Viorica Moisuc - Trianon, iunie 1920 - un studiu de caz în continuă actualitate (1)

 

Trianon, iunie 1920 - un studiu de caz în continuă actualitate (1)

Prof. univ. dr. Viorica Moisuc

29 Februarie 2024

 

Realizarea suveranității României în cadrul teritoriului său național și în raporturile internaționale, consolidarea  acestei suveranități  pe plan politic și juridic prin actele  fundamentale ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920 reprezintă , mai ales în perspectiva timpului, o experiență istorică pozitivă și, prin aceasta, o contribuție la teoria și practica internațională în domeniile politic, diplomatic și juridic.

 

Valoarea acestei experiențe rezidă în faptul că statul național unitar român modern  a fost rezultatul obiectiv al unui proces îndelungat de dezvoltare și afirmare a națiunii române pe tărâm economic, cultural și politic, a fost expresia luptei și voinței acestei națiuni  în întregul ei, în 1918; de asemenea, valoarea acestei experiențe este dată și de Hotărârile cu caracter plebiscitar din martie , noiembrie și decembrie 1918 (Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia) care au exprimat progresul istoric din acea etapă în sensul instaurării unei noi ordini politice internaționale bazată pe acceptarea principiului naționalităților și al autodeterminării naționale, al egalității reale între state, eliminarea folosirii războiului, a forței în relațiile interstatale, renunțarea la diplomația secretă ; această nouă ordine anunța deschiderea unei ere de pace și colaborare între popoare și state, indiferent de mărimea lor, în cadrul aplicării și respectării principiilor dreptului internațional .

 

Constituirea statului național-unitar român în 1918 a făcut parte dintr-un proces vast al restructurării politice-economice-sociale  în Centrul și Sud-Estul Europei, proces alimentat de criza ireversibilă a imperiilor anacronice multinaționale care țineau sub ocupație, prin forță și amenințare cu forța, zeci de națiuni și de teritorii străine : războiul de agresiune al Austro-Ungariei și Germaniei contra Serbiei declanșat în 1914 și extins rapid la scară  mondială, a grăbit procesul sus amintit , finalizat în 1918 în tot acest spațiu geografic. Conferința de pace de la Paris din 1919-1920 a înregistrat noua configurație politică - teritorială decisă prin voința națiunilor eliberate și i-a dat învestitura internațională prin Tratatele de pace de la Versailles (Germania), Saint-Germain (Austria ), Trianon (Ungaria) și prin Pactul Societății Națiunilor (document ce constituie Preambulul fiecărui tratat de  pace) ; prin prevederile sale, Pactul garanta tocmai noua ordine instituită de națiuni în 1918. Aceasta este de fapt trăsătura pozitivă fundamentală a Tratatelor de pace de după primul război mondial , recunoscută, de altfel, și de către statele învinse prin semnarea și ratificarea tratatelor care le priveau.

 

Plecând de la postulatul că  istoria n-a înregistrat niciodată o pace mulțumitoare atât pentru învingătorii unui război cât și pentru învinși, este explicabil ca statele învinse să fi fost afectate mai mult sau mai puțin de unele prevederi ale tratatelor de pace, mai cu seamă în domeniile teritorial, al despăgubirilor de război, al restricțiilor de ordin militar și multe altele. Tot așa de explicabile erau și încercările lor de a obține, pe diferite căi, modificarea acelor prevederi nedorite[1]. Explicabile sunt toate acestea dar, transformate în obiective imperative și prioritare ale politicii externe și interne au devenit inacceptabile și extrem de periculoase  pentru că au subminat din ce în ce mai mult pacea și securitatea generală și au aruncat omenirea în haosul  unui nou război. În ceea ce privește Germania, punctul culminant l-a reprezentat regimul și politica lui Adolf Hitler, eșuate lamentabil odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial; acolitul său, Miklos Horthy , a dus Ungaria pe aceeași cale, cu același sfârșit.

 

Am afirmat că Trianon-ul poate fi considerat „un studiu de caz în continuă actualitate” pentru că, o privire retrospectivă asupra celor o sută șase ani care s-au scurs de la prăbușirea sistemului monarhic dualist austro-ungar arată că de-a  lungul acestei lungi perioade nu s-a ostoit plânsul Budapestei după „Ungaria milenară”, nu s-a modificat cu nimic politica sa  revendicativă  privind teritoriile cândva ocupate manu militari de regii „apostolici”, politică îmbrăcată, după caz, în haine nu doar ungurești, ci și  nemțești, rusești, britanice, franțuzești; în fruntea listei de revendicări s-a aflat întotdeauna părți ale teritoriului național al României . 

 

La 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, - cetatea care simbolizează momentul primei uniri a provinciilor istorice românești săvârșită în 1659-1600 de principele Mihai Viteazul -, „Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească , adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia - se arată  în Declarația  Adunării Naționale - decretează unirea acelor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”[2]. Privită în retrospectiva istoriei, această Hotărâre afirmă drepturile inalienabile ale poporului român asupra teritoriului locuit de el dintotdeauna, teritoriu pe care s-a plămădit limba română unitară a poporului român, s-a clădit civilizația și cultura una și aceeași pe tot acest teritoriu. Alba-Iulia a fost ultimul act al Marii Uniri a Românilor, înfăptuită într-o primă etapă la Chișinău, la 27 martie 1918, apoi la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.

 

De precizat că pe toată aria geografică cuprinsă între Nistru-Carpații păduroși- Dunăre și Marea Neagră-Tisa, cercetările arheologice confirmă, începând cu era paleolitică, existența neîntreruptă a unei populații cu același mod de viață, cu aceleași trăsături ale culturii materiale și spirituale. Aceste caracteristici n-au suferit nicio modificare de-a lungul vremurilor.

 

Am să reiau, pentru început, un scurt fragment dintr-un excelent studiu scris la trei ani după semnarea Trianon-ului, de I. Dimitriu (profesor la Universitatea din Iași), într-o perioadă când Ungaria , semnatară a Tratatului de la Trianon (dar care refuza să recunoască legitimitatea statelor unitare suverane create pe ruinele monarhiei dualiste) și se ambalase într-un război nebunesc pentru  refacerea „Ungariei milenare” contra României, Cehoslovaciei și Regatului sârbo-croato -sloven, în conivență criminală cu Lenin. Scrie prof. I. Dimitriu: „…ne descendons pas trop dans la nuit sombre de l’antiquité, et raportons-nous seulement au moment où la gloire de Trajane eu raison de la vaillance de Décébal, au moment où l’empire des Daces fut soumis à la domination romaine. C’était au commencement du II-e siècle: la Dacie était limitée à l’Est par le Dniestr, au Sud par la Mer Noire et par le Danube, à l’Ouest par la Tissa (Theiss) et au Nord par la chaĩne des Carpathes et la partie supérieure du Dniestr. Elle comprenait donc la Bessarabie, la  Bukovine, la Moldavie, la Valachie, l’Olténie, La Transylvanie, le Banat de Temishana, le Banat de Crishana et le Maramouresh”[3]. În 1818, România, stat național-unitar, cuprindea toate aceste teritorii.

 

În ultimul secol al mileniului întâi - timp în care teritoriul locuit de românii organizați în formațiuni statale conduse de voievozi - a cunoscut invazia triburilor ce migrau în Europa din îndepărtata Asie - și-au făcut apariția triburile războinice ale ungurilor care au pătruns în arealul românesc prin Nord. Așezarea lor în Panonia și constituirea unei formațiuni statale ce se dorea continuatoarea vechiului regat hun condus de Atila, a marcat sedentarizarea triburilor nomade dar nu și începutul unei dezvoltări pașnice pe acele locuri. Îi atrăgea „Țara de dincolo de păduri!”[4] - pe care o cunoșteau din vremea migrației. Căci - după cum se poate citi în Cronica Notarului anonim al regelui Bela -  „pământul acela e udat de cele mai bune râuri…din nisipul lor  se culege aur , că aurul din acea țară e cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare și materii sărate…”[5]. Cronicarul vorbește despre „ oamenii pământului”-„locuitorii țării ” care se aflau în permanent conflict armat cu nomazii. „ Se temeau locuitorii  mai mult decât se poate spune de cruzimea ungurilor și nimeni nu credea că va putea trăi prin bunăvoința lui Arpad[6]; se salvau cum puteau, unii prin fugă, alții prin supunere”. Vorbește Anonymus despre „țara vlacului Gelu” - bogată în aur și sare, despre atacul triburilor ungurilor asupra fortăreței din Bihor apărată de „ducele Menumorut”, despre atacarea cetății „ducelui Glad” în zona Banatului care „a fost cucerită, jefuită, locuitorii prădați, ostatecii întemnițați”[7].

 

Trebuie adăugat că relatările notarului anonim al regelui maghiar Bela sunt confirmate de o altă cronică bine cunoscută, aceea a rusului Nestor. Referindu-se la marșul triburilor nomade ungare conduse de Arpad către Vest, el precizează: „Les Hongrois, après avoir franchi de hautes montagnes – ce sont bien les Carpathes - se mirent à lutter contre les Valaques et les Slaves qui y vivaient”[8].

 

Așadar, acesta a fost „vidul” găsit de triburile nomade ungare în Transilvania, vid pe care l-au cucerit prin lupte grele împotriva unei populații pașnice de cultivatori și crescători de animale. Populație care trăia în acest „vid”. Mărturiile cronicarilor - apreciate pozitiv până la apariția  teoriilor politizante ale lui Roesler - au fost declarate, ulterior, apocrife, urmarea fiind cunoscută: exacerbarea falsurilor istorice, lansarea unor teorii ca cea a „vidului”, a „toleranței” regimului politic din Ungaria față de națiunile subjugate, față de diferitele culte religioase altele decât catolicismul ; în fine două teze a căror inconsistență științifică este dincolo de orice comentariu și care frizează morala elementară : „Drepturile istorice” ale Ungariei asupra Transilvaniei” și teza „Ungariei milenare”.

 

Să precizăm că „drepturi istorice” are Ungaria prin Tratatul de pace de la Trianon din iunie 1920, când teritoriul său s-a fixat în limitele vechii Panonii - areal unde au descins triburile ungurilor nomazi venind din Asia, și-au organizat primul lor stat și s-au creștinat în anul 1000: cât privește „Ungaria milenară” este vorba de o elementară eroare de calcul aritmetic. S-a omis perioada când Ungaria s-a aflat sub ocupație militară otomană având statut de pașalâc (în 1526 - Mohaci),  Transilvania având statut de autonomie sub suzeranitate otomană (aidoma cu statutul Principatelor române - Valahia și Moldova); Imperiul austriac a eliberat Ungaria de sub ocupația otomană (pacea de la Carlovitz- 1699) și a inclus-o în imperiu. În 1867, înțelegerea austro-ungară privitor la crearea uniunii anacronice Austro-Ungaria, a prevăzut și încorporarea Transilvaniei la Ungaria -situație ce s-a menținut până în 1918, adică exact 51 de ani. Se adaugă perioada anterioară evenimentelor din 1526, dar trebuie precizat că Transilvania avea statut de voievodat. Prin urmare unde este „Ungaria milenară ”?[9]

 

Obsedanta mentalitate privind „Ungaria milenară” și corolarul său - reconstituirea „Regatului apostolic al Sf. Ștefan”, care a dominat și domină politica și propaganda ungară de la Trianon încoace, este ilustrată perfect de lista lucrărilor publicate numai în primii zece ani post-Trianon și adusă la cunoștința publicului larg în cartea „Justice pour la Hongrie” tipărită de editura ziarului „Pesti Hirlap”în 1931: 23 de cărți și două hărți în limba franceză, 24 de volume în limba engleză,  20 în italiană și 8 în germană. Se adaugă articolele din reviste și ziare, broșuri etc etc. Cine mai știe numărul lor din ani ce au urmat?

 

În anul 2014, istoricul francez Catherine Horel a publicat o carte de un interes aparte: cunoscând perfect  istoria Ungariei de după Trianon și analizând politica anexionistă a regimului Horthy din anii 1938-1940 susținută și înfăptuită sub bagheta lui Hitler, Mussolini și nu mai puțin a lui Chamberlain și Daladier, autoarea încearcă să descifreze rădăcinile revizionismului ungar, formulă care îmbrăca scopurile anexioniste agresive ale regimului horthyst; art.19 al Pactului Societății Națiunilor care prevedea posibilitatea  revizuirii „tratatelor devenite inaplicabile” a fost folosit drept suport al promovării pe cale „legală” a cererilor de revizuire a tratatelor de pace. Oricum. el a fost invocat cu obstinație de către statele care au văzut în acest articol posibilitatea modificării sau chiar a anulării tratatelor de pace sau măcar a clauzelor nedorite[10].

 

„Revizionismul ca rațiune de a fi a regimului Horthy- scrie Catherine Horel - este firul conducător în întreaga perioadă dintre cele două războaie. Incapacitatea de a ieși din tabăra învinsă  în Primul Război Mondial antrenează Ungaria în orbita italo-germană . Revizionismul devine un sistem, este principalul instrument de propagandă a regimului , iar  recucerirea unor teritorii între 1938 și 1941 este glorificată ca victorie a  Regentului”[11].Suportul istoric al revizionismului horthyst îl constituie doctrina Sfintei Coroane . „Regele Ștefan cel Sfânt devine figura privilegiată de propagandă a regimului Horthy. Revizionismul maghiar - precizează C. Horel - e construit pe integritatea teritorială a Ungariei regale  și este admis numai separatismul croat justificat prin dreptul statal și uniunea personală a celor două regate. Celelalte teritorii pierdute sunt considerate ca țări aparținând Coroanei Imperiului”. Istoricul francez a sesizat și specificul revizionismului horthyst: „Revizionismul maghiar este îndreptat mai ales împotriva României, deoarece Transilvania este considerată ca element esențial al identității maghiare, și împotriva Cehoslovaciei pentru a recupera  măcar sudul Slovaciei unde maghiarii sunt numeroși...” . Concluzia sa este că „revizionismul a otrăvit relațiile Ungariei cu vecinii săi și cu occidentalii și a generat, de asemenea o retorică de victimizare” [12].

 

Propaganda „oficială” anti-Trianon s-a afirmat în politica internă și externă a Ungariei - redusă la teritoriul ei național - odată cu destrămarea colosului austro-ungar și proclamarea statelor succesorale. Guvernul  Károlyi a înființat Comitetul Național de Propagandă  care a lansat celebrul slogan „Asta poate să  rămână și așa?Nu, nu, niciodată!” (Maradhat ez igy? Nem, nem, soha!). În perioada următoare au fost înființate organizații cu caracter paramilitar, nu numai pe teritoriul ungar, ci și pe teritoriile României, Cehoslovaciei, Regatului sârbo-croato-sloven - peste tot unde Ungaria avea revendicări teritoriale; „Totul formează - subliniază Horel - un ansamblu eteroclit în care se amestecă teorii rasiale și fantasme istorice”. Mergând către actualitate, istoricului francez nu-i scapă din atenție modul cum fantasma „dramei” Trianon-ului, iluzia Regatului Sf. Ștefan și a „Ungariei milenare”,  continuă să tulbure relațiile interstatale, buna conviețuire între diversele etnii trăitoare în același spațiu geografic. „Traumatismul provocat de Trianon este încă folosit în interesul propriu de Jobbik, actuala organizație de extremă dreaptă ...reabilitarea la care asistăm după tranziția la democrație în Ungaria maschează analiza omului și sistemului. Repatrierea cenușii regentului în 1993 a prilejuit o reînhumare semioficială, a cărei semnifcație trebuie analizată”[13] - atrage atenția Catherine Horel.

 

În adevăr, fără intenția de a readuce în memoria celor de azi ororile comise de Horthy și acoliții săi pe teritoriile anexate prin forță de |Ungaria - cu ajutorul aliaților săi Hitler și Mussolini - în anii 1938-1941 - cred că funeraliile naționale sau semi-oficiale organizate cu ocazia repatrierii cenușii lui Horthy au o semnificație aparte: Horthy stă alături de aliatul său Hitler - criminal de război -  și alături de Stalin - autorul unor crime la fel de odioase - care a încurajat și stimulat cerințele anexioniste ungare; victimele terorii horthiste în Slovacia, Transilvania și celelalte teritorii ocupate de Ungaria în acei ani, se numără cu sutele de mii, distrugerile, jaful, arestările și asasinatele în masă, teroarea cu tot cortegiul lor nu sunt uitate și nici nu pot fi uitate pentru că au rămas săpate în memoria colectivă. Un criminal de război încărcat cu un trecut atât de întunecat a devenit erou național al Ungariei. Este o sfidare la adresa umanității. Ungaria de azi este „îndoliată” în ziua de 4 iunie și nu mai puțin în ziua de 1 Decembrie. De o sută șase ani plânge după himera Marii Ungarii și s-a autoizolat în marea sa durere! Cui prodest?

 

- Va urma -

 

---------------------------------------

[1] Vezi această problematică în Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1840, Ediția a II-a , revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine,  București, 2023, p. 20-39.

[2] Basarabia Bucovina Transilvania Unirea 1918, Documente adnotate și studiu introductiv de prof. univ. dr. Viorica Moisuc, Departamentul Informațiilor Publice , Redacția Publicațiilor pentru străinătate, București 1996, doc. nr 152, p. 500-528. „Proces-verbal al Marii Adunări Naționale a Poporului Român din Transilvania, Banat și Părțile ungurene , ținută Duminică în 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia în sala Cercului Militar din Cetate”.   

[4] I . Dimitriu, professeur à l’Université de Iassy, Les Droits de la Roumanie sur la Bukovine . Rapports de la Bukovine avec la Pologne el l’Ukraine, în volumul  T. Ionesco, D. Hurmuzesco, V. Dimitriu ,|E. Pangrati. C-M Sipson, J. Gavanesco, D. Negulesco, J. Ursu, Les Questions roumaines du Temps présent. Avant-Propos de M . Raymond Poincaré, Paris, Félix Alcan, 1921, p. 43.

[5] G.Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Românilor, vol. I, București, 1934, p. 73-117. Vezi și Viorica Mosuc, Calvarul Românilor în lupta pentru eliberare și întregire națională, vol. II , Editura Fundației România de Mâine, București, 2022, capitolul XXVIII Anonymus versus Rőssler, p. 225-241.

Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) - cronica scrisă de Anonymus , notarul regelui Bela, a fost descoperită în 1746 în biblioteca imperială de la Viena de Johannes Georgius Schwandtner și publicată sub titlul Anonymi Belae regis Notarii Historia Hungarica , în 1765. În limba română , prima traducere (însoțită de textul latin) a fost publicată la Sibiu în 1899. În istoriografia maghiară documentul acesta - cea mai veche scriere despre istoria ungurilor -  a fost vehement contestat , prima dată de Sulzer, Engel și Rőssler , care au negat existența și continuitatea românilor în spațiul transilvan ( teoria „vidului” și  teoria   „migrației” lor în Ardeal în secolele XII-XIV, venind dinspre Albania/).Aceste teze au fost preluate de istorici, publiciști  , politicieni maghiari și folosite și în prezent.

[6] Apud Calvarul Românilor…, vol II, p. 240.

[7] Ibidem.

[8] N. S.Govora, La Transylvanie roumaine, Editura Carpați, Madrid, 1981, p. 13.

[9] O lungă discuție asupra acestor teze aberante susținute de la Roessler încoace ( adică de trei secole ) de propaganda maghiară și pro-maghiară , vezi Calvarul…vol. I : cap. II (Mihai Eminescu în apărarea românilor din Ardeal și Basarabia), cap. XI ( Istoria unui plan criminal al guvernului ungar contra românilor în 1907. Vol. II: cap. XXIV(Ardealul în malaxorul inventatorilor de istorie), cap. XXIII (Anonymus versus Roessler)  .

[10] Marii juriști ai timpului, ca Nicolae Titulescu,  Olof Hoijer, Mihai A. Antonescu, Ovidiu Vlădescu și mulți alții , ca și mari istorici ca Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu , Gh. Sofronie au demonstrat că punerea în aplicare a prevederilor art. 19 ar fi fost practic imposibilă din cauza procedurii extrem de complicate prevăzută de Pact. Oricum, Tratatele de pace care confirmau ordinea nouă bazată pe principiul autodeterminării națiunilor , nu puteau intra în discuție.

[11] Catherine Horel, Amiralul Horthy, regentul Ungariei  (titlul original: L’Amiral Horthy, Régent de Hongrie, Perrin, Paris, 2014),  Humanitas, Bucure;ti, 2019, p. 19.

[12] Ibidem, p. 168.Vezi și Calvarul…, vol . II . p. 162-163.

[13] Ibidem , p. 14-19. Calvarul…vol II, p. 163.

Daniela Iuliana Tobă - Instituţiile militare din România - entităţi bugetofage anchilozate, nevertebrate și decerebrate

 

Instituţiile militare din România - entităţi bugetofage anchilozate, nevertebrate și decerebrate

Col. (r) Daniela Iuliana Tobă

29 Februarie 2024

 

Am lucrat în trei instituţii militare: în M.Ap.N., la cabinetul şefului Statului Major General, în S.P.P., la cabinetul directorului şi în S.T.S. la biroul de relaţii publice. Am interacţionat în variate forme cu celelalte structuri militare ale statului. Cu acestă experienţă în poală scriu acum. Şi cu multă amărăciune.

 

Nu, oameni buni, civili şi naivi, instituţiile militare din ţara asta sînt departe de a fi ceea ce credeţi voi că sînt sau ceea ce ar trebui să fie. Instituţiile militare din ţara asta nu sînt nici disciplinate, nici eficiente, nici patriote, nici inteligente, nici demne... Sînt nişte organizaţii anchilozate, îmbîcsite, birocratizate la maximum, saturate de nepotisme şi sinecuri, burduşite cu incompetenţi şi complet aservite politic.

 

Am văzut prea multe spinări de colonei şi generali înclinîndu-se pînă la pămînt în faţa unor derbedei politici, am văzut prea multă laşitate de jos în sus şi de sus în jos, am văzut prea mulţi şefi şi şefuleţi minţindu-şi superiorii în chestiuni de serviciu importante sau tratîndu-şi subalternii ca pe sclavi, am văzut prea multă lene şi prea multă lehamite pitite sub munţi de birocraţie inutilă, am văzut prea multe intenţii bune făcute praf de incompetenţi cu poziţie de decizie, am văzut prea mulţi profesionişti ieşind din sistem cu sila-n gît, am văzut prea multe achiziţii dubioase, am văzut prea multă fugă de responsabilitate şi prea multă brambureală. Iar faptul că instituţiile militare au stat mereu ascunse sub lacăt în ţarcul activităţii clasificate, acest lucru a contribuit din plin la transformarea lor în ceea sînt azi: nişte entităţi bugetofage, nevertebrate, decerebrate, cu cîteva excepţii punctuale cu misiuni clare în teren, gen pompierii, jandarmii, ofiţerii de protecţie persoană, brigada 2 infanterie, unele structuri de prin serviciile de informaţii şi alte cîteva.

 

În loc de concluzie, în instituţiile militare româneşti nu există avansari pînă la eşaloanele superioare pe criterii de experienţă sau competenţă, ci strict pe criterii de slugărnicie, turnătorie şi cîrlige politice. Au existat şi militari competenţi care au reuşit să răzbată cît de cît în ierarhie, dar drumul lor n-a ajuns prea departe. E suficient să vedeţi ciurda de tovarăşi şi tovarăşe cărora li s-au înstelat epoleţii la 40 de ani sau chiar mai devreme, puşi în funcţii înalte în sistem după ce au fost plimbaţi prin fabricile de diplome tot ale sistemului ca să pară că ştiu limba română, dar care n-au intrat un minut într-un poligon de pregătire. Şi da, există şi cîţiva generali, puţini, care şi-au meritat stelele, însă simplul fapt că au tăcut, în timp ce în jurul lor instituţiile militare se năruiau, se deprofesionalizau, se cangrenau de la an la an, nu îi face cu nimic mai breji ca ceilalţi de carton. Cît priveşte patriotismul, demnitatea, curajul, onoarea, cinstea, toate acestea în sistem sînt doar vorbe. Vorbe goale.

 

Doar civilii necunoscători ai sistemului mai pot crede azi că vreunul dintre înstelații fără merite militare ar fi vreo soluţie la dezastrul care poate distruge România. Aceștia sunt doar scule obediente, cu cariere fardate şi cu caractere puse la îndoială chiar de către cei cu care au lucrat, scule culese din sistem pentru a executa ordine fără a pune întrebări. Atît.

Mircea Druc - Mitologia găgăuză (2)

 

Mitologia găgăuză (2)

Prof. dr. Mircea Druc, ex Prim-ministru

29 Februarie 2024

 

Niște moldoveni  „cu luntrea în două funduri” (vorba unui rege),  cu logica lor specifică, justifică acțiunile Kremlinului. Cică,  în 1990-1991, aș fi fost un prim-ministru bun dacă aș fi alergat cu buchete de flori la Comrat, ca să-i felicit pe „eroii norodului găgăuz” - Topal, Kendighelean și Burgundji  - cu  proclamarea  Republicii Găgăuze. Sau să fi procedat ca următorii  prim miniștri ai R. Moldova, care au acceptat autonomia pe criterii etnice. Să fi asistat  și Druc  la  meciurile de fotbal pe stadionul din Tiraspol. Așa cum proceda, peste ani, premierul Vlad  Filat. Sau ca Igor Dodon, „împăciuitorul și întregitorul Moldovei”. Acesta, în 2017,  își cerea iertare de la clanul mafiot din așa zisa П.М.Р. pentru războiul ruso-moldovean din vara anului 1992. În timp ce Guvernul și Parlamentul insistau ca „pacificatorii ruși” să plece pe la casele lor, Dodon  îi decora  rugându-i să mai rămână încă un secol. Când cetățenii R.M. adunau semnături pentru a-l declara pe Rogozin persona non grata, Dodon îl invita în ospeție. Deși știa că Rogozin a luptat contra moldovenilor în Pridnestrovie.  Apropo, Snegur nu l-a invitat niciodată pe generalul Lebed, care dorea să servească „micul dejun la Tiraspol, prânzul la Chișinău și cina la București”. Sau să fi procedat ca președintele Vladimir Voronin, care a decorat doi generali ruși cu ordine și medalii ale Republicii Moldova. Meritul acestora nu a fost făcut public. Iar Stepan Topal, „președintele  fondator al Republicii Găgăuze” îl invidia pe Voronin. El  nu avea cu ce să-i decoreze pe cei, care au  contribuit  la improvizarea republicii lor miniaturale în sudul Moldovei Sovietice. Găgăuzii  se descurcau  cu cisterne  de spirt și  brânză de capre.  Ulterior,  liderii de la Comrat, după modelul celor de la Tiraspol, și-au confecționat ordine și medalii. Astfel, niște grupulețe  de vanitoși se joacă  și astăzi de-a țara .

 

La 11 martie 2013, mass-media rusă și ucraineană  prezenta situația ca și cum  ar exista în realitate o Republică găgăuză: „Serviciul  de presă al guvernului Găgăuziei a transmis pentru mass-media că veteranii forțelor militare ale Republicii găgăuze vor primi indemnizații și o medalie specială. Bașcanul Mihail Formuzal și-a anunțat tot sprijinul pentru cei care  „au făcut Găgăuzia”. Stepan Topal, primul președinte al republicii și Mihail Kendighelean, primul președinte al Sovietului Suprem vor pregăti macheta medaliei și lista participanților la făurirea Găgăuziei. De asemenea, Bașcanul  l-a trimis  pe Kendighelean la Tiraspol, ca să  întocmească listele  persoanelor, care vor fi decorate cu medalii. Pe Buzadji l-a trimis la Taraclia, să pregătească lista femeilor care, în octombrie 1990, au  blocat calea voluntarilor și nu i-au lăsat să intre în Găgăuzia”. Conform presei de la Tiraspol, „urmau să fie decorați cu medalia găgăuză și lideri politici din Rusia, Turcia, Ucraina și Pridnestrovie, care au jucat un rol important în constituirea Găgăuziei. Președintele Republicii Moldovenești Nistrene, Evghenii Șevciuk, a felicitat conducerea Republicii Găgăuze cu obținerea independenței față de Moldova, la 19 august 1990”.

 

Încurajați de politica președintelui Dodon, în martie 2017, prim-separatistul Ivan Burgundji a reactivat mișcarea „Găgăuz Halkî”. La deschiderea oficiului erau prezente mai multe personalități găgăuze, unii fiind legați de grupările subversive deconspirate în 2014. Veteranul, neobositul Leonid Dobrov, declara în 2013 că „de 18 ani este încălcat statutul juridic al Găgăuziei și trebuie de organizat un referendum până la summit-ul de la Vilnius”. Anterior, el adunase 5 000 de semnături pentru separarea Găgăuziei de Republica Moldova. „Găgăuz Halkî” consideră că legile  privind statutul  Găgăuziei adoptate la 21 iulie 2017 de parlamentul Republicii Moldova,  coboară autonomia până la nivel de raion și  îndeamnă  organizarea unui congres al tuturor deputaților  de toate  nivelurile, din 1990  până în 2017. Bașcanul Irina Vlah a condamnat decizia  Republicii Moldova de a-l declara pe vicepremierul rus Dmitri Rogozin persona non grata. Într-o Notă publicată  pe pagina oficială  a conducerii Găgăuziei se menționa: „Poziția pe care a luat-o Chișinăul în legătură cu parteneriatul moldo-rus nu reprezintă atitudinea reală a locuitorilor din UTA Găgăuzia și a întregii societăți moldovenești față de norodul rus și de conducerea Federației Ruse”.

 

De reținut faptul că nu toată lumea evaluează evenimentele precum analiștii  și consultanții  lui Voronin, în 2007, sau ca președintele Dodon în 2017. De exemplu, jurnalistul Alexandr Inozemțev, în „Tineretul Moldovei” din 31 octombrie 1990, aprecia situația ca un adevărat vizionar: „Scenariul elaborat în liniștea birourilor KGB a prevăzut totul. Destabilizarea situației în R.S.S.M. a avut loc „pe nota zece”. Repetiția cu alegerile în sovietul suprem  al „Republicii găgăuze” a pus  începutul  unei operațiuni de o și mai mare amploare, care urmează să se încheie cu un război civil – e vorba de alegerile în „Sovietul  Suprem al Republicii Moldovenești Nistrene”, planificate pentru 25 noiembrie. Această  repetiție  ne-a demonstrat că pentru  etniile conlocuitoare din Moldova Sovietică încă totul e înainte. Conflictul planificat  e asemeni  unei capcane predestinate Frontului Popular al Moldovei. Strategii districtului militar Odesa și general-colonelul Osipov știu prea bine cum să-l atingi pe moldovean. Ei joacă fotbal cu sentimentele naționale – cine va lovi  mai tare și mai precis.  Susținută de baionetele Armatei a 14 a, „Republica găgăuză”, având un guvern marionetă, ia exemplu de la autonomia pridnestroviană, apărată și de blindajul armatei tiraspolene. Provocându-i pe liderii Frontului Popular la intervenții stihinice, cu mâna goală, contra războinicilor înarmați și drujinilor muncitorești din Râbnița, Tiraspol, Comrat, Cimișlia, reprezentanții autonomiilor susnumite au ajuns să folosească bande criminale pentru  dezlănțuirea  confruntării naționale. Scopul lor constă în discreditarea conducerii FPM și dimisionarea ulterioară a guvernului R.S.S.M., pentru a curăți terenul  ca să  revină  la putere  PCM, apărat cu fidelitate de vestele antiglonț ale generalului Șatalin”.

 

Numeroasele  apeluri către liderii găgăuzi  și acțiunile constructive ale  organelor legitime ale R.S.S.M.   nu au produs nici un efect. La 9 septembrie, la Comrat, s-a organizat un miting la care vorbitorii cereau  unui Comitet,  considerat de găgăuzi drept Guvern provizoriu al Republicii găgăuze,  să ia măsuri drastice  pentru apărarea populației acesteia. După miting, Dobrov a fost anunțat imediat de  către „prietenii” din Chișinău: „Către Comrat se îndreaptă  opt autobuse a poliției speciale!” La 28 august 1990, Leonid Dobrov a fost trimis de urgență la Moscova de către Comitetul provizoriu al Găgăuziei. O delegație a găgăuzilor solicita  audiențe  la organele superioare de conducere ale URSS  și  la Sovietul Suprem al R.S.F.S.R., pentru a înmâna  „declarația istorică”  a congresului  de la 19 august „Despre libertatea  și independență poporului găgăuz față de Republica Moldova și  proclamarea Republicii găgăuze în componența Uniunii reînnoite”.

 

În treacăt fie spus, nu m-am așteptat să descopăr în evocările unui disident sovietic inadvertențe și fabulații de genul acesta: „În cartea mea nu se spune mai nimic despre rolul de pacificator al actualului premier Andrei Sangheli în acele zile fierbinți  din octombrie 1990. Căci anume pe el l-a numit Mircea Druc „guvernator” la Comrat. Și anume el, din obligație, urma să-i aresteze pe liderii Găgăuziei și să intre în Comrat ca guvernator.  Însă,  în loc de aceasta, Sangheli, împreună cu cei din conducerea Găgăuziei,  nu contenea să zboare cu elicopterul prin raioanele de sud  ale Moldovei despărțind  și neadmițând  măcelul interetnic”. Când, în ce an s-au întâmplat toate aceasta? Unde era Leonid  Dobrov, la închisoare sau la spital? De ce-l perie așa pe Andrei Sangheli? Fiindcă poartă nume de familie cu rezonanță găgăuză? Pentru că între timp devenise prim ministru de la care găgăuzii așteptau  să obțină ceva? În timpul evenimentelor din octombrie 90, Andrei Sangheli se afla pe o foaie turistică în Egipt. El nu trebuia să aresteze pe nimeni și, mai ales, la indicațiile lui Druc. Generalul Costaș închiriase un  elicopter și împreună  am zburat prin toate raioanele din sudul Basarabiei și n-am permis încleștarea părților antagoniste. Cei interesați se pot lămuri vizionând pe YouTube filmul documentar „Zile de cumpănă” (interzis într-un timp de EI) și luând act de îndrumările mele în timpul constituirii batalionului  de voluntari „Tiras-Tighina”.

 

Trupele de desant s-au retras din sudul Moldovei sovietice. Situația era controlată de trupele M.A.I. a U.R.S.S. În fond, un instrument al Centrului care lupta din răsputeri să păstreze Imperiul. Ne apropiam de sărbătoarea Crăciunului și de revelionul anului nou 1991. Românii basarabeni și nord-bucovineni erau profund îngrijorați: cu ce vom merge? Cu „secera și ciocanul” încălecate? Cu steaua biblică și plugușorul? Sau fără plugușor și urături,  călare pe TAB-uri, cu secera într-o mână și  ciocanul în alta,  sau …

 

Recapitulăm: Statul major al districtului militar Odesa, la indicația Centrului, a organizat și asigurat logistic acțiunile fruntașilor găgăuzi. Câțiva ofițeri ai diviziei aeropurtate din Bolgrad au înarmat şi antrenat  comandourile găgăuze;  Statul major de la Odesa aștepta  nerăbdător „un piculeţ de sânge”, pretext pentru „a curăța Chișinăul de naționaliști moldoveni pro-români”. Alte unități, ale aceleași armate imperiale, intervin ca să aplaneze conflictul. Generalul Șatalin, în fruntea unui batalion al trupelor MAI al URSS, a intrat în Comrat la solicitarea președintelui R.S.S.M. Anterior Mircea Snegur își coordonase demersul la telefon cu președintele U.R.S.S. Mihail Gorbaciov. Oricum, Kremlinul decidea, fiindcă nimeni nu anulase legile sovietice. Nu numai în octombrie 90, ci și în decembrie 91, Constituția URSS era în vigoare în raioanele de sud, ca și pe întreg teritoriul Moldovei Sovietice. Până la puciul  de la Moscova din august 1991, până la semnarea Actului de la Belovejskaia Puşcia, în decembrie 1991,  nimeni nu anulase legislația Uniunii Sovietice. 

 

Mărturisesc că m-a amărât peste măsură „verdictul” intelectualului Gheorghe Eroizau, publicat în „Tineretul Moldovei”, din  31 octombrie 1990: „Cortina. Jocul „de-a voluntarii” a luat sfârșit odată cu venirea trupelor de interne  ale generalului Șatalin. După atâta zgomot am cules  tanchetele M.A.I. din Moscova. Voluntarii se întorc așa cum s-au dus. Mă întreb care a fost sensul lor? Au fost blocate drumurile și de „Arkalâk”, și de voluntari, s-a declarat republici suverane și Moldova, și Găgăuzia,  pentru ce și pentru cine? Dacă am vrut să vină reporterii  agențiilor de presă din lume să ne vadă naivitatea, atunci am obținut ceea ce am vrut”. Jurnalistul Mihai Călin, constata că până la urmă, în pofida nereușitelor campaniei găgăuze, ne-am ales cu ceva, citez: „Nu s-a vărsat sânge, deși poporului nostru îi crăpase răbdarea; am elaborat, în cel mai operativ mod, o lege nouă,  și îmi pare  că e o lege bună, pornind totodată și mecanismul  de punerea ei  în funcțiune; după o perioadă de acalmie, spiritul național românesc e din nou în urcuș – au cerut acțiuni concrete  nu numai voluntarii  cu mâinile goale, dar și echipele de poliție; din toată masa  de voluntari poate fi selectată operativ măduva corpului de carabinieri; ne-am convins că prin acțiunile desfășurate în România s-a demonstrat o dată în pus că sângele apă nu se face; s-au scos măștile de actor  de pe fețele  liderilor politici”.

 

Replica mea tacită a fost: „Noi ne-am clarificat odată pentru totdeauna. Pe rol la «Tribunalul Conștiinței» se află un caz clasic, acțiunea Kremlinului, de-a pururi „eliberator”. Forțele oculte ale Centrului imperial au pus în scenă o piesă, în care EI joacă profesional, cu o măiestrie de invidiat. Kremlinul jubilează fiindcă ne-a forțat să cerem ajutorul său de «pacificator». A demonstrat și altor colonii că «Parada Suveranităţilor»  a fost o iluzie. Că nu suntem în stare să ne facem dreptate cu forțele proprii.  În momente grele, Republica Moldova a solicitat sprijinul Ucrainei. Personal, de la Cimișlia, în 1990, l-am  rugat pe Witold Pavlovici Fokin, omologul meu de la Kiev, să nu permită infiltrarea comandourilor din Pridnestrovie, prin frontiera ucraineană din sudul Basarabiei. Rugămintea mea a fost transmisă prin ministrul Constantin Tampiza. Nu mi-a răspuns. Astfel, Comratul,  în octombrie 90,  s-a umplut  de voluntari, majoritatea ucraineni, pe atunci o  forță de șoc a găgăuzilor”.

 

Se mai discută și astăzi în stânga și dreapta Prutului  dacă aveau  rost „Podul de Flori” și  „Voluntariada”. Campania  în sudul Basarabiei și detașamentele de voluntari  reprezentau o reacție spontană, firească. Cine dintre demnitarii  R.S.S.M. ar fi putut să nesocotească voința a trei milioane de români basarabeni? Indiscutabil, ar fi fost riscant să ții cont doar de Tiraspol și Comrat, fără să întreprinzi ceva. Promotorii proiectului „Marele Bugeac” reprezentau  doar 21 de sate cu 130 de mii de locuitori. Moldovenii, și nu numai, se adresau cu miile  Președintelui, Parlamentului și Guvernului cerându-le să pună capăt dezmățului separatist. În caz contrar ei singuri vor apăra pământul strămoșilor cu toate mijloacele disponibile. Documentele s-au păstrat, sunt extrem de elocvente  și  operăm onest cu ele.

 

Amploarea  mișcării  de voluntari și faptul cum a gestionat conducerea legitimă a R.S.S.M. deplasările a o sută de mii de oameni, l-a impresionat chiar și pe un general sovietic al trupelor de desant aerian cu experiența  războiului din Afganistan. Totuși, nu putem pretinde lauri pentru patriotism sau brevet de invenție a demnității naționale. Eu, personal, am puține și  modeste merite legate de acest fenomen istoric, la fel de simbolic ca și „Podul de flori” de la Prut. Lor, polițiștilor și voluntarilor basarabeni, participanți la campania contra unor aventurieri, li se cuvine  recunoștința noastră și a viitoarelor generații.

 

La 27 iulie 1990, Svetlana Gamova, o cunoscută jurnalistă din Moscova, mă întreba: „Cum vă simiți în rolul unui șef de guvern?” „Dacă sincer – ca un kamikadze. S-a creat o situație critică și timpul m-a ales pe mine, de aceea mă supun fatalității” (Din interviul   publicat  în „Союз”, № 27, 1990). Și dacă  foștii voluntari mă consideră  și pe mine drept unul dintre liderii lor, voi fi mereu și profund onorat. Am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc pe toți compatrioții  cu simțul datoriei, dispuși să-și dea viața pentru integritatea teritorială a R.S.S.M. Personal, încă din adolescență, în adâncul sufletului, așteptam o Lebădă Neagră. Dar, în octombrie 1990, în sudul Basarabiei române, nu aveam  de unde să știu că „marele eveniment” -  colapsul imperiului sovietic, se va produce atât de curând.

 

Situația la Comrat nu s-a ameliorat nici astăzi, fiindcă separatiștilor și mafioților găgăuzi le vine pofta mâncând. Exemplu - politica duplicitară a deputaților locali, a bașcanilor Mihail Formuzal, Irina Vlah, Evghenia Guțul. Niște grupulețe filoruse continuă jocul de-a țara. Ilia Uzun, actualul prim-adjunct al președintelui Comitetului executiv de la Comrat,  în 2014 era deputat al Adunării Populare a Găgăuziei. Însuflețit de evenimentele din estul Ucrainei, el chema găgăuzii la arme. În cadrul unei întâlniri cu ambasadorii străini acreditați la Chișinău, deputatul a dat de înțeles, că în Autonomia găgăuză ar putea izbucni un conflict și că locuitorii de acolo ar putea recurge și la utilizarea armelor. „Ne vom întoarce în Moldova anilor 1990. Avem oameni tineri, care știu să țină arma în mâini. Noi nu vrem asta, dar nu ne temem. Vom muri pe pământul nostru. Pentru că pământul nostru este ținutul Bugeacului, care ne-a fost dat de țarul Rusiei. Teritoriul Moldovei este până la Cimișlia". Mesajul lui Uzun a sunat ca un avertisment pentru autoritățile de la   Chișinău.

 

Și eu, Mircea Druc, iarăși devin neserios. Și zic: românii mei, basarabeni și nord bucovineni, rămân în mare parte niște naivi. De ce nu procedează și ei ca găgăuzii? Cele 21 de sate găgăuze neomogene, cu 130.000 de locuitori, fac atâtea probleme Chișinăului și relațiilor cu România! La fel și cele 5 raioane din stânga Nistrului, cu circa 300 000 de locuitori. În 2014, cele 21 de sate găgăuze au organizat un „referendum” că se unesc cu Rusia. Și raioanele din stânga Nistrului au comis aceeași diversiune, că se unesc cu Rusia. Asta se cheamă „mitologie găgăuză, conspirație și... democrație”. Astfel, EI chiar reușesc. Prin analogie, de ce nu am încerca și noi să folosim mecanismele „conspirației,  diversiunii și... democrației”? De exemplu: improvizăm la Chișinău un partid politic, care lansează  o primă inițiativă în raionul Ungheni. Să declare că această unitate teritorial-administrativă a RM este nedreptățită de Chișinău. Și face un referendum că vrea să adere la județul Iași! Ca oamenii din toate localitățile Ungheni Yeri-ului să aibă: apă potabilă printr-o o conductă pe sub Prut, canalizare, gaze, electricitate,  motorină, păcură, lemne, salarii și pensii ca românii din județul Iași...