Guță
de la Educație
Lucian
Ciuchiță, Scriitor și scenarist
05
Februarie 2025
Recent, am publicat un articol care semnala o decizie
ce ridică semne grave de întrebare privind direcția educației românești:
numirea unui psiholog la conducerea Ministerului Educației. Această alegere nu
aduce doar îndoieli legate de competența administrativă a persoanei desemnate,
ci dezvăluie o viziune profund defectuoasă asupra ceea ce înseamnă actul
educațional.
Educația nu este și nu ar trebui să devină un
laborator de experimente psiho-sociale. Școlile nu sunt clinici, iar elevii nu
sunt cobai. Reforma educației nu poate fi înfăptuită prin sesiuni de terapie de
grup sau prin analiza unor studii de caz elaborate în turnuri de fildeș
academice. Ea necesită, mai presus de orice, o abordare solidă, coerentă,
susținută de oameni care înțeleg profunzimea actului pedagogic, respectă
tradiția și au curajul de a inova fără a distruge rădăcinile culturale. Ce ni
se oferă în schimb? O figură fabricată în laboratoarele PR-ului modern, mai
degrabă actor pe scena discursului public decât un academician veritabil.
Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației nu este doar o eroare de
evaluare; este simbolul capitulării în fața mediocrității bine ambalate și
agresiv promovate.
Această decizie marchează o ruptură periculoasă de la
valorile fundamentale care ar trebui să guverneze învățământul românesc. În
locul unei educații care să formeze caractere puternice și minți capabile să
gândească critic, riscăm să asistăm la transformarea școlilor în spații
sterile, unde elevii sunt supuși unor experimente ideologice lipsite de
substanță. Nu ne rămâne decât să privim neputincioși cum se îngustează
orizonturile intelectuale ale generațiilor viitoare.
Îngrijorarea mea a devenit și mai profundă în momentul
în care am observat eliminarea unor materii esențiale, precum istoria și
geografia, din programa de liceu. Această decizie nu este doar o gafă
administrativă, ci un act deliberat care subminează identitatea națională și
memoria colectivă. Fără istorie, un popor devine un vas plutitor, lipsit de
direcție și ancorare.
Diminuarea studiului istoriei, însoțită de
marginalizarea geografiei și eliminarea limbii latine din programa școlară
preuniversitară, constituie unul dintre punctele nevralgice ale actualei agende
a Ministerului Educației. Această reformă controversată, susținută de ministrul
Daniel David, pare mai degrabă o încercare metodică de a clătina fundamentele
identitare ale viitorului național decât un simplu demers educațional.
Președintele Academiei Române, în calitate de voce
autorizată a celui mai înalt for cultural și științific al țării, și-a exprimat
ferm dezacordul față de acest proces, pe care îl califică drept un atac frontal
asupra esenței românismului, producând deznaționalizare și subculturalizare. Nu
este vorba doar despre restructurarea unui curriculum, ci despre amputarea
deliberată a memoriei colective și a capacității tinerilor de a înțelege
propria apartenență culturală. Istoria,
odinioară coloana vertebrală a învățământului umanist, este acum fragmentată și
dispersată într-o sumă de „istorii” marginale - povești despre popoare și
populații izolate, despre comunism, holocaust sau minorități. Ceea ce odinioară
era un tablou vast și coerent al devenirii umane a fost dezmembrat în bucăți
disparate, incapabile să ofere elevilor o viziune de ansamblu.
Academicianul Ioan Aurel Pop avertizează asupra
scopului ascuns al acestei reforme: „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul
în deplinătatea lui. Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință
de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască
la comandă”. Astfel, procesul educațional nu mai formează cetățeni liberi,
capabili de gândire critică, ci indivizi docili, programați să răspundă conform
unor șabloane ideologice impuse.
În acest context alarmant, întrebarea care plutește
neliniștitor în aer este următoarea: ce se află cu adevărat în spatele acestor
reforme succesive și eșuate? Se pare că ministrul David visează nu doar la o
reconfigurare curriculară, ci la un viitor în care creierul elevilor va deveni,
metaforic sau nu, un cip docil al unui sistem de control globalizat. Națiunea
poate supraviețui multor amenințări, dar nu poate rezista uitării de sine.
Ignoranța față de propria istorie este preludiul dispariției identitare.
Această aversiune față de elementele fundamentale ale culturii noastre nu pare
a fi întâmplătoare. Latinitatea, pilonul civilizației occidentale și al limbii
noastre, este văzută cu dispreț de către cei care pretind că sunt liderii unei
noi paradigme educaționale.
Este greu să nu observăm că această aversiune provine
dintr-o ignoranță crasă, o formă de analfabetism mascat sub mantia unei false
erudiții. Exemplele sunt evidente, iar Facultatea de Psihologie din Cluj,
despre care se proclamă că ar fi a doua din lume, devine un simbol al unei
aroganțe nejustificate și al unor criterii fabricate. De ce îi stârnește
ministrului David o asemenea aversiune față de latină? Să fie doar o simplă
ignoranță lingvistică sau, poate, o răzbunare personală împotriva limbii care a
clădit temeliile culturii europene?
Iată un exemplu elocvent: pe sigla Facultății de
Psihologie din Cluj, care se pretinde de renume mondial tronează o expresie
latinească de-a dreptul aiuritoare: „Melius est siti moriri quam mediocritati
poculum libere”. Traducerea ar fi ceva de genul: „Este mai bine să mori de sete
decât să bei o ceașcă liber de mediocritate”. Aferim! O invenție lingvistică
demnă de antologiile absurdului.
Să fie aceasta latina de baltă - acel amestec grotesc
care insultă nu doar limba clasică, ci și logica elementară? Nici măcar latina
vulgară, folosită de legionarii romani în marșurile lor prin imperiu, nu ar fi
meritat un asemenea tratament. În mod ironic, expresia pare mai degrabă o
relicvă a unui experiment eșuat de Google Translate decât o maximă demnă de o
instituție academică.
Poate autorul inscripției voia să citeze, cu un strop
de erudiție autentică, ceva cu greutate. Expresia latină „Melius est enim mori
quam male vivere” se găsește în „Cartea Înțelepciunii lui Sirah” (cunoscută și
sub numele de Ecleziasticul), capitolul 41, versetul 2, și se traduce astfel:
„Căci mai bine este să mori decât să trăiești rău”. Această formulare
subliniază ideea că moartea este preferabilă unei vieți trăite în suferință sau
dezonoare.
În loc de o perla sapiențială, ne-am ales cu o
băltoacă semantică unde nici limba latină, nici bunul simț nu reușesc să
înoate.
Oare această mutilare lingvistică nu simbolizează
perfect însăși „reforma” domnului David? O reformă care pare să dezbrace
educația de noblețe și să îmbrace tinerii într-o mediocritate impusă - fără
trecut, fără rădăcini, și, aparent, fără pic de respect pentru limba care a
modelat civilizația noastră.
Numirea lui David în fruntea Ministerului Educației
este echivalentul desemnării unui agronom să le predea astronomie elevilor. Cum
ar putea cineva care cunoaște doar brazda pământului să le vorbească tinerilor
despre stele, galaxii și infinit?
Această alegere absurdă nu este doar o simplă
nepotrivire profesională, ci o insultă adusă însăși ideii de educație. În loc
să cultivăm mințile tinere cu lumină și cunoaștere, le aruncăm în întunericul
unor experimente administrative sterile. Ministerul ar trebui să fie templul
învățării, nu laboratorul unor reforme eșuate conduse de cineva care confundă
cerul cu ogorul.
În mâinile lui David, educația riscă să devină un câmp
sterp, unde sămânța adevărului nu mai găsește sol fertil. În loc să ridicăm
privirile către idealuri înalte, suntem condamnați să privim în jos, spre
brazdele mediocrității cultivate cu încăpățânare de cei ce nu înțeleg că
educația este menită să nască visători, nu prizonieri ai conformismului.
Această mascaradă continuă zilnic, susținută de un
sistem care își apără cu tenacitate propriii protejați, indiferent de gafele
acestora. Este de-a dreptul amuzant cum fiecare greșeală devine o oportunitate
de a-l promova pe cel ce ar trebui să fie responsabil pentru distrugerea
identității și memoriei acestui neam.
Dacă aceasta este direcția pe care ne-o oferă actualul
sistem de educație, atunci avem toate motivele să ne îngrijorăm. Când școala nu
mai este sanctuarul cunoașterii, ci devine un spațiu al confuziei și al
experimentelor sterile, viitorul nostru colectiv este pus în pericol. Educația
trebuie să fie un bastion al valorilor, nu un teren de joacă pentru ideologii
și ambiții fără substanță. Și, mai presus de toate, trebuie să ne amintim că
adevărata reformă începe cu respectul pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce
am fost.
Aranjament grafic – I.M.
-----------------------------------
Sursa -
https://www.facebook.com/lucien.lancelot.5
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu