George Anca - TRANSCREAȚIE

TRANSCREAȚIE

Charles Baudelaire - Samuel Taylor Coleridge - Eugenio Montale -  Donatien Alphonse François de Sade -  Luis de Góngora - J R R Tolkien -  Muhammad Ali - Suleiman  Magnificul – George Anca

Charles Baudelaire

Gustul neantului

Trist spirit, altcând iubitor de luptă,

Pinten speranța te trezea-n ardoare,

Nu-ți mai priește șaua! Te culci fără pudoare,

Bătrâne cal te-mpiedici de-orice cută.

Tăcere, inimă; dormi somn de brută!

Spirit învins, sleire! Bătrâne hoțoman,

Nu mai ai gust de-amor nici de dispută;

Adio son de-aramă, suspinele de flută!

Plăceri, lăsați în pace o inimă-n aman!

Fără miros și primăvara e în van!

Clipă de clipă Timpul mă digere

Precum zăpada corpul în înțepenire;

Contemplu din înalt a globului rotire

Și nu mai caut de-adăpost unghere.

Vrei să mă iei tu, avalanșă, în cădere?

Samuel Taylor Coleridge

Kubla Khan

În Xanadu dă Kublai Khan

Decret de dom și huzurare:

Cât Alph se varsă, sacrosan,

Prin peșteri fără cot uman

În josul mării fără soare.

Cinci cu cinci mile rodnic sol

Ziduri și turnuri dau ocol:

Grădini iluminate sinuos,

În floare arbori de tămâie;

Vechi codri dealurile cos,

Petec solar să nu rămâie.

Dar oh! adânc romantic hău doboară

Pe deal de-a curmezișul cedru verde!

Un loc sălbatic! sfânt de-l fermecară

Precum sub luna gata să dispară

Bocelile femeii demonul de-și pierde!

Și din acest abis, în zvâcnet clocotit,

Parcă suflând pământul greul gâfâit,

Puternică fântână de-ndată se munci:

Prin iutea-i izbucnire sacadând

Hălci mari boltiră ca sub grind,

ori cereale întru treier rând:

Și printre pietrele dansând risipă

Sfânt râul se zvârli în pripă.

Cinci mile șerpui prin labirint

de văi și codri râul sacrosan

Până la peșteri fără cot uman,

Se scufundă tumult în mort ocean:

Și prin tumult Kubla aude noi

Voci ancestrale profețind război!

Umbra cupolei de huzur

Pluti pe valuri împrejur;

Unde chemară mână-n mână

Mixate peșteri și fântână.

Minune fu pe rară vrere,

Gheață-caverne-dom-plăcere!

O fată cu un dulcimer

În vis văzui cândva:

Era o abisiniană,

la dulcimer cânta

de Muntele Abora.

Putea-voi învia în mine

cântul și simfonia ei,

atât încânt mă cuceri

că-n aer domul aș zidi,

solarul dom, caverne, gheață!

Oricine ascultând  le va vedea

Strigând , Ia seama! Ia!

Ochi fulgerând, păr fluturând!

Țesut în cercuire nouă,

Închide ochii-n sfânt abis,

Că s-a hrănit cu miere-rouă

Și lapte a băut din Paradis.

Eugenio Montale

Arsenio

Vârtejuri spulberă praful

peste acoperișe, moriști, spații

goale, unde cai înglugați

adulmecă pământul, oprind întâi

la geamuri de hotel lucinde.

Pe corso, în fața mării, descinzi

în această zi

sau poaie-piovorno, acum aprinsă, printre flashuri

tulburând orele,

în strâns egal complot, un ritornello

di castagnette.

Și semnul unui alte orbite: tu-l urmezi.

Cobori la orizont ci, mai presus,

o trompetă de plumb, naltă peste bulboane,

cele mai multe vagabonde: sarea nimbus

învârtejit, suflat de rebelul

element al norilor; face ca pasul

să scârțâie prin pietriș împiedicându-se

de ghemul algelor: acel moment

poate mult așteptat te scapă

de a-ți sfârși călătoria, zaua unui

lanț, mers nemișcat, oh prea familiar

delir, Arsenio, de imobilitate ...

delirio, Arsenio, d'immobilità...

Ascultă printre palmieri tremurul

viorilor, stins de rotirea

tunetului cu un freamăt de lamă

bătută; furtuna e dulce atunci când

țâșnește steaua albă a Caniculei

în depărtat cer albastru asupra serii

apropiate: dacă fulgerul o sfâșie

ramuri cad ca un arbore prețios

în lumina ce se împurpură: și țambalul

țiganilor picurând silențios.

e il timpano

degli tzigani è il rombo silenzioso

Coboari prin întunericul ce precipită

și mută amiaza întru o noapte

de globi aprinși, legănându-se  la țărm -

și în afară, unde o umbră singură ține

mare și cer, din lotci risipite palpită

acetilena -

până ce o picătură trepidă

cerul, fumegă solul ce te va adăpa,

totul în jur se zbuciumă, se zbat

perdelele moi, un foșnet imens rade

pământul, jos se moleșesc scârțâind

felinarele de hârtie pe străzi.

le lanterne di carta sulle strade.

Astfel pierdut printre răchite și rogojini

picurătoare, rogoz  radacinile

trăgându-și, jilave, nemai

svelte, tremuri de viață și înaintezi

într-un gol răsunând de lamente

sufocate, capcana te înghite

în veche undă ce te caută; și încă

tot ce te reprinde, stradă verandă

perete oglinzi te împing într-o solitară

multitudine de morți,

și dacă un gest te înfioară, o vorbă

îți cade aproape, aceasta e poate, Arsenio,

în ora când se topește, semnul unei

vieți strangulate de soarta ta, și vântul

o poartă cu cenușa astrelor.

e il vento

la porta con la cenere degli astri.

Versiuni de George Anca

Donatien Alphonse François de Sade

Ah! s'il en est ainsi, je suis ton écolier, à tes systèmes je me livre,

je ne veux rien sacrifier car, j'en conviens, c'est sottise de vivre

au milieu des soupirs, des craintes, des remords,

de renoncer enfin aux douceurs de la vie

dans l'espérance ou plutôt la folie

d'être heureux quand nous serons morts.

*

in Écrits de la Bastille - 3 textes inédits (Ed. Trait d'union, Montréal, 2000)

Luis de Góngora

A un caballero

No enfrene tu gallardo pensamiento

Del animoso joven mal logrado

El loco fin, de cuyo vuelo osado

Fue ilustre tumba el húmido elemento.

Las dulces alas tiende al blando viento,

Y sin que el torpe mar del miedo helado

Tus plumas moje, toca levantado

La encendida región del ardimiento.

Corona en puntas la dorada esfera

Do el pájaro real su vista afina,

Y al noble ardor desátese la cera;

Que al mar, do tu sepulcro se destina,

Gran honra le será, y a su ribera,

Que le hurte su nombre tu ruina.

J R R Tolkien

One Ring

Ash nazg durbatulûk, ash nazg gimbatul,

Ash nazg thrakutulûk agh burzum-ishi krimpatul.

Three Rings for the Elven-kings under the sky,

Seven for the dwarf-lords in their halls of stone,

Nine for Mortal Men doomed to die,

One for the Dark Lord on his dark throne,

In the Land of Mordor where the Shadows lie.

One Ring to rule them all, One Ring to find them,

One Ring to bring them all and in the darkness bind them

In the Land of Mordor where the Shadows lie.

Muhammad Ali

Last night I had a dream

Last night I had a dream, When I got to Africa,

I had one hell of a rumble.

I had to beat Tarzan’s behind first,

For claiming to be King of the Jungle.

For this fight, I’ve wrestled with alligators,

I’ve tussled with a whale.

I done handcuffed lightning

And throw thunder in jail.

You know I’m bad.

just last week, I murdered a rock,

Injured a stone, Hospitalized a brick.

I’m so mean, I make medicine sick.

I’m so fast, man,

I can run through a hurricane and don't get wet.

When George Foreman meets me,

He’ll pay his debt.

I can drown the drink of water, and kill a dead tree.

Wait till you see Muhammad Ali.

Suleiman  Magnificul

Gazel

My pain for thee balm in my sight resembles

Thy face's beam the clear moonlight resembles.

Thy black hair spread across they cheeks, the roses

O Liege, the garden's basil quite resembles.

Beside thy lip oped wide its mouth, the rosebud;

For shame it blushed, it blood outright resembles.

Thy mouth, a casket fair of pearls and rubies,

Thy teeth, pearls, thy lip coral bright resembles.

Their diver I, each morning and each even;

My weeping, Liege, the ocean's might resembles.

Lest he seduce thee, this my dread and terror,

That rival who Iblis in spite resembles.

Around the taper bright, thy cheek, Muhibbi

Turns and the moth in his sad plight resembles.

George Anca

Între o traducere de sertar şi transcreaţie

            Se purta mult, în India, prin anii '70-'80, transcreaţia, mai ales între limbile indiene, începând cu sanscrita şi fiicele ei (mai nou, incluse şi cele analizate, secole, ca dravidiene). Despre puterea islamică, am  auzit de multe ori cum că se întinsese de la Atlantic la Pacific. Ştiam, însă, intratabilă, represiunea de acasă, iar în materie de traduceri, noroc cu Mihai Şora, mi-a apărut, la Delhi fiind, Gramatica fanteziei de Gianni Rodari, la Editura Didactică şi Pedagogică (în reeditare, 2008, la Humanitas). O antologie a poeziei turce, la care lucrasem cu Neuzat Yusuf între 1969-1971, cam zi de zi, respinsă de “Univers”, la un referat al lui Aurel Covaci, şi de Editura pentru literatură, din motive probabil asmănătoare, aflate ambiguu într-o conversaţie cu Aurel Avramescu, şi secretarul de partid al editurii (îmi scapă numele). Am auzit că ar fi apărut, totuşi, dacă nu în Biblioteca pentru toţi, numele meu primind ca pseudonim identitatea unui scriitor-editor-ministeriabil.

          Traduceam, de ani de zile, cu poeţi indieni, din Eminescu şi clasici români,  şi publicam, sub semnătura transcreatorului indian, iar eu semnam traduceri ale mele, ajutat de mulţi, cu menţiuni de rigoare, din sanscrită şi limbi moderne în româneşte. Câte ghazaluri n-am auzit la câte mushaira (shair înseamnă poet în urdu), una de o noapte, indo-pakistaneză, prima, la auditoriumul Talkatora, sub prim-ministeriatul lui Morarji Deasai, ironizat în versuri că îşi bea urina. Rămăsesem, se vede treaba, la gazelurile lui Eminescu, întîi la motto-ul din Călin (un gen persan-arab-urdu la începutul unei rescrieri a piesei Sakuntala de Kalidasa). Nici în Maroc, acum câţiva ani, urmărind, în Biblioteca Naţională din Rabat referinţe despre ghazal, nici zilele trecute, când a trecut a doua oară prin România, venind de la Varşovia, unde trăieşte de 20 de ani, poetul Surender Bhutani, autor de cărţi de ghazaluri şi rubayate în urdu, nici măcar discutând cu ambasadorul algerian Abdel Hamid Senouci Bereksi proiectul unui florilegiu poetic clasic şi modern al Algeriei nu am avut o conştiinţă personală anume a gazelului.

          Până am dat de manuscrisul kilogramic al vechii antologii a poeziei turce, pe care, întîi, mergând pe rumoarea că deja ar fi fost publicată sub alt nume, neretrăind ceva special (în afară de o  descurajare a lui Noica – a, te ocupi de noncultura turcă -, sau de refuzul editurilor aservite monopoului de fier al comanditarilor), am dat să-l arunc. Întâmplător, a mai rezistat ca pentru o răsfoire prealabilă, nu chiar conştientă. Să vedem. Evident, nu era “kama sutra” arabă, arsă, din pudoare, de soţia traducătorului, Sir Richard Burton. Era altceva, şi-i voi fi trimis salutări lui Freud.

          Eram eu la 25 de ani, după numai o carte de versuri proprii publicate, cu exprimări extinse, într-un imagiar de care mai că m-am mândrit în faţa copiilor, de vârstă mai mare decât mine atunci, cum se va fi mândrit de original propunătorul traducerii. O identificare cu necunoscutul realizată atât de târziu, fără context, parcă în gol, încă în sertar.

          M-am simţit obligat, nu numai faţă de mine însumi, să împărtăşesc aşa cum le văd azi, în ceea ce au personal (transcreaţie) şi recunoscător unei mari poezii, nemaistăpânind, ca sabia, dar reînviind într-o altă limbă, a noastră. Dacă nu trebuie să caut prea mult după referatul lui Covaci, cred că mi l-a dat d-na Elena Linţe, în antecamera (atât rămasă) la Vladimir Streinu (aproape, cu toate acestea, idolul meu ca profesor la Universitatea din Târgovişte sub decanatul IPS Mihăiţă Nifon), îl voi reproduce, nu din masochism, dar ca o diferenţă necesară, la care avem (ne)voie când aspirăm creativ (cu preţul “inter/lingvistic” implicit).

          Sumarul antologiei includea fragmente de folclor (Destan. Turku. Mani. Tekerleme.) şi din cărţi populare ( Dede korkut), poeme (gazeluri, rubayate etc) de Hoga Yasevi (? - 1166), Mevlana Gelaleddin (1207 – 1273), Sultan Valed (1226 – 1312), Yunus Emre (1249 – 1322), Asik Paşa (1272 – 1333), Kaygusuz Abdal, Hagi Bayram (1252 – 1300), Pir Sultan Abdal, Hogga Dehhani, Nesimi (? - 1404), Ahmedi (1334 – 1413), Seyhi (1375 – 1431), Ahmet Paşa (? - 1497), Gem (1459 – 1484), Fuzuli (? - 1556), Usuli (? - 1534), Hayali (? - 1539), Dukakin Zade Ahmet Bay (? - 1556), Negati ?? - 1508), Babur Sah (1483 – 1530), Ahi (? - 1517), Yahya Bey (? - 1528), Baki (1526 – 1600), Nev'i (1533 – 1599), Hayali Bey (? - 1557), Badgatli Ruhi (? - 1605), Atayii (1583 – 1635), Nef'i (1582 – 1635), Sabri (? - 1645), Seyhulislam Yahya, Telfi (? - 1659), Gevri (? - 1654), Vegdi (? - 1660), Naili (? - 1666), Nesati (? - 1674), Fasih (? - 1699), Nabi (? - 1712), Nedim (1660 – 1730), Nahifi (? - 1738), Neyli (1692 – 1748), Ragip Paşa (1698 – 1762), Esrar Dede (? - 1796), Seyh Galip (1757 – 1799), Nahifi (? - 1738), Koga Ragip Paşa (1699 – 1763), Selin, Nazim, Rasih, Neyli, Esrar Dede, Enderunlu Vasif (? - 1824), Halim Geray (? - 1823), Kegegizade Izzet Molla (1785 – 1859), Leskofgal'li Galip Bey (? - 1864), Yenya Kemal Beytali (1854 – 1958), Ziya Paşa (1825 – 1880), Namik Kemal (1840 – 1888), Regaizade Ekrem (1874 – 1913), Mualim Nagi (1850 – 1893), Abdulhak Hamit (1852 – 1937), Esref (1842 – 1911), Suleyman Nesib (1866 – 1917), Tevfik Fikret (1867 – 1815), Mehmet Emin (1869 – 1944), Genap Sahbettin (1870 – 1934), Suleyman Nafiz (1870 – 1927), Huseyin Siret, Mehmet Akif (1873 – 1936), Faik Ali (1875 – 1950), Ziya Gokalp (1876 – 1924), Gelal Sahir (1883 – 1935), Ahmet Hasim (1885 – 1933), Ali Ganip, Orhan Seyfi, Halit Fahri, Yusuf Ziya, Faruh Nafiz, Yahia Kemal, Kemalettin Kami Kamu, Ahmet Hamdi Tanpinar, Ahmet Kutsi Teger, Negil Fazil Kisakurek, Ergument Benzat Lau, Omer Bedrettin Usakali, Selah Attin Batu, Sabri Esat Syyavusgil, Sait Faik Abasiyanik (1907 – 1954), Yasar Nabi Nayr, Behget Kemal Gaglar, Ahmed Munir Dranas, Ganit Sitki Tarangi (1910 – 1966), Orhan Veli Kanik (1914 – 1950), Nelih Gevdet Anday, Benget Negatigil, Ilhan Berk, Gahit Saffet Irgat, Gahit Kulebi, Nahit Ulvi Argun, Fayk Baysal, Hasan Simsek, Salah Birsel, Suat Taser, Geihun Atuf Kansu, Sabbahatin Kudret Aksal, Rustu Onur, Mehmet Kemal Kursunoglu, Negati Gumali, Attila Ilhan, Arif Damar, Mehmet Basarsaran, Ege Ayhan, Kemal Ozer, Ulku Tamer, Talip Apayadin, Umit Yasar Oguzgan, Metin Eloglu, Turgut Uyar, Edip Gansever, Gemal Sureya Seber. Poeţi populari: Kargaoglan, Ozan, Kul Mehmet (sec. 16), Oksuz Asik, Nayali (sec. 16), Bahsi (sec. 16), Usuli (? - 1534), Girpanli (sec 16), Asik Omer (? - 1707), Gevheri (? - 1720), Kuloglu (sec. 17), Asik (sec. 17), Resan Levni (? - 1732), Bursali Asik Halil (sec. 17), Abdi (sec. 18), Asik Vartan (sec. 18), Dertli (1772 – 1845), Dadaloglu (1785 – 1865), Erzurumlu Emrah (? - 1854), Seyrani (1807 – 1866), Ruhsati (1856 – 1899), Deli Boran (sec. 19), Bayhurtlu Goban Gelali (sec. 19), Summani (1862 – 1914), Meslkski (sec. 19), Kagizmanli Hifzi (1893 – 1918), Asik Veysel (sec. 20), Asik Talibi (sec. 20). Bayaburt'lu Hikarni.

          Pare o traducere de mari poeţi, pe bandă, ca într-o transă. Cunoaşterea se autooculta, peste intenţionalităţi universitare sau editoriale. Yusuf îmi spunea Dede, din vechi, de-l rotacizasem. Eram sigur de dependenţa lui şi eu mă eliberam de ea prin retraducere. Libertatea intensă empatizată de poezia turcă nu cred că era cu putinţă a fi exteriorizată în vremurile egalizând Turcia cu Nazim Hikmet. Iar acum?

          Kogălniceanu ne vedea jumătate Asie, cu poeţi turci (şi) în româneşte n-avem decât să vedem Turcia jumătate Europă. Retro, răspundem solo cu poetul voievod Petru Cercel, altfel folclor vs. folclor, până când, prin opera lui Eminescu, avem o aprofundare perenă a spiritului turc (până într-atât încât Marko Krailevici, mort “la Rovine, în câmpii”, este reînviat în balade traduse de Eminescu, astfel într-un aleatoriu paralel creştin-islamic prin har poetic interlingvistic-religios). Chiar indieni hinduşi îşi iuţeau prana în admirarea visului lui Baiazid transcreat de Eminescu. Român, descopeream şi eu o măreţie  inversată prin educaţia subimperială, prin inoculări gheaure, probail lăsând să iasă la iveală maşinala (şi nu prea) traducere de poezie turcă de mai înainte de viaţa mea în India.

          Întâmplarea răpirii travaliului meu poetic româesc, tipărit în fals – legea m-ar găsi acum pe mine preluând (tot n-am văzut-o, din superstiţie,  încă prada) ce fusese al meu, partea mea, n-am decât să produc un scenariu-autodafe, o (auto)selecţie eufonică liberă, pe cât posibil la întâlnirea poetică turco-română, cu şanse de bucurie a recunoaşterii şi cântecului hăruit de pronie. Se mai poate spune, creştineşte, că e bine că, şi piratizând, s-a făcut posibilă o apariţie editorială (păcatul îi va fi diminuat lecturarea, poate obligaţia de studenţi să fi compensat mecanismul “de serviciu” comanditar prin delegaţie). În tinda paranoiei, o ficţiune critică în traducere m-ar pune între cei compunând “după”, iar crima ar fi plecăciunea în faţa ghazalului ca substitut al poetului însuşi, traducerea ca mormânt de înviere. Iar azi degeaba antologii şi traduceri necomanditate (again, encore une fois) – o fi murit sau nu Dumnezeu, dar cititorul parcă nu se mai zăreşte. Fie, atunci, transcreaţiile mele turbulenţe de armonii sesizabile, doctoral-paciente, cum după ani, fiindu-mi şi dragi şi terapeutice şi descoperitoare, ar molipsi, nesectar, neciumă, intergenerativ fost-viitorul lecteur.

          Am lăsat de o parte ce nu era ghazal sau rubayat. Crimă. Am revenit, un transformism, la o adică. Da, dar orice referent sare la gât “'n clipita cându para se deshaţă din tunearec”. Ci “Să nu blestemi ape repezi, / N-au apele, munţii vină, nici gunah”. Ultimul termen e sanscrit în anticul Dede korkut.

          Genetica rimei în ne(re)cunoscut ghazal avortează variante antireferenţiale (ce-or fi ales ienicerii?):

                                      Frate, pe-ncet să ne înecăm

                                      în mările iubirilor

                                      Două tărâmuri ni se-arăt

                                      spre-al treilea lunecătore

                   Frate, pe-ncet să ne-necăm în mări de-amoruri, bâldâbâc.

                   Două tărâmuri ni se-arăt, ce-mpung curând alt Isarlâk

(A mai bună pâine aş lua-o cu un autoreferat-de-respingere, la concurenţă nu numai cu A. Covaci, dar şi cu dramaturgul de la RFI, iar îmi scapă numele, care, potrivit Gabrielei Negreanu, a scris într-un referat la un manuscris propriu, după India, că Anca e om de cultură nu poet. Nici o grijă).

          Monstrul necizelării, că în zadar. Necoacere. Fapt literar patogen. Adaug. De unde, atunci,  euforia de mai ieri (pe azi?) Atâtea ghazaluri ale necunoştinţei de ghazal (ori, cine ştie?)

          Modernii (cum o fi copyright-ul), în anii '60, se transcriu seniorial şi totuşi aproape lui Ataturk. Românii puteau învăţa patriotism de la turci, m-oi fi gândind acum, ca tot omul tranzitoriu. O Troie, ba o Turcie îmi voi fi Isarlâk, apud Pann-Barbu în tinereţea fără lună, la semilună oleacă.

          Dacă, îndreptăţire referenţialităţii supracontextuale, publicarea nu e o împărtăşire, fie  sub alt partaj, ci o aculturare netalentată, neisprăvită, vina se complică, ne deprimăm nu că trebuie să murim, ci că, trebuind să nu murim, ne lăsăm omorâţi de ce închipuiţi vom fi fost în traducere indusă cu surâs sufic (Sufi i-om zice solicitatorului acar-aga). Şi-aşa, cu proprietatea intelectuală ajunserăm la avocat oltean, eu mă gândisem la Ţop, din Târgovişte (vezi şi Zburătorul de I. H. Rădulescu). Trei ani trăiţi degeaba atunci (în general, cum i-am spus unui istoric, dacă nu mai avem ţară, nu popor, înseamnă că am trăit degeaba, n-am trăit degeaba, a replicat, am trăit să vedem că nu mai avem ţară şi popor, iar România e ţară mică, mijlocii sunt Turcia şi Ucraina)), ba, cât de în dodii-traducătoare, se alege vreun frământ, chiar izolator, decupat şi acum de mediul chitului înghiţitor volen-nolens. Tanro-Tanrî al fiecăruia într-o grădină-bahcea. Ceva story tot s-o alege, “în seraiul de cristal”.

          Văzui ce s-a întâmplat, onorată instanţă, n-am refuzat paginile cu transpoziţii, de la Sufi, chiar dacă n-aveau poezie, am discutat, pe unde-o fi, lăsam, delicat, ca de la el, ceea ce pe mine nu mă aranja, dar recompuneam, cucerit, poveşti sau sonuri bănuite clopot, de exemplu. Nu m-am interesat cum s-o fi înţeles cu piratul. Chiar înainte de a repune mâna pe antologie, aveam alt subiect în cap, jungian, arhetipal, pentru mine, asociind pe Atanase Rudeanu, îngropat la Cremenari (scrisesem Cremenali), el, din boierii Rudeni, ai lui Mihai Viteazul (vide poeţi turci din antologie de pe vremea lui), cu un general Rudeanu de-i fusese în război un fel de ordonanţă Ştefăniţă Lechea, din Roşchila lui suprasovejană, şi cu scriitorul Alexei Rudeanu, regăsit neamţ, Merk parcă (am rătăcit cartea, genială drept critical fiction, doubtful ca trend ce ne remorchează spre poezii la nunţi, măcar contra manele, ori biografii de carton ale îmbogăţiţilor din fosta noastră apropiere), pe monografia unui milionar american pornit din Teleorman (pădure nebună, pe turceşte).

          Cum nu-mi venea să înlătur nepoezia-juxtapunere, n-am cum înşela – justiţia lirică? scrisul vechi de tinereţe îngânând altul şi mai vechi din imperiu (căruia i-om fi fost şi parte, cum arată hărţile, ca şi poezia pe undeva, nu numai birnici cu ieniceri mai niciodată re-semnaţi ca români nemercenari). Dacă voi fi primit esoteric fragmente-fractali de duh general-poetic, în amestec cu ospitalitatea faţă de banalităţi crase, de traducător academic, le mai despart după atâta vreme? Experienţa estetică pe-aşa se mixtează un pic Americă turcească pe româneşte. E, a fost muncă, din fericire, din păcate, ocupaţie, turcire tot fără Brâncoveanu, Măria Ta, sub ceauşism timpuriu, ieşire (Ion St. Lazăr a pierdut un articol cu titlul melancolia ambiguităţii, ce mi-l dedica, aplicabil şi la antrepriza în discuţie şi simbolizare-cod aici) din triumfanta interdicţie-cancer.

          Ghazalurile mă vor păstra fără membria-copyright-ochelarişti, în răsunetul diferenţei faţă de jupuirea familiei voievodale, cu trăiri comparabile peste mentalităţile de imperii de peste noi, poate chiar interschimbabile, din-urmă-dintâi, poetic, traductibile muzical. Un lux al poeţii prebrâncuşiene. Întâlnindu-ne în fericirea ştiută numai din basme-vers, lăsăm deoparte juxta pe câte-o strofă-rubayat:

                                      Frumoase zilele de vară... Nu mai sunt.

                                      Ferşti deschise, coperişe şi bahcele...

                                      Fierbinţi mai erau lucrurile, totul sfânt -

                                      Chiar noaptea neagră fără lună, toate cele.

                                                                   (Ahmet Kutri Tendjer)

                                      Bătrânul gunoier Hasan aga

                                      Eyvalah şopti puştanului,

                                      se desfăcu la piept în soarele ce strălucea,

                                      în mâini cu mătura.

                                                                   (Mehmet Kemal Kursunoglu)

                                      Trecură anii, timpuri în mănunchi,

                                      Pe drum, la-ntoarcere de la Hisar

                                      La Kayalar o doamnă am văzut.

                                      Cum ea de mine nu avea habar,

                                      Mi-era o cunoştinţă de demult.

                                                                   (Abdulhak Hamit)

                                    

                                      De ani de zile-mi zace sabia în teacă,

                                      Din patru părţi cu zid mă înconjoară

                                      Singurătatea, zidurile n-o să treacă

                                      Şi greu îmi e să cred în cineva de-afară.

                                                                   (Kamallettin Kami Kamu)

          Ne-om reînvechi, la vedere, pe întâmplarea unei judecăţi-lectură. Liber la paragrafe from procesarea retro a unei experienţe pararepresive, reoferită în versuri, ca pe vremuri India în versuri (şi de mai înainte, amnezic, Turcia în versuri, aferim).

          În Biblioteca Pedagogică, antologia nu e de găsit (şi invers?). Tot maldărul de foi galbene dactilografiate, panglică şi indigo, manuscrise răzleţite, selecţie în ireal, în ghazal. Modernizând la unison clasici, învechind moderni. Mări în căldurile iubirii trec înspumegate (Nev'i). Tot ce-i frumos în cer să se reverse pe pământ. (Nef'i). Ultimul an de viaţă al Bibliotecii Pedagogice (Stela Giurgeanu în Dilema Veche).

          Baiazid sau Vlad Ţepeş, ghazal sau rubayat/catren, divaniţi sau văcăreşti? Facem Europa – via Târgovişte – şi o haltă de Orient mare într-unul mic dacă nu pe pierdute, crescător întru a câta europenizare, radere, tehno. Ce să mai psihanalizăm, venite tocmai din comunism, tentative de nisip cu struţi traducători, de unde sperările transatlantide, cu Bolintineanu pe Bosfor? Războaie neînfresce, Domnul martir cu fiii martiri şi neamul. Şi această aiurare, din datorie, de fond, de atmosferă, décor al fondului şi atmosferei libertare, cu dezmăţ nici măcar suprarealist, nu ne mai trebuie, vom tăia, cât că se vor fi întreţesut pescării de redundanţe mai triste ca aparenţele, remanenţele, reverenţele, temenelele, temniţele, sentinţe-simţămintele. Doctore (e doamnă), asta se vindecă natural, cultul femeii, toţi poeţii bărbaţi de vin divin.

          Deci ce turcisme să alegem şi să traducem din viaţa Târgoviştei întru Europa ca noi-voi-ei?

Folclor, tribut, Cercel. Vedem pacea. Ruinurile se menţin turistic, appealing. Forja – prea după, prea ante? - ghazal. N-am ajuns la hai-ku (proliferam). Pann-Barbu ne-or lipsi din chindie. Ochean-Turchie. Mă aflu între transcriere-procesare, pe sărite, şi, cu gândul la traduceri euro/româno-turce (a-mi mulţumi ori mazili), mimez inconştienţa anilor de pansament poetic peste prihana de gheaur (mai turci comuniştii în anticreştinism). Suntem în afara oricărui farmec obiectiv, numai alegerea ne recuperează, chiar poetic, turcismul vrut-nevrut în ţiplă europică. Pe-aici, pe-aşa om fi dezarhivând. Mai şi existăm – dacă aievea – după secolele alea. Ne căpiază în continuitate deceniile alea. Dar ghazalurile astea, alea... Obedienţa aceleiaşi arătări, ci nu de sine, ba pe-acolo. Nu suntem chiar de acolo.

          Găsii nişte gazeluri lăsate de o parte, să vedem, şi mai pe sărite (mai sărit atunci, acum, în ce cămaşă). Privighetoarea tot biulbiul. Economie. N-au apele, munţii vină nici gunah. E ştiută, dede. Nu blestema iarba, nu e vina muntelui Kazlek. Diliu, în original, în Teleorman, pe Bucureşti. Am jertit nouă cămile când pe lume ai venit. În mare să ne înecăm necunoscând elif, mim, dal (Yunus Emre). Slavă, zărit-am pe Allah. Pe Dumnezeu nimeni nu-l poate vedea. De-un timp sunt pulbere pe drumul Ce-l calcă răstignind nebunul. Ce răzbună (în traducere) Sirin înviindu-l pe Ferhat, de ce-l deplâng alte traduceri (sa arătăm aparat)? Dai de belea (turcească) iubind. Veşnic pe lume -ioc, fierarule. Bayram zicând “mă ştiu”. Podul lung din Ergene S-a uscat de secete. Vorbele lui Kaydjusiz Sunt ca nucile din Indii. Nef'i cel gemător.

În gloata-ţi tristă a căzut şi sufletul, paharnice,

Împinge cupa spre prietenii-mi setoşi de apa vie.

Iubito, şi străinii speră să te întâlnească,

Păgâni şi sfinţi aşteaptă ploi cucernice de apă vie.

Frumoasa ca Leyla face şi pe Baki să plângă,

Pământul e-nsetat de lacrima lui Meginun, de apa vie.

(Baki). Bolnav pe lume de singurătatea buzelor. Dar lui Ahmet alături din matca ei trecu şi oameni şi natură ivindu-i apa Su. Tristeţea să nu crezi c-ai cunoscut-o toată. Trăiesc în mare peştii, marea nu ştiu ce e. Ey, padişah tristeţii, intrigile ani pot sta În suflet lui Sabri, iar cupa spartă fie-a ta. În duhul lui Fasih tot bântuie un neastâmpăr, Oh, vânt de zori, trecuşi prin al cosiţei ei văzduh? Presar ţărână inima şi sufletu-mi în calea ta.

În gând cu dulci buzele tale, până la Mîsîr

De nu, dar pînă-n Kandehar noi tot vom fi plecat.

O, cerule, de poalele-ţi ajung la Naili,

Va merge la divanul lui Allah fără păcat.

(dintr-un ghazal ca pentru un rubayat?) Neşati, bietul, cui să se destăinuie şi el, Priviri mahmure, vin viclean şi inimă la fel. S-a pustiit bahceaua, trandafiru-i veşted şi el, Şi-n ochi şi-apleacă parcă jaruri chiparosul, dorul.

De dor, nu mai am inimă acum,

Oraşul trupului se face scrum,

E cu haiduci legat oricare drum,

Delirul ochilor tăi n-oi ajunge.

(Gevheri. Rubayat în koşma, în teşlama/satiră?) Suflet diliu de jale s-a prins singur, Galip, rămas-ai fără vlagă singur, Rămase dorul de răspunsu-i singur, Rămase glasul îndurării singur. Ey, doctore, când vezi ochii aceia suferinzi, Fii bun şi nici de mine, suferindul, nu uita. Necazurile vin de la prieteni, nu de la străini. De când sultanului tristeţii îi suntem în pază, Al dragostei oştean vine-n câmpia sufletului meu. Nabi, hai, povesteşte-ne alte nenorociri, De dragostea lui Maginun cu Leyla-s sătul. Dacă ne stă în cale frumuseţea, dacă mergem Pe drumuri tăinuite, nu chemăm paharul?

          Se spulberă antologia, moderni de interes obscur partizan cu totul pe din afară, exod, neprimit, funcţionari martirizaţi, abia acum, testamentar, iertare-trandafir, delir-malaric-tot-ce-am-făcut-e-rău-să-trăiţi. Dar nici o existenţă. Poetul e-al poporului. Iertare, libertate, Mehmet Emin. S-a dus, ah, avalanşa zburătoare. Ah, fluturele mort în zbor. Aproape 40 de ani şi nici o minte, nici un studiu poetash.

V-aţi pribegit, v-aţi dus, păsări nătânge,

Sunt goale cuiburile, goale, goale,

În cuiburi nici orfanul nu mai plânge,

Fulgii îi iau la goană reci rafale

Ale zăpezilor

Şi-n aer zboară, plâng cu plâns de sânge.

(Djenep Sahabettin)

Caldă suflare-n inimă-i sfârşitul,

Zi moartă, boală fără de orgoliu!

Se-ntunecă pe lucruri coloritul,

E noapte asta, ori e şal de doliu?

(Djelal Sahir)

Tu fii raţă, iar eu lac,

Tu drumeţ, iar eu drumeac,

Rob la uşa ta pe plac,

Mândrul meu cocor, te vreau.

(Asik Veysel)

Pe mal de-argint se-adapă antilope sperioase,

Odihna liniştii o tulbură cu alăute.

Din limpezimea apelor, departe, pe tăcute

Valuri se miră – alte antilope reîntoarse.

(Ahmet Haşin)

Venii, tu eşti acela care sufletele le conturbă

Podoabele şi ele s-au cutremurat, ah, mi-aş vrea mie

Să-mi urce vocea pân' la ceruri cu delir de iasomie,

Să mi se mişte pieptul într-o cutremurătoare zurbă.

(Djelal Sahir)

Mi-e totul neprieten sunt străin

Nu te sfii hangiu mai toarnă vin

Întâi durerea mişcă lin lin lin

Rod despărţirile yavaş-yavaş

(Bekir Sîtki Erdodjan)

Voce nu, nici strigăt simplu,

Poate-i linişte-năuntru,

Stinsă-i speranţa şi timpul,

Cuib de piatră ce ne-aşteaptă.

(Osman Attila)

Noi din copacii morţii cioplim

Catargele pentru corăbii,

Cel ce ia vieţi ce face din copaci?

(Bedri Rahmi Eyuboglu)

Uite, fructele cele dulci

s-au copt adânc în crengi

şi dacă mai întârziai

picau.

(Nazim Hikmet)

Vocea stăpânului era cântată ca de gramofon

O melancolie singuratecă a singurătăţii

Când sora mea trecu femeia sinuciderii sui în faeton

şi umbla pe străzile din Pera cu dragostea morţilor

(Edje Ayhan)

Ţi-e blândă inima venind din văi ce-a scoborât

La o bătaie, molcom pulsul va să fie mut,

Pe faţă tul de năduşală ţi s-a aşternut.

Din ceasul de când soarele băurăm gât cu gât,

Sufletul nostru arde-n cerurile sale zădărât

De fericite zile-n clocot stinse în trecut.

(Yasar Nabi Nayir)

ne-am prefăcut într-un caval dogit

vorbeşte oraş al istambulului rege al haimanalelor

vorbiţi ochii mei

hoinărind am rămas cu mâna goală în văzul lumii

(Attila Ilhan)

Plumbul din pieptul meu

E trenul într-o gară neagră,

Coboară călătorii la răsăritul soarelui

Şi la ferestre

Atârnă flame sângerii.

(Ulku Tamer)

În visul meu pământuri mari se ară

Bolnavii-n vis se vor închide

Pe faţa lor prelinsă-i clima rară

Asemeni cântecului de femei gravide

(Tolip Apaydîn)

eftolya dată uitării pe jumătate harţă în fîntîni pe jumătate mare

şi aplecându-se la fântâni eftolya salutat-a pe muritori

căci precum amintirile lui ibrahim ismail ishak

a vrut să fie cercuri în republică-n cele trei luni de post

(Edja Ayahan)

Ah, darul tău, nestinsul, ah

Fără de rost din lacrimi bob,

Allah, ajută-mă, Allah,

În întuneric îţi sunt rob.

(Cahit Sitki Tarandji)

Rămâi, o, Tanro sfânt, rămâi,

Rămâneţi nopţi fără-nceput,

Rămâi nevastă cu ochi mut,

Mă duc în insula dintâi.

(Ruştu Onur)

Speranţa e-nspinată inima se smulge

Alt dor aleargă pe picior de nicăieri

Din Istanbul din primăveri cu fulger

Îmi tulbur ochii cu prizonieri

(Metin Eloglu)

Înstrăinare amară

Înăuntru şi afară

Toate mi se-nstrăinară

Toate sunt din altă ţară.

(Kamallettin Kâmi Kamu)

Tu vei muri, Karadj' Oglan, acuş,

Nici înger şi nici spirit, spiriduş,

Eşti o bahcea cu trandafiri de pluş,

Allah gândirea ta să o usuce.

(Karadja Oglan)

În ochi un “nu” adânc ţi se prăvale,

De zbor întins-ai aripile tale,

De vei avea în iarna asta cale,

Măicuţă, să mă iei cu tine, ia-mă.

(Nedjip Fazil Kisakurek)

Noaptea pe drumul Sivasului

Şiruri-şiruri carele cu boi

Pe roţi de mesteacăn.

De cremene ţărani de glasuri goi

Duc lemne, sare, duc bolnavii noi.

Adânc mai trec şi grele carele cu boi,

Noaptea pe drumul Sivasului.

(Kahit Kulebi)

De ce fugi împleticit

Nu fugi de ploi, copile,

Marea-n ploaie n-a murit

Marea-n ploaie are zile

(Osman Attila)

http://georgeanca.blogspot.com/2018/09/transcreatie.html