Mircea Dorin Istrate - ,, Drag de satul meu”

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

 

,,  Drag  de  satul  meu”

motto

Lăsați ochii voști’ să plângă

După vremea de demult,

Ce-i de-acum uitare lungă,

Și-unde-odat’, am încăput.

 

Cuibarul cu vise

 

Motto

„Preacuminţi şi liniştite,  /Cu iubire toate ninse,

Amintiri îmi dorm spăşit/ În cuibarul meu cu vise.”

 

Te-am văzut trecând prin vii,

Prin Cubic, prin dosul stânii,

N-au lătrat la tine câinii

Parcă au ştiut că vii.

 

Şi-ai mai fost prin ţintirim

Numărînd în gând vecinii

Şi-o lumină la bătrâni

Ai aprins, noi nu-i mai ştim.

 

Mai apoi, spre Continit

Ai urcat cu greu pe Coastă

Şi-ai trecut de casa noastră

Către Bedea, necăjit.

 

Ochii tăi s-au umezit

Când văzut-ai ghiocei,

Iar pe Rât, privind la miei

Te-am văzut cum le-ai vorbit.

 

Ai gustat frăguţa dulce

Prins de gânduri şi-ntristat

Şi-ncă mult ai aşteptat

Vină ciurda, dinspre Cruce,

 

Să miroase a-nserat,

A mohor şi-a lapte dulce,

Şi a vreme ce se duce

Într-un timp, de-acum uitat.

 

Iar la salca de la gat

Oglindită-n cea Târnavă,

Prefăcându-te cu treabă

Vreme lungă iar mi-ai stat.

 

Gânditor priveai cum valul

Amintiri îţi tot stârnea

Şi, în murmur îţi spunea

Că-n curând, vei trece malul.

 

Noaptea-n braţe te-a cuprins

Învrăjindu-te-n iubire,

Şi-un luceafăr în rotire

Nemuritu-te-a-ntr-un vis.

 

***

- Ce-ai cătat la noi străine

Că mă uit şi nu te ştiu?

Eşti de-aici, al cărui fiu?

Că n-am auzit de tine.

 

- N-ai de unde să mă ştii

C-am trăit aici de mult,

Într-o lume cu tumult

Ca-ntr-un cuib, de nebunii.

 

Tu erai un nenăscut

Când, cu alţi copii de-o seamă

Eu plăteam la vremuri vamă

Pentru câte am făcut.

 

Iar poveştile ştiute

Ce părinţii ţi le-au spus,

Eu le-am tors pe-al vieţii fus

Iar acuma dorm tăcute.

 

Şi-am venit aici, să şii,

Să mai văd măcar odată,

Cum a fost, şi-acum se gată

Raiul, când eram copii.

***

Şi-a plecat acela-n patimi

Către stele, întristat,

Picurând bătrânul sat

Cu-ale sale, calde lacrimi.

 

***

 

 

 

Întors în timpul meu pierdut

 

N-ai fost tu, mai ieri, prin vie

Pân’ la nucul desfrunzit?

Când prin ’nalta colilie

Pașii mult ți-au rătăcit?

 

N-ai trecut prin Coasta Mare

Și apoi prin Continit?

Căutând între hotare

Stâna-n locul cel umbrit?

 

Și apoi, pe la amiază,

N-ai umblat prin țintirim?

Și-ai simțit cum câinii de pază

Mi te latră a străin?

 

Iar la șipot, bag de samă

Că mi-ai stat cam multișor,

Ochii tăi îmi dat-au vamă

Lacrimi, înnecate-n dor.

 

Mai apoi, sub salcă-n Vale

Tu cătat-ai mură coaptă

Și,  spre lunga cea cărare

Tot priveai vorbind în șoaptă.

 

Iar în față la icoane

Doamne, mult te-ai mai rugat

Pentru neamul care-ți doarme

În țărâna ăstui sat.

*

-Ce îmi căți pe-aici bătrâne

Pe poteca înierbată?

Printre vii și printre stâne

N-ai mai fost pe-aici vre-odată?

 

-Eu, copile-s amintirea

Unui timp de-acum uitat,

Dorul, visul și iubirea

Lumii ce m-a fermecat,

 

Într-o vreme când, odată,

Fost-am mugur de lumesc,

Iar pe-aicea, lumea toată

Era rai împărătesc.

 

N-am știut atunci clipită

Să mă fac, și-așa rămână

Viața mea, înveșnicită

Până-n vremea cea bătrână.

 

Dară încă nu-i  pierdută

C-am ascuns-o aici, în toate,

Ochii mei o tot sărută

Când o văd în vis de noapte.

 

Ea aici o să rămână

Veșnicindu-se în timp,

Iară eu voi fi  țărână

S-o tot țin, în anotimp.

 

Pân-atunci, mai dau o roată

Să-mi văd raiul cel pierdut,

Și-ntr-o lacrimă curată

S-adun timpul ce-a trecut.

 

Mai apoi, pe-aici m-oi pierde

Sub un fir de cimbrișor,

Să-i fiu celui ce mă crede

Clipă tainică, de dor.

 

***

 

 

 

La margine de vreme

 

Dacă-mi vii, trimite carte

Să te-aştept la drumul ţării,

Să plecăm pe mai departe

În răcoarea înserării.

 

Cum ai vrut şi altă dată

Stând în dricul cu trifoi,

Către satul ce ne-aşteaptă

Te va duce-un car cu boi.

 

Vom urca pe Coasta Mare

Printre nucii dintre vii

Şi vom trece prin Răzoare

Pe covor de colilii.

 

Tu cu gândul dus departe

La cea vreme ce-a pierit,

Amintiri ţi-or ţine parte

Când om fi prin Continit.

 

Şi-n miros de mere coapte

Prin pomişte, înoptând,

Toţi luceferii din noapte

S-or aprinde, rând pe rând.

 

Îngânându-ne cu prunii

Prin păduri de cucuruze,

Vom vedea în raza lunii

Plopii, fremătând din frunze.

 

Om coti prin dosul stânii

Spre izvor, prin Valea Rece,

Ne-or simţi de-acuma câinii

Şi-n lătrat ne vor petrece.

 

Mi s-o face miezul nopţii

Când de-acum vom fi în sat

Şi-om ajunge-n faţa porţii

Ca-ntr-un loc, de preacurat.

 

Buna-n braţe mi te-o strânge

Cum ar face orice mamă

Şi o lacrimă i-o curge

Până-n colţul la năframă.

 

Ea în casa cea bătrână

Ne-o-ndemna să stăm la masă,

Să ne sature c-o cină

Pofticioasă şi gustoasă.

 

De sub pernă-ntr-o păstură

Scoate-o blidul cu bucate,

Şi-ndemnându-ne la gură

Te-o-ntreba de sănătate,

 

De ce fac ai tăi, de-s bine,

De nepoţi şi strănepoţi,

Că aproape nu-i mai ştie

După nume chiar pe toţi.

 

Mai apoi, pe paie-n şură

Ca-ntr-o noapte de april,

Cu întreaga ta făptură

Vei dormi, ca un copil.

 

Şi în visul tău vei  cerne

Peste anii ce-au trecut,

Amintiri din ceea vreme

Când erai, un început.

 

***

 

 

 

Dorință

 

Pe ulița-nierbată, de-acum doar vântul bate

Că duși îs toți de-o samă pe Coastă la hodină,

Pe-aici, de multă vreme nu se mai face tină,

Că  nu mai umbă nimeni și porțile-s legate.

 

Un câine nu mai latră din câți or fost odată

La fiecare casă de om mai vrednicit,

De vremea cea prelungă, șopronu s-o hâit,

Iar cumpăna fântânii, în parte mi-i lăsată.

 

Pe bancă-n fața porții, doar vântul stă o clipă

Odihnă să-și mai cate de-atâta umblătură,

Apoi, bătând frunzișuri, s-o duce-n Curmătură

Să-mi fie adiere pe-acolo, în risipă.

*

E liniște deplină, de mi se-aude gândul

Și-o lacrima fierbinte pe-obraz mi se prelinge,

Oftatu-n al meu suflet nimic nu-l poate stinge

Că simt cum de acuma, și mie-mi vine rândul.

 

De-o fi să fie-n vară, lângă ai mei pe Coastă

Mă puneți spre vecie-n miros de cimbrișor,

Aici să fiu de-apururi la satu-mi veghetor

Cu toți ce-am fost odată, stăpâni pe lumea astă.

*

Când s-o-nierba cărarea ce duce-n țintirim,

Când s-or usca melinii sub aspra ceea brumă,

Aici muta-s-o satul, cu toții împreună,

Sub soare și sub lună, mereu să veșnicim.

 

***

 

 

 

La toți ne vine-o vreme

 

La toţi ne vine-o vreme, când măcinaţi de dor

Cea inimă ne-ndeamnă cuprinsă de fior,

Să revenim în locul în care ne-am născut,

Cuibarul drag ce fost-a la toate început.

 

Ne cheamă nostalgia şi timpul, şi ţărâna

Că le-am uitat cu totul şi-a noastră-i toată vina,

Că prea ne-nstrăinat-am de locurile-n care

Al nostru neam în vreme, făcutu-şi-a cărare.

 

Acolo-s toate cele ce-n urmă le-am lăsat

Şi casa părintească şi drumul întinat,

Şi neamul jumătate ce-abia ne ţine minte,

Biserica bătrână, tăcută şi cuminte,

 

Şi valea înglodată în susur şerpuită

Şi Crucea din hotare de vremuri învechită,

Pădurea foşnitoare cu păsările toate,

Îngălbenita vie, hotarul cu bucate.

 

Doar lumea este alta, prea multă-i neştiută

Iar cea deodat’ cu tine bătrână-i şi căruntă,

Doar ea te-o recunoaşte din timpul ce se cerne,

Străin eşti pentru ceilalţi, uitat de mult în vreme.

 

Cu cei ştiuţi o vorbă îmi schimbă, cu răbdare,

Întreabă şi răspunde pe rând la fiecare,

Aminte să-şi aducă de tine-n bucurie

Că s-ar putea ca mâine din ei să nu mai fie.

 

Te-o-nfiora simţirea la toate întâlnite,

Mâhnit vei fi de multe ştiute dinainte,

Pustie-ţi fi-va casa rămasă de părinţi

Ce-acum stingheri în ramă, au chip curat de sfinţi.

 

De nimeni nu te vede, fă rugă de iertare,

Şi-n gând la Prea Măritul tu cere-i îmbunare

Le şteargă de greşeală la faptele făcute

Că bine-au vrut le fie în zilele mărunte.

 

De vrei să-ţi speli păcate, în faţă la altare

Din suflet iertăciune îmi cere de-ndurare,

Iar la cutia milei fii dezlegat la pungă

Şi dă cu drag din suflet, să fie şi s-ajungă.

 

C-aşa cum ştii, de-o vreme săracă-i parohia,

La slujbe însă popa îşi ţine liturghia

Cu pilde de-ndreptare spre sufletele slute,

Cea turmă să o-ntoarne în lucruri mai plăcute.

 

La crâşmă dă tu rândul acela de-nceput,

Îmi pică, de-nchinare, la timpul cel trecut

O lacrimă din vinul ce-l bei cu ceia care,

De când se ştiu aicea-s, pe-a timpului cărare.

 

Ascultă-le povestea şi bea încet măsura,

În frâu să-ţi ţii cuvântul şi stâmpărată gura,

S-arăţi că om rămas-ai şi nu un coate-goale

Pe-acolo unde viaţa ţi-o duci să-ţi fie moale.

 

La cină fii acasă cu neamul împreună,

Aşteaptă de mâncare în blide să se pună

Şi-n faţă la icoană, o cruce-ţi fă mărită

Că eşti în sănătate în viaţa cea răzbită.

 

Apoi, cu cei ai casei să stai în vorbă lungă,

Vă povestiţi de toate, ca somn să nu v-ajungă,

Vă amintiţi de ceia plecaţi spre cimitire,

De cei rămaşi în viaţă le facă pomenire.

 

De neamurile tale ce încă le ţii minte,

De-a lor copii, neveste, vecinii din’nainte,

De munca la hotare, de boli şi de avere,

De dările plătite, de ce li se mai cere.

 

De fost-a roadă bună în anul ce-a trecut,

Botezuri, nunţi făcute şi cum şi-au petrecut,

De dascălii din şcoală ce dau învăţătură,

De târgul cel de toamnă, de cine-n sat mai fură.

 

Să lauzi vinul casei  ce ţi s-a pus pe masă,

Şi pâinea  greu muncită, slănina moale, groasă,

Şi ţuica mărgelată cu gust uşor de prună,

Şi brânza cea untoasă, cu ceapa împreună.

 

Cu drag ţi-or da din toate să duci acas’ cu tine,

Aminte să-ţi aducă de-un loc, de unde-ţi vine

Suspinul după lumea rămasă în trecut

În care bine-odată şi tu ai încăput.

 

Nainte de plecare te du la dragi morminte,

Şi-n rugă preasmerită tu cere-le fierbinte

Iertare de greşit-ai la dânşii viaţa toată,

Ca Domnul  să le deie odihnă meritată.

 

Iar când întors acasă, aduci din timp ce-apune

În suflet înrămată icoana cea de lume,

Să ştii că de pieri-va ai partea ta de vină

Că uneori uitat-ai străvechea-i rădăcină.

 

Eşti un fugar din lumea curată, sănătoasă,

Ca Iuda ai vândut-o pe una mincinoasă

În care eşti robitul, ce-ascultă la comandă

Încătuşat de-o lume pestriţă, rece, fadă.

 

O pasăre de cântă, te crezi pe la Răzoare,

Şi-n crângul de pe Coastă, de-mi vezi cum creşte-o floare,

Mirosul de sarmale aminte-i de Crăciun

Dar nu colindă nimeni, acolo pe-al tău drum.

 

Atuncea doar te-ncearcă o dulce nostalgie

Şi-ai vrea ca visul cela aevea să îţi fie,

Înstrăinatul suflet ţi-o plânge  înc-odată

Că-n gând şi-a tale fapte, te-au străinat de vatră.

 

***

Se schimbă lumea toată, că-i vremea mestecată,

Nimic nu-i ca ’nainte cum fost-a altădată,

De vatra strămoşească s-o duce în uitare,

Ne-om pierde moştenirea şi dreapta ei cărare.

 

***

 

 

 

Nașterea poveștii

 

Am mai trecut pe-aici, demult, în tinereţe,

Cu tata-ntr-o căruţă cu cai tăcuţi, sărmani,

Ducând cu noi desaga, umplută-n două feţe,

Cu mărunţişuri multe, ce fost-au ceva bani.

 

Duceam, să aibă moşu’, la coasă cute nouă

Şi-un brici luat de tata la târgul de Ispas,

Moşâni, ulei de lampă şi-o pălărie nouă,

Zăhar, vreo două cupe, feştilă de lămpaş.

 

La buna o năframă negrie, călduroasă,

Şi ştrimfi mai groşi de lână să treacă iarna lungă,

Barşon, cheptar să-şi facă, de fi-va sănătoasă

Şi doctorii de toate, o vreme să le-ajungă.

*

Ajuns-am către seară la casa lor săracă

Căzută într-o rână, pe coama unui deal,

Jur-împrejur, în larguri, spre zarea tremurată

Se lăfăia cuminte, frumosul meu Ardeal.

 

În dreapta, o pădure, umbroasă şi-nverzită

Ce ocrotea cu grijă jivine sperioase,

În stânga, mai departe, pe-o coastă liniştită

O turmă de mioare păştea, ca-n vremi întoarse.

 

Covor de colilie, frăguţele-nierbate,

Şi cimbrişorul dulce pe-un umăr mic de deal,

Căsuţele-nvechite în vremuri volburate

Rămas-au pentru mine, icoane din Ardeal.

 

Şi-n liniştea dulcie de taină şi poveste

A mele simţuri toate topitu-s-au în dor,

Apoi, în gând eu pus-am ce-acuma nu mai este

Comoară să îmi fie, aminte-n viitor.

 

***

Când peste ani venit-am prin aste locuri sfinte

Cea lacomă uitare se tot lăţea mereu,

Ştergând din amintire tot ce a fost ‘nainte

Să-mi întristeze gândul, să-mi facă suflet greu.

 

Din tot ce-a fost pe-aicea pădurea mai foşneşte

Şi-o altă turmă paşte vecia-n Continit,

Pustiu i-acuma locul, ce-a fost atunci poveste,

Că moşu’ şi cu buna, demult s-au risipit

 

Iar fără ei nu-i nimeni să ducă mai departe

A neamului poveste în vârful ăstui deal,

Că viaţa depănată de ei, făcut-a parte

Din veşnicia clipei, frumosului Ardeal.

 

***

Lăsaţi, cât se mai poate, la neamuri pe la ţară

Ai voşti copii să zburde prin locuri de poveste,

Ca-n mintea lor să pună, în veci nu le dispară,

Ce-a mai rămas din satul, ce mâine nu mai este.

 

Aşa putea-vor încă să ducă mai departe

La strănepoţii voştri povestea fermecată,

Cu locuri şi cu oameni, din lumea ce desparte

Viaţa cea de-acuma, de ce va fi odată.

 

***

 

 

 

Întoarcerea în vreme

 

Am ajuns acasă, pe la asfinţit,

Să îmi văd cuibarul prea de mult uitat,

Să îmi satur mintea dusă-n amintit

Cu icoana vremii, care m-a uitat.

 

Ruginit-a zarul uşii de la poartă,

Scârţâie ţâţâna ca un suspinat,

Înierbat-a curtea, păcătoasă soartă,

Că demult pe-aicea nimeni n-a călcat.

 

În târnaţ îmi caut cheia de la casă

Unde toţi ai noştri locul l-au ştiut,

Şi, în tremur mâna parcă nu mă lasă

Să descui a vieţii, vremuri de demult.

 

Înlăuntru toate stau să se-nconvoaie,

Laviţa bătrână cu-n picior pe-o piatră,

Patul cu străjacul mirosind a paie,

Masa şi blidarul cu-o ulcică spartă.

 

Lampa cu feştila veşnic fumegândă,

Maica Născătoare zâmbitoare-n ramă,

Ce-şi mângâie Pruncul cu privirea-i blândă,

Briciul din războaie cu tocita-i lamă.

 

Mama doar lipseşte, cina să ne-o pună,

Tata să mă-mbie cu-n pahar de vin,

Moşul,’’Tatăl Nostru’’gângăvit să-l spună,

Buna cruce-şi facă, cu-n sfârşit ‘’Amin’’.

 

Casa dinainte să îmi odihnească

Visul pus cu grijă peste perini moi,

Domnul mă păzească şi să-mi ocrotească

Casa părintească, ţara şi pe noi.

 

***

Azi, pe cele vremuri pus-am împăcarea

Cu-ndulcite timpuri care au trecut,

Lacrimi dau ca vamă, să nu-mi vrea uitarea

Şteargă-mi gândul vremii, unde-am încăput.

 

***

 

 

 

Așteptați-mă că vin !

 

De mi-ţi face peste maluri

Pod din florile de crin

Şi la gat de-or bate valuri,

Aşteptaţi-mă, că  vin !

 

În caleşti din coji de nucă

Poleite-n aur toate,

Înhăma-voi să mă ducă

Toţi luceferii din noapte.

 

Şi voi fi ce-am fost ’nainte

Hoţ copil furând vecie,

Din cel rai cu-a sale sfinte

Negândind la ce-o să fie.

 

Prea spăşit şi-n lăcrimare

Îi voi cere la Măritul,

Să îşi facă îndurare,

Şi să-mi deie, nemuritul.

 

Eu, l-oi ridica în slavă

Şi-oi promite vii iubiri,

El, îmi lase cea Târnavă

Cu trecutele-amintiri.

 

Rai din malul ei mi-oi face

Adunând ca şi avere

Cel trecut, care s-o coace

Îndulcindu-se în miere.

 

Când m-oi sătura-n vecia

Ce mi-a dat-o în păstrare,

Voi lăsa copilăria

Şi m-oi duce, în uitare.

 

Azi, când stau pe maluri triste

Apa-n zbatere la gat,

Fluturare-i de batiste

Vremilor, care-au plecat.

***

De va creşte peste maluri

Pod din floare de melin

Şi la gat seca-vor valuri,

E târziu, şi nu mai vin.

 

***