de o scrumieră și dacă poate să-și aprindă o țigară. I-am cerut să-mi spună ce voia. El a spus: «Vrei să fii soția mea?». După care a urmat ceva ca Al Treilea Război Mondial. Nici nu se punea problema”.

 

Și totuși, pînă la urmă, el a cîștigat partida: șase luni mai tir­ziu, cei doi s-au căsătorit. „A reușit să mă convingă mai ales recitându-mi din poeziile lui, dar nici așa nu s-a întâmplat ime­diat. Recunosc, el are un mare avantaj până în ziua de astăzi în față mea: «Mi-a trebuit cam un minut», îmi zicea el”.

 

Însă familia Kenereș a luat foarte rău lucrurile astea. Ea avea un prieten pe vremea aia, un om serios, pe care fami­lia ei îl iubea, erau împreună de foarte multă vreme și era clar că trebuia să se căsătorească și să trăiască fericiți. Apoi este prezentat poetul Romoșan pe post de viitor soț. Numai că „fișa” lui nu era prea frumoasă: omul era un revoltat, un soi de anarhist, un furios care avu­sese deja de-a face cu autoritățile.

 

Apoi, nu avea buletin de București, de unde ideea că e la vânătoare! Nu râdeți, pentru un buletin de Bucu­rești, oamenii erau în stare de multe pe vremea aceea. A durat ceva timp până când familia Kenereș s-a lămurit că omul nu vâna un buletin de București, ci mai curând unul de Paris. Așa că începutul căsniciei lor n-a fost tocmai simplu: „Ne-a fost foarte greu. Ai noștri spuneau, după expresia standard a vremurilor, că ei «au plecat de la lingură». Ei bine, noi nu am avut nici acea lingură. Ne-au dat afară din viață lor și abia după un timp au recunoscut că totuși nu e așa grav… Mult mai drăguți, primitori și generoși s-au arătat cei din familia lui, de la țară, unde de altfel ne-am și făcut cuib”.

 

Aventură plecării din țară

 

Aveau s-o mai ia o dată de la „fără lingură”: atunci când au plecat din țară. După cum povesteam, cu ceva timp înainte de a-și cunoaște viitoarea soție, poetul Petru Romoșan depusese o cerere oficială pentru plecare definitivă din țară. Cum domnișoară Kenereș nu avea nici cea mai mică intenție de a pleca, el a renunțat la plecarea aceea, deși nu i-a fost deloc ușor să se reintroducă în viață ro­mâ­neas­că. Însă, în scurt timp, Adina Kenereș avea să regrete încă­pătânarea de a rămâne în România: „Nu-mi imaginam galopul pe care avea să-l facă degradarea economică. Noi ne-am căsătorit în '81, când a început criza, și degeaba am regretat după aia, n-aveam altă soluție decât să trăim oroarea împreună”. Așa că, după un timp, a de­ve­nit evident că singură cale era să încerce din nou să plece.

 

Cum familiile nu aveau voie să pă­raseasca țară împreună, cei doi trebuiau s-o facă pe rând. El a reușit să obțină pasă­portul și dreptul de a călători pe o luna, la sfîrșitul lui ‘84, și toată familia se aștepta să rămână acolo. „Însă el s-a întors”, povestea Adina Kenereș, „pentru că și-a dat seama că în Parisul în care plecase ar fi trebuit să vorbească franțuzește mai mult decât onorabil ca să poată supraviețui, or, el făcuse liceul de engleză la Cluj. În plus, ca să mă poată aduce și pe mine acolo, trebuia să dovedească faptul că are unde și are mijloace - era o procedură destul de complicată pentru obținerea vizei de reunire a familiei, care ar fi durat ani de zile. S-a temut de perspectiva asta și s-a întors”.

 

Cea care avea, până la urmă, să plece a fost chiar ea. Nu înainte, însă, de a apucă să publice două cărți - un roman, „Ingereasa cu pălărie verde”, și o culegere de trei nuvele, „Rochia de crin”. „Erau amândouă și literatură de măr­tu­rie, și de experiment, și de cău­tare literară, o grămadă de lu­cruri de care sunt atașată și azi, dar despre care nu-mi place să vorbesc. Devenise însă clar că mai mult de atât nu voi mai publica și că nu o să mai pot să țipă­resc nimic, nicăieri, nici măcar să-mi apară numele în presă. Cred că mă apropiam de sinucidere, nu pentru că nu mai puteam tipări nicăieri, ci pentru că închiderea de orizont era enor­mă. În punctul ăla eram când am plecat, așa că nu e exage­rat deloc să spun că am plecat scapând de literatură, pe care am identificat-o cu grozăvia sistemului. Am lăsat-o în ur­mă ca pe o piele de șarpe și m-am bucurat enorm. Ea nu moare, pielea aia, o târăști peste tot după tine, orice s-ar intâm­pla, dacă a apucat să te muște o dată, dar măcar nu-ți mai faci din ea refugiu, faci altceva, construiești altceva”.

 

Adina Kenereș avea să construiască o editura. Însă asta peste mulți ani. Deocamdată, nu se gândea decât cum să plece, să fugă din țara care îi închidea toate orizonturile. „Am plecat când nu mai credeam că se poate, după douăs­pre­zece refuzuri pe toate căile posibile și imposibile - refuz la vacanță, la curs de vară, refuz peste refuz. A fost un miracol că am rezistat nervos să mai trec o dată prin faimoasele proceduri. Petru m-a împins, eu nu mai voiam să fac cozi, să suport umilințe, să primesc plicul albastru de la Interne, unde mă anunțau «prin prezența» că viza îmi era refuzată. Deci am plecat eu prima și nu aveam deloc de gând să mă întorc”.

 

Când am întrebat-o dacă nu i-a fost greu când s-a trezit singură la Paris, mi-a spus: „Aș minți să spun că mi-a fost greu. Lumea mă întreabă adesea cât a durat adaptarea, iar eu am răs­puns, fără să glumesc deloc, că a durat douăzeci de secunde”. Un exil mai puțin obișnuit.

 

 

Din fericire, drumul ei în exil a fost unul extrem de lin. Procedura de recunoaștere a statutului de refugiat politic, în care intrau automat toți emigranții, a fost extraordinar de rapidă și foarte curând a avut drept de muncă. „Mi-am găsit de lucru foarte repede, adică în cinci zile. Am fost însă martor la calvarul emigrantului pe spinarea altora, oameni care chiar nu meritau asta, oameni care știau carte, care aveau practică serioasă în țară și care se târâiau sub ochii mei. Sunt oameni care au reușit abia după doi sau trei ani… Eu nu am avut acest ghinion și cred sincer că dacă nu am trecut prin acest purgatoriu nemeritat a fost o chestiune de șansă”.

 

Primul gînd al tinerei doamne după ce a fost angajată de o galerie de artă și și-a luat de-o grijă cu problema job-ului a fost să se ducă la facultate pentru a obține o diplomă de studii aprofundate. Numai că ajunsese prea târziu pentru asta, începuse deja anul universitar, și i s-a spus că da, se poate să-și ia doctoratul, dar începând din anul următor. Așa că a așteptat un an, apoi s-a înscris la universitate (la secția condusă de Julia Kristeva).

 

În calitate de student refugiat politic, avea dreptul la o bursă - mult mai mică decât ceea ce câștigă ea la galerie. Numai că nu avea voie să lucreze cu normă întreagă, așa că a trebuit să-și caute un job cu jumătate de normă. „Așa am ajuns să lucrez la o editura”, povestea amuzată Adina Kenereș, „pe o jumătate de normă care era secretaro-centralisto-telexo-ceva, un fel de job de umplutură. Hazul poveștii e că fusesem sfătuită să nu-mi declar diplomele, pentru că n-aș mai fi fost angajată - într-un job că asta nu ia nimeni pe cineva care are nu știu câți ani de studii superioare. Am spus că am «bac»-ul și niscaiva noțiuni de engleză, pentru că asta dădea bine.

 

Ei, tocmai noțiunile astea de engleză au fost hiba, pentru că eu chiar funcționam în limba asta, iar oamenii au început să se întrebe, după câteva zile, care-i treaba cu mi­ne. Am fost chemată și scuturată să le spun cu ce mă ocup, că nu e posibil să mă întrețin cu un profesor care vine de la Londra să facă aici cărți despre epoca victoriană dacă eu n-am decât «noțiuni» de engleză. și atunci, strânsă cu ușa (rușine mare, mințisem!), mi-am recunoscut studiile. Norocul meu a fost că oamenii mă plăcuseră și au spus O.K., avem nevoie ori­cum de cineva la departamentul care se o­cu­pă de cărți în engleză. și așa am devenit redactor în câteva zile. Mi-a fost mult prea ușor, poate de aceea și păstrez o amintire formidabilă exilului meu. Pe mine m-a marcat pozitiv, în vreme ce pe soțul meu l-a marcat negativ”.

 

Aventura fugii din țară a poetului rebel Petru Romoșan care reușește să plece din România abia după un an.

 

Și avea să fie o adevărată aventură, fără nici o exagerare. „În scurt timp, soțul meu a înțeles că fusese vizat să rămână el în urmă și să fie transformat în operator al Securității, chestie pe care o evitase cu mare efort și cu vajnică victorie până atunci și n-avea de gând s-o facă acum. Era clar că nici măcar nu i se va permite să-și depună dosarul de cerere de viza. și atunci a ales să-și încerce puterile și să treacă peste granița singur. Noi râdem și astăzi, zicând că, dacă ar există un singur personaj în țară căruia să nu-i fie indicată o asemenea cale, acela este el și nu e de mirare că a ratat prima oară”.

 

Poetul nu l-a luat în serios pe omul care l-a dus până aproape de granița și care i-a spus pe unde să treacă. Nu știa să ci­teas­că o harta sau să folosească o busola și nici rezistență lui fizică nu era cine știe ce. Or, acolo era vorba de mers pe jos câțiva kilometri buni, în condiții de noapte, în care trebuie să te orientezi, pe o graniță păzită totuși și supravegheată cu lumini, cu câini, cu echipaje care patrulau cu mașini… Nu era tocmai un bulevard! Ei bine, omul nostru nu era pregătit pentru așa ceva, drept urmare a fost agățat în a treia zi, pentru că nu mai rezista și nu mai avea apă. Era încă pe teritoriul românesc când s-a apropiat la un moment dat de un drumeag lateral, pe unde trecea o căruță. L-a rugat pe cărutaș să-l ia de acolo și să-l ducă până în sat, iar acesta l-a dus… și l-a predat la Miliție. Rezultatul a fost intrarea în anchete și aducerea în cătușe la București, urmând ca într-o luna să aibă loc un proces, cu condamnare și tot tacimul. Nu era o glumă în acele vremuri tentativă de trecere frauduloasă a frontierei.

 

„Eu am înlemnit de frică atunci”, își amintea Adina Kenereș. „Nu mai auzisem nimic de el, sunam și zile în șir nu răspundea nimeni. Când în fine s-a întors la București și am putut vorbi la telefon, singura mea obsesie era să-i spun să nu mai încerce așa ceva. El nu îmi putea spune onest ce se întâmplă, iar eu înțelegeam doar parțial”.

 

Petru nu a fost un soț ascultător și, o luna mai târziu, reface traseul, dar de data asta bine pregătit - și cu busolă, și cu cititul hărții, și fizic. În sfârșit, avea să biruie. Dintre sutele de oameni care ajungeau pe atunci în Ungaria, la Buda­pes­ta, în lumea tensionată a sfârșitului lui '88, el a fost printre foar­te puținii care au reu­șit să ple­ce mai de­parte. Să știi că era foar­te multă demago­gie pe tema asta atunci. Se spunea peste tot: «Veniți, Occidentul vă așteaptă!». Adevărul e că Occidentul avea foarte multe reguli, ca și azi, iar printre re­gulile alea era și aceea a existenței autenticei, realei vize de intrare pe un teritoriu, obținută de familie, care trebuia să facă dovadă că avea unde și avea cu ce trăi. Îmi aduc aminte perfect de agitația asta a Occidentului care «vă iubește, va deschide granițele către lumea liberă», gogoriță asta a lumii libere. Totul era doar un spectacol radiofonic extraordinar, nu era nimic adevărat. Dar a trebuit să trecem prin această experiență minunată că să înțelegem”.

 

Ajuns la Paris, lui Petru Romoșan nu i-a fost la fel de ușor ca soției lui să obțină succesul profesional. El voia să facă comerț de artă, iar pentru asta era nevoie de capital. Or, cei doi nu erau muritori de foame, aveau bani să trăiască decent și să-și îngrijească copilul care avea să vină pe lume foarte repede, însă nu erau nici în situația de a disponibiliza capital pentru investiție. Așa că Petru a trebuit să muncească enorm, să parcurgă piață cu târguri, cu talciocuri, cu galerii mici și mari, cu vânzările la licitații și să învețe tot ce înseamnă pictură de rangul doi, de rangul trei, patru, sculptori minori din Europa și Canada, pentru că orice obiect care repre­zența un potențial trebuia identificat. „Are un bagaj de cunoștințe enorm”, spunea soția să. „Nevoia l-a învățat, dar a fost extraordinar de obositor. A reușit, printr-un miracol, în trei ani, să strângă destul cât să-și poată deschide galeria sa. A fost unul din puținii români, dacă nu chiar singurul, care a avut propria sa galerie, cu un asociat, la Paris”.

 

Întoarcerea fiilor risipitori

 

Intre timp însă, de cealaltă parte a Europei se întâmplă un alt fel de „miracol”: decembrie 1989. A fost un moment trăit la maximă intensitate de toți emigranțîi români. Iar presă franceză urmarea cu interes maxim cea mai spectaculoasă schimbare de regim politic din Europa de Est. Românii deveniseră peste noapte vedete, iar ziariștii le cereau mereu mărturii și impresii. Soții Romoșan nu făceau nici ei excepție, mai ales că între timp reușiseră să-și facă destui prieteni printre ziariștii francezi, care năvăleau acum peste românii lor să le povestească ce și cum.

 

Petru era cel mai entuziast: dacă tot căzuseră frontierele, voia să se întoarcă acasă. „Era foarte convins, coborâse și valizele de pe dulap, să le umplem și să plecăm. Doar că nu am plecat, pentru că, din fericire, televiziunea franceză era cuplată permanent cu cea română și transmitea de la Bucureșți aproape continuu. și ne-am prins! Atunci i-am șocat definitiv pe amicii ziariști, care s-au prins și ei destul de repede, datorită nouă, și au luat o notă mare. Am avut «plăcerea» să-l vedem în mijlocul ecranului pe Ion Iliescu spunîndu-ne acum îi fugărim pe Ceauseși, ba acum i-am prins, ba acum îi mai fugărim încă, ba acum nu vi-i ară­tam, îi arătăm când credem noi, ba acum e cazul, acum nu e cazul. Ne-am uitat unul la altul și ne-am zis: «Dumnezeule, e o lovitură de stat!». Or, toți ziariștii ve­neau la noi să ne scoată figuri exemplare de refugiați politic care se întorc acasă. Ar fi dat foarte bine, am fi fost pe toate coper­țile: iată, e suficient să se îmbunătățească situația și scăpăm de străini! Din păcate, această demonstrație nu s-a  făcut… Iar când, în cele din urmă, am luat-o înapoi spre România în 1997, i-am dezamăgit din nou pe prietenii noștri francezi, care nu înțe­legeau ce ne lipsește”.

 

La rândul meu, nici eu nu înțeleg și nu-mi pot stăpâni uimirea: chiar așa, ce le lipsea? Aveau un copil care mergea deja la școală, reușiseră pe toate planurile, iar în ceea ce privește Roma­nia, situa­ția nu era deloc idilică. Adina îmi spune că nu mizeria din România îi speria, „ci cumplită minciună, extraordinară im­pos­tură”. Însă în ‘96, în iarnă, au fost alegeri și, pentru prima oară, a câștigat Opoziția. Bingo! Au luat țeapă! N-au fost păcăliți în '89, dar au fost în '96.

 

Presupun că au și vrut, măcar un pic, să se lase păcăliți. În special Petru, care „s-a lăsat convins că s-a schimbat lumea și vine democrația peste noi. De fapt, lui i-a lipsit România sută la sută, iar mie deloc. Mi se schimbase viața și aș fi rămas bine-mersi așa până la sfârșitul zilelor. Dar lui Petru îi lipsea țara și mai ales limba. Râdeam uneori, când ajungeam în locuri foarte frumoase din Franța și făceam o roată cu mâna la peisaj, sau în piață unui burg medieval, zicînd: «Petru, ce-ți lipsește aici, de fapt?”, iar el zicea că, dacă oamenii ăia ar vorbi românește, totul ar fi O.K.”. și cum francezii nu aveau de gând să vorbească românește în masă, până la urmă au trebuit să se întoarcă. I-a luat mult să-și convingă soția și a reușit păcălind-o că nu e altceva decât o tentativă, adică dacă nu-i bine acolo, se vor întoarce. Acum, după atâția ani, e evident că în mintea lui nu încăpea deloc varianta întoarcerii.

 

De la pasiunea pentru cărți, la înființarea unei edituri

 

În România, cei doi au pus bazele unei edituri: „Compania”. Am înt6rebat-o pe Adina Ke­ne­reș dacă au înființat această editură ca să-și fructifice experiența dobândită în Fran­ța. „N-aș zice… Nu eram foarte convinsă și nu mi se părea nimic minunat în a face o editură în România. Însă am pornit de la o inițiativă foarte sufletistă, și anume să facem cărți pentru copii, cu o echipa mică. N-am avut nici un proiect de editura până cu o lună înainte de înregistrarea ei efectivă și din ideea asta fru­moasă a cărților pentru copii, din care urmă să facem două sau trei pe an, am a­juns să facem mai mult de zece ori pe atât!”.

 

Editura „Compania” este una de nișă, care publică, pe lângă cărți pentru copii și auxiliare școlare, cărți de memorii, documentaristică, albume și ceva literaturăAm rugat-o pe Adina Kenereș să-mi explice cum au ajuns la formula asta. Mia răspuns  că, deși au început cu aceste cărți pentru copii, care au mers neașteptat de bine, cu timpul au realizat că românii „nu-și po­sedă istoria proprie și mai ales nu-și posedă istoria recentă. și există curiozitate, dar nu de tipul scandal, dez­văluire, ci chiar contextul ăla mare, prin care oa­menii să-și vadă viața din ultimii treizeci-patruzeci de ani povestită credibil. Am zis hai să dăm această șansă, adică să mergem și pe restituire și document. Docu­mentul e o noțiune-cheie a civilizației se­rioase, de tip occidental. Or, în Ro­mânia documentul a devenit o piesă de șantaj: sunt în posesia unui document, care va să zică urmează o dezvăluire capitală! Însă documentul e mult mai mult de-atât”.

 

Așa că și-au asumat sarcina de a reabilita acest domeniu. Au hotărât să se țină cât mai de­parte de ficțiune, chiar dacă fic­țiunea este „un fel de coroa­na cu lauri de aur a artelor scrisului”. Când, până la ur­mă, au creat și o serie dedicată ficțiunii, care a­vea să găzduiască scriitori contemporani,  această a fost gândită să aibă tot un profil documentar. „Deși, personal, suntem amatori de experiment și de avangardă, acestei serii nu i se cerea așa ceva. I se cerea să lase despre România o imagine clară pentru cititorii care ar citi asemenea pagini peste zece ani, peste douăzeci, peste treizeci de ani. Selecția textelor din colecție e făcută pe exact aceleași criterii. Așa încât, deși am primit la redacție texte minunate, de multe ori le-am recomandat altor edituri. Pentru că nu intrau în spectrul dorit de noi”.

 

Lucru care nu i-a adus doar prieteni, ci și destui dușmani. Îi spun că citisem undeva, pe un blog, o acuzație cum că Adina Kenereș nu ar fi fost interesată să publice scriitori români, ci doar prieteni de-ai ei. Nu pare afectată de gura târgului și a spus că, dacă n-ai umor, ești mort: „Amuzant e că dintre scriitorii care au apărut la noi, și în colecția de contemporani, dar și în altele, pe mai mult de jumătate eu nu i-am văzut la față până când s-a semnat contractul, iar pe treizeci la sută nu i-am văzut decât după ce a apărut cartea. Ba pe Oana Orlea, de exemplu, am cunoscut-o tocmai la un an și ceva după ce a apărut cartea. Din fericire, textele se apără singure”.

 

Margot, micul patriot

 

Revin la familie și o întreb despre Marguerite (alintată Margot), fiica ei născută în Franța. Unde consideră ea că e țară ei? „Amândouă sunt țările ei”, spunea mama cu ochi ve­seli. „Am fost plăcut surprinși să vedem ce patriot ne-a crescut în casă, patriot în stare să lămurească pe oricine acolo, în Franța, că România nu e ce li se pare, că spun gogomanii despre ea. Am descoperit asta cu stupoare. și este iubi­toare de cultură și de literatură românească. Când s-a întors cu noi aici avea opt ani, bâlbâia românește, putea să spună lucruri simple, dar nu putea citi și nu poseda vocabularul. A avut noroc la școală franceză de o profesoară de limba română extraordinară, care a reușit să stru­neasca o grămadă de copii, să fie foarte exigentă cu gramatica, cu stilistica și cu notele, dar și să aplaude efortul. Astăzi, stăpâneste o română de invidiat și are la activ lecturi de mii și mii de pagini românești”.

 

Acum, Margot s-a întors la studii în Franța. Este studentă în anul ÎI la celebra „Sciences Po”. Are ea de gând să se întoarcă în România? Dacă o întrebi, spune că da. E greu de spus acum ce carieră va face, dar crede că va fi ceva pentru România și cu România. „E cumplit de emoționant”, măr­tu­risea mama ei. „Am sentimentul că ea e mai covârșită de legătura asta cu România decât noi. E drept, a venit dintr-o lume cu o cadență destul de seacă, destul de precisă (își începuse acolo școala) și a găsit aici căldura omenească, a găsit generozitate, solicitudine, foarte mulți oameni cumsecade și e foarte atașată de oamenii ăștia cumsecade. Pentru ea, România e un continent, nu o țară. Se bucură să vină acasă în vacanțe, nu știe cum să facă să-și asigure biletul de avion, nu cumva să rateze venirea”.

 

Cât dinspre partea ei, Adina Kenereș nu a putut spune că a găsit în România ceea ce spera: „Sunt extraordinar de obosită, de uzată, de dezgustată… Nu pot să spun că nu am adunat și niște satisfacții, pe ici-pe colo, că nu am niște bucurii, dar cred că le plătesc mult prea scump, mai scump decât fac”. Însă soțul ei e extraordinar de mulțumit că participa la această transformare de-a dreptul alchimică, atât e de complicată și de lentă, care se întâmplă cu România de azi.

 

Așa încât nu mă mir deloc că, atunci când o întreb dacă regretă că s-a întors, îmi răspunde atât de hotărât: „Oh, da! Nu trebuia să fi făcut pasul asta, n-am fost pregătită pentru el, e clar. și nu sunt românii de acuzat pentru situația țării. Ei n-au nici o vină, nu au cum să facă altfel, e o lume lentă, ținută sub obroc, blocată chiar în bunele ei inițiative. Din păcate, România aia nouă în care ne-ar plăcea să trăim nu se găsește la orizontul a doi ani sau cinci ani. Noi lucrăm la baza unei piramide și din motivul asta nu sunt furibundă și nu mă manifest exploziv. Nu se poate altfel, nu se poate dansa mai repede decât muzica. Mă și amuză oamenii care mimează lucruri de anul 2025, la București! Bucureștiul le va prelua și le va digera în 2066. Nu sunt disperată la gândul că nu o să mă mai aflu atunci aici și știu că bună parte din cărțile pe care le-am făcut vor fi utile în 2066. Sunt foarte liniștită și în pace cu mine însămi, cu munca mea. Chiar dacă pentru propria mea viață n-a fost asta o bună soluție de creștere și înflorire”.

 

E prea multă ficțiune pe piața românească de carte

 

ELLE: Cum e lumea editorială românească față de cea franțuzească?

 

Adina Kenereș: Nu încape nici o comparație, decît formal. Că și în alte domenii, noi ne facem că e OK, adică facem niște obiecte care aduc a cărți sau niște foi care aduc a ziare. Ei bine, tot făcându-te că faci lucruri care seamănă cu ce e dincolo, ajungi să pictezi o peșteră, o iluzie mare, să creezi umbre care seamănă cu realitatea, dar care sunt departe de realitate.

 

ELLE: Totuși, apar o grămadă de titluri, sînt atîtea edituri, se traduce foarte mult…

 

A.K.: Acestea sunt niște aparențe. Dincolo, sistemul e compus din rost, e compus din economie, din relația directă cu așteptarea unei piețe. Totul formează un organism viu. Or, noi reproducem aici artificial, într-un vas închis, câteva din gesturile acelei lumi. E ca și cum le-am fotografia. Nu e, de pildă, imaginabilă în Franța nici una din scenele pe care le avem noi săptămânal cu librăriile. Nu e imaginabil să rămână un stoc descărcat, un stoc zero la o carte care se cere - o saptamâna sau două chiar! -, pentru că acolo ar fi un semn de boală mintală, lumea s-ar întreba dacă trebuie să cheme o ambulanță pentru ține. Nu e posibil să nu te întrebe nimeni dacă e normal sau anormal să ai 9% T.V.A. și să fii doar anunțat că vei avea 9% T.V.A.

 

De asemenea, nu e posibil să ne coste aici expedierea poștală a cărților mai scump decît în U.E., cît timp Poștă a luat la cunoștință și există o lege. Astfel de situații nu pot apărea într-o țară că Franța. Noi continuăm să funcționăm într-o oarecare ficțiune. Că să nu spun că primul servit cu carte în Franța este francezul pe care îl interesează literatură franceză, istoria țării lui, civilizația lui, mâncarea lui, politica și actualitatea lui ș.a.m.d. Or, zona servită identitar în România este sub nivelul mării…

 

ELLE: Poate pentru că am fost închiși atâta timp, nu am avut acces la literatură străină, de aceea o devorăm acum?

 

A.K.: Culmea, n-aș zice. La prima vedere, asta pare să fie simptomul care expli­că tot. În realitate, cu excepția premiilor de ultima oră, pe care și astăzi românii cu adevărat curioși și le procura în limba originară urgent, la noi s-a tradus masiv și înainte de '89, chiar fără copyright. Nu știu, statistic vorbind, câtă lume se plânge că a fost ținută departe de știrea de ultima oră în materie de lite­ratură sau de carte. Nu cred că asta a fost frustrarea esențială, cu adevărat. Cred că esențial este că oamenii de aici nu au fost antrenați să înțeleagă ce e cu cartea de non-ficțiune și ce vrea ea. Dacă n-ar fi așa, noi nu ne-am vinde cărțile pe care le facem. Nu suntem niște genii care am făcut vreo mare descoperire, însă există un public pentru aceste cărți. E prea multă ficțiune pe piață româneasca de carte. Mai multă decât ne-am dori. Din păcate, nu cred că actualul moment sau următorii ani care se văd la orizont or să ne aducă satisfacții majore în domeniul asta. Cred că va trebui să bem până la fund cupa prostiei noastre, a încăpățânării și a iresponsabilității[1].

 

--------------------------------------------------------

[1] Adaptare după articolul apărut in publicația ELLE - https://www.elle.ro/people/adina-keneres-companie-de-suflet-3624 - 4 mai 2010