Greii lumii stau la pândă în politica bolundă – I&II
Jurnalistică
GEORGE PETROVAI
Art-emis
12 Noiembrie 2026
Cu sarcasmul său devastator,
marele rebel și iluminist Voltaire afirma că „Religia s-a născut când primul
ticălos l-a întâlnit pe primul fraier”, adevăr care se potrivește mai degrabă
politicii, îndeosebi celei din zilele noastre (internetul face copios dovada în
acest sens), și după o sumară ajustare, el devine capabil să definească toate
activitățile scandalos de bănoase prin „Economia/ comerțul s-a născut când
primul escroc l-a întâlnit pe primul fraier”.
Mă grăbesc să adaug că definiția
de mai sus este valabilă nu numai în relația dintre indivizi sau dintre
cetățenii unui stat și instituțiile acestuia (cu legătura de la asuprit la
asupritor între cele două părți disproporționate), ci și în profund inechitabilele
relații internaționale dintre țări, caz în care continuă să se învedereze,
deseori fățiș și agresiv (ba prin amenințări și sancțiuni economico-financiare,
ba în cele din urmă prin invazii), dictatul celor mari și puternici, în
necontenita alergătură după profit material (bani, surse de aprovizionare,
piețe de desfacere) și după avantaje strategico-militare.
Mă rog, dacă nu suntem de acord
cu această spusă nițel poznașă despre politică, n-avem decât să dăm o raită
prin lunga istorie nescrisă a omenirii, prin protoscrierile (mesopotamiene,
egiptene, indiene, chinezești, tăblițele de la Tărtăria) din perioada imediat
următoare și/ sau prin certele scrieri antice, medievale, moderne și din vremea
noastră.
Și astfel (desigur, rulând pe
trainicele coordonate comportamentale ale grosului omenirii din totdeauna și,
după toate probabilitățile, pentru totdeauna: sete de avere și putere, lăcomie
de faimă și plăceri, ambiție învârtoșată cu cruzime, zgârcenie, ipocrizie,
lașitate, slugărnicie ș.a.m.d.), logica – ajutată de imaginația rezonabilă – ne
încredințează că, după perioada traiului liber în devălmășie (deplină egalitate
în bunuri și în drepturi ginto-tribale), prin îmbogățirea unor „descurcăreți”
s-a creat acel periculos dezechilibru material și social, care constituie
germenele statului nerod și opresiv de mai târziu.
E drept, în decursul timpului
(fie dintr-un preaplin creștin, fie din scârbă față de nedreptăți și silnicii)
au apărut concepții despre fericirea dobândită prin egalitarism, simplitate și
întrajutorare, ba chiar s-au experimentat la scară redusă anumite forme
nestatale ale traiului comunitar în deplină egalitate, indiferent de sex și
fără constrângeri (prin legi sau dispoziții abuzive, magistrați corupți, forțe
de ordine brutale): primele comunități creștine, Platonopolisul imaginat de
Platon și neînfăptuit de Plotin, seducătoarele utopii ale lui Thomas Morus și
Tommaso Campanella (condamnate de ordinea statal-coercitivă a lumii trecute,
prezente și viitoare să rămână de-a pururi în stadiul de proiecte
irealizabile), falansterele socialiștilor utopici Saint Simon, Robert Owen,
Charles Fourier și Teodor Diamant (falansterul acestuia de la Scăieni, județul
Prahova, a fost funcțional în perioada 1835-1836), nu în ultimul rând prin
prăpastia dintre găunoasele teorii marxisto-bolșevice, potrivit lozincii francmasonico-iacobine
libertate-egalitate-fraternitate (sau moartea, codiță cu
regularitate omisă), și fioroasa realitate a statelor edificate prin suprimarea
libertății, prin instaurarea dictaturii (la început a gloatelor proletare, pe
urmă a conducătorului de tip stalinist), printr-o sfidătoare discriminare
(suprastructura formată din nomenclaturiștii cârmuitori și uriașa masă a
cârmuiților îndoctrinați), prin înfricoșarea celor mulți până la
depersonalizare cu legi anume ticluite întru necurmata întărire a enormului
sistem concentraționar (activiști, justiție, securitate, miliție, delațiune,
urmărire și intimidare, arestări și schingiuiri, întemnițări și torționari,
lagăre de muncă forțată), precum și prin sterilizare intelectuală, în paralel
cu sărăcirea și pervertirea celor mulți, atât în urma desființării proprietății
private și gâtuirea inițiativei particulare, ceea ce la drept vorbind convenea
de minune catastrofalului homo sovieticus și aflării lui în treabă („Noi
ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”), cât și prin necurmatul spor al
cantitativului uniformizant, un cantitativ eminamente bolșevic (în principal
fătat de cincinalele reduse politic la patru ani și jumătate), adică rareori
competitiv pe piața internațională.
Totuși, în pofida acestor orori
cunoscute pe pielea ei de generația mai în vârstă, printre ele atrocea
reeducare (mai întâi la închisoarea din Pitești, apoi pusă la treabă și în alte
temnițe politice), sondajele de opinie ne înștiințează că circa 60% dintre
românii chestionați, regretă „binefacerile” comunismului (da, este adevărat că
nu există regim politic care să facă numai rău!), o bună parte dintre aceștia
fiind tineri.
Cum profesorul Ion Coja încerca
în urmă cu ceva timp să explice nu doar anormala nostalgie a tot mai mulți
români după bolșevism, ci și dorul lor bolnav după atotputernicii securiști ai
acelor vremuri de coșmar, iată comentariul meu din 12 aprilie 2022 la aceste
năucitoare enormități, text pe care l-am considerat pierdut până de curând
(întâmplarea a făcut să dau de el): Chiar credeți, domnule Coja, că
degringolada din partidele postdecembriste „ne face să ne fie dor de PCR” și că
lamentabila prestație a serviciilor secrete de după Decembriadă „ne obligă să
le ducem dorul securiștilor de odinioară”? Tare mă tem că afirmați atari
enormități doar din politețe față de ofițerii de informații ai fostului regim,
care – iată – ne bombardează cu cărți, știri și comparații edulcorate (la
urma-urmei, ei cu pensii de colonei și generali în regimurile postdecembriste,
picură otrava nostalgiei după „binefacerile” bolșevice, cam așa cum o deșcă
sovietică nu poate să nu-l regrete pe criminalul de Stalin) și că acest „dor”
este întreținut și dezvoltat doar de amarnicele vremuri pe care grosul
românilor este obligat să le trăiască.
Mai vorbea cineva de dor după bolșevismul pecerist și după atrocea
Securitate dacă lucrurile la noi ar fi luat-o pe un făgaș normal, cam așa ca în
Cehia, Polonia sau Albania?
Dar permanenta frică și nelibertate, la care din anii șaptezeci se adaugă și
foamea (mi s-a întâmplat chiar mie ca în Clujul anilor optzeci, neavând buletin
de clujean, să nu pot cumpăra o pâine!) nu sunt crime? Dar sterilizarea
culturală și moral-spirituală nu este o crimă de proporțiile unui genocid?
Ajunși la ananghie din vina unor tâlhari și trădători interni înhăitați cu
sforarii internaționali, chiar la cheremul acestora, iată c-am ajuns în
cumplita postură să dăm uitării imensa jumătate goală a paharului bolșevic și
să ne extaziem (eu în nici un caz nu, ca unul anchetat și aflat în vizorul
securiștilor taman până la Decembriadă!) în fața modestei jumătăți pline a
acestui pahar (agricultură dezastruoasă, industrie doar pe ici, pe colo
performantă, comerț pe sub mână etc.).
Crime efective ce trebuie imputate securiștilor până la „iepoca” Ceaușescu?
Păi toți țăranii care îndrăzneau să fie gospodari destoinici, adică harnici, și
toți intelectualii care cutezau să gândească cu capul lor, adică altminteri
decât în documentele de partid. Căci toți aceștia au înfundat pușcăriile
politice, unde mureau ca muștele din pricina subalimentației și a muncii fizice
extenuante.
E adevărat că în „iepocă”, incomozii nu mai erau întemnițați și torturați,
în schimb erau săltați și închiși în aziluri de nebuni. Că, de, altele erau
vremurile și altele erau metodele de anihilare a contrarevoluționarilor – mai
subtile și mai perfide, dar la fel de inumane.
Și încă ceva foarte important.
Fiecare dintre noi are la îndemână trei căi principale de informare corectă, în
care cu siguranță va întîlni neîncrederea și nemulțumirea tuturor gânditorilor
față de toate formele de guvernământ din istorie – dictatură, democrație,
gerontocrație, plutocrație, teocrație etc, singură demofilia (dragostea sinceră
de semeni) nefiind experimentată până în prezent:
1) Capriciile conducătorului
suprem (rege, dictator, președinte) și vremelnicia celor mai înalte poziții în
stat. Deși istoria este plină ochi de așa ceva, din motive lesne de înțeles mă
voi limita la sfârșitul lui Thomas Morus (nevrând să renunțe la credința
catolică, implicit să-l recunoască pe Henric al VIII-lea capul bisericii
anglicane, lordul cancelar este acuzat de trădare, drept urmare își pierde
funcția și apoi viața), la teribilul destin al marelui general bizantin Flavius
Belizarie (unii susțin că era de origine traco-getică), cel care – în urma
uneltirilor generalului pitic Narses – va fi întemnițat de împăratul Justinian
I (după eliberare și „reabilitare” devine cerșetor, implorându-i pe oameni cu
„Date obolum Belisario”), dar mai cu seamă la năprasnicele morți ale atâtor
colaboratori apropiați ai lui Stalin (Kamenev, Zinoviev, Sergo Ordjonikidze,
Buharin, Serghei Kirov, Ejov etc,), cu toții (firește, mai puțin obedienții de
teapa lui Molotov, Kaganovici sau Voroșilov) fiind ba lichidați rând pe rând,
ba obligați să se sinucidă.
2) A doua cale o reprezintă
filosofiile politice ale lui Platon (în dialogul Republica el pledează pentru
cetățile-state cârmuite de filosofi), Aristotel (în tratatul Politica
analizează diverse forme de guvernare după numărul celor ce conduc și scopul urmărit
de ei), Niccolò Macchiavelli (adept al cinicului principiu „Scopul scuză
mijloacele”, în cartea Principele el susține că în politică pot fi folosite
absolut toate mijloacele care contribuie la atingerea scopului propus –
șiretenie, minciună, fraudă, trădare, eliminarea oponenților etc.), marele
scriitor spaniol Baltasar Gracián (în prima parte a romanului alegoric
Criticonul ne înștiințează că politica este „un haos la rațiunii de stat” și că
„E un fals politician, pe nume Machiavel, care vrea să le bage pe gât
ignoranților aforismele lui calpe”), Thomas Hobbes (în opera Leviathan pleacă
de la premisa că natura umană este esențialmente egoistă, adică în concordanță
cu „Homo homini lupus est”, și că starea naturală este „un război al tuturor
împotriva tuturor”, condiție vulnerabilă care-i obligă pe oameni să încheie
faimosul contract social de cedare a drepturilor individuale unui stat, acesta
având ca principală obligație să asigure ordinea și securitatea cetățenilor).
3) În fine, dar nu în ultimul
rând, cea de-a treia cale se cheamă ideile iluminiștilor și enciclopediștilor
francezi, în principal avansatele idei ale lui Montesquieu (primul mare
gânditor care pledează pentru separarea celor trei puteri ale statului – legislativă,
executivă, judecătorească) și Voltaire, pe baza cărora s-a elaborat Declarația
Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la
edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de
inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației
Națiunilor Unite (ONU).
Înclin să cred că, după aceste
generoase explicații, se vor pricepe mult mai ușor și mai profund atât apele
tulburi interne, unde pescuiește de câteva luni contraproductivul tandem
Dan-Bolojan, cât și cele planetare, în care stau la pândă și se agită (a se
citi „fac valuri”) greii lumii de azi (Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir
Putin, Narendra Modi, Ursula von der Leyen, Mark Rutte și alții), care-și
închipuie că salvează omenirea de la pieire, dacă nu prin îndoielnica lor
pricepere, atunci măcar prin autoritatea cu care au fost investiți, când ei de
fapt, în cel mai bun caz, nu rezolvă absolut nimic (războaiele din Ucraina și
Orientul Mijlociu continuă, poluarea și foametea fac ravagii, nemulțumirile și
tensiunile sporesc) nici cu lungile discuții telefonice și nici cu secretoasele
întâlniri la cel mai înalt nivel, precum aceea din Alaska, întâlnire analizată
de mine, pe 17 august 2025, în articolul Doi farsori s-au întâlnit și nimic
n-au isprăvit…
Dar eu spun că nici la o viitoare
întâlnire a celor doi necușeri (unul negustor sadea și obsedat de ideea
refacerii măreției Americii, celălalt un securist sadea și obsedat de ideea
refacerii Uniunii Sovietice) nu se va încheia un acord liniștitor de pace între
Ucraina și Rusia, asta deoarece yankeul este și nu prea este interesat de așa
ceva (oricum a pus gabja pe jumătate din pământurile rare ale ucrainenilor, în
valoare de vreo 500 de miliarde), motiv pentru care nu ostenește să-l laude pe
muscal, ba chiar să se lingușească pe lângă el, doar-doar va izbuti să
decupleze Rusia de China. Ceea ce sigur nu se va întâmpla, având în vedere un
cumul de factori: timpul relativ scurt pe care americanul îl mai are la
dispoziție (doar trei ani, pe când rusul și chinezul sunt de neclintit, atâta
timp cât doresc puterea supremă), caracterul oscilant și imprevizibil al
yankeului (promisiunile nu și le onorează, dispozițiile date din ușa avionului
le schimbă după cum i se năzare a doua zi), relațiile sino-rusești, îndeosebi
cele comerciale, care se dezvoltă și se întăresc necontenit, astfel Rusia
devenind încet dar sigur vasala colosului asiatic.
În ceea ce privește alarmanta
situație internă a României bolojăniste (finanțele vraiște, educația așijderea,
datorii și nemulțumiri cu carul, colectări la buget și satisfacții cu paharul),
nădăjduiesc că am anticipat-o corect pe 8 iunie 2017, în următorul fragment din
textul Pentru aleși și-al lor comând, guvernul are bani oricând…: „Dar cum
starea asta dezastruoasă de lucruri nu-i o întâmplare, ci reprezintă axioma
postdecembrismului antinațional, este cazul să ne întrebăm: Cât din tragedia
noastră revine electoratului și cât se datorează acelui tainic și atotputernic
sistem mafiot, căruia nici măcar primii oameni în stat n-au izbutit să-i vină
de hac? Dimpotrivă, la sfârșitul mandatului de patru ani, Emil Constantinescu
ne spunea cu resemnarea aflătorului în treabă că a fost învins de sistem, iar
Traian Băsescu se arăta mulțumit de scorul egal cu acesta, după un «meci»
întins pe durata a zece ani!
Nu cumva respectivul sistem este indestructibil întrucât se compune din
năravurile fanariote și din deprinderile balcanice ale tuturor participanților
la tragicomedia numită politica dâmbovițeană postdecembristă? Căci numai așa
avem explicația logică a pretinsului fatalism, găzduit în propoziția
limită «La noi nu se mai poate face nimic!»: fie că pe aceste meleaguri și în
aceste triste vremuri pentru țară și nație, demnitatea și curajul sunt pe cale
de dispariție, fie că, aidoma celor mai mulți dintre preoți și medici, cam toți
aventurierii politici pornesc la drum cu mârșavul gând de a se căpătui, indiferent
de mijloacele întrebuințate (minciună, înșelătorie, lingușeală, ipocrizie,
trădare, hoție), fapt pentru care eventualele rudimente de omenie și cinste din
faza de început nu au nicio șansă în confruntarea directă cu adversari precum
«Banii n-au miros» sau «Piară lumea, numai eu să-mi beau în tihnă cafeaua»”…

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu