phrantzes.
parabola omului fără caracter
~*~
de
când a murit havel totul îmi merge pe dos
locuiesc
în infern și cerșesc un alt timp
magazinele
cu vise se închid mai devreme
fantomele
iernii se dezgheață și drumul spre casă
e
cu mult mai departe sau nici nu mai există
dintre
muritori eu sunt dintre aceia care l-au contrazis pe einstein
poezia
întrece viteza luminii și el știa că acesta constituie
motivul
suprem pentru care se ferea să se dueleze cu mine
de
teamă că poezia va schimba lumea nu i-am aruncat mănușa
cât
adevăr sau câtă fantasmă e în viața artiștilor
depășește
paginile nescrise ale celui mai bun
cod
moral ce s-ar fi putut scrie vreodată
întristat
să văd umbra morții pe fața de fildeș a oamenilor mari
m-am
duelat pentru dreptate cu patima celui care-ar pierde un regat
aproape
bolnav de ideea de posesiune a speciei
în
autocontemplare pseudonarcisică
dintre
toate subiectele posibile n-am putut epuiza
invidia
demonică a oamenilor pătimași
când
totul dispare plin de fast într-o noapte ca o explozie a începuturilor
memoria
dezvoltată de simțuri și amintiri ajunge o cenușăreasă
vidul
dintre mine și un alt om mai paradoxal decât mine
nu
l-am putut umple cu iubire
când
s-a sfârșit lumea nelumită a omului fără caracter
mi
s-a revelat că omul fără caracter era profund generos
și
numai cei foarte înțelepți îi pot percepe bunătatea
în
gura lui cuvintele încep să-și ceară iertare silabă după silabă
dacă
n-ar fi existat omul fără caracter
orașul
o țară țara mea și lumea n-ar fi existat
desprinzându-se-n
argintie umbră
în
lumina prefăcută a razelor de lună
cum
își poartă soții în primii ani verighetele
~*~
cătălin
afrăsinei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu