Despre
Omul - corcitură de context și un bob zăbavă
Dr.
Nicolae Balaşa
05
Februarie 2025
Domnule, să fii aci, pe fața pământului, și să nu știi
cine știe ce despre tine, mi se pare cea mai mare dramă a omului, o dramă ce se
rostogolește din momentul în care el, omul, a avut minima conștiință de sine,
de natură și de semeni. Mult de atunci! Dezbateri pe această temă, ca de altfel
și îndemnuri la cunoaștere, au existat și încă vor mai fi, câtă vreme
nemulțumirea, dar și sentimentul de lipsă va persista. Din ansamblul creionat
mental de fiecare individ în parte, ansamblu raportat, de obicei, la nevăzut,
și minusul, și frustrarea! Dar nu despre ele vreau să vorbesc! Într-o carte
anterioară, „Cu moartea la dărac”, le-am luat în vârful condeiului, mi-am
răcorit sufletul și, zic eu, am învățat să mor. Mă rog, chiar dacă nu miști un
deget, tot mori, probabil, și fără să suferi, ca prostul, și fără frământări,
câtă vreme întrebarea „unde ești când nu mai ești?”, devine goală de conținut.
Mda, unde suntem când nu suntem?! I-auzi, unde? Niciunde! Mai ales atunci când minciuna spusă de noi
semenilor, ne șterge din această lume. Repet, ne șterge! Evident, la un
asemenea radicalism, omul dispare și, desigur, nici nu mai devine. Simplu, nu
are de unde! Cu toate acestea, viața ne pune în față contrariul. Cu capul în
nori sau cu el căzut între umeri, cu nasul pe sus sau cu el în mizeria
vremurilor, (jeguri ordinare, mâzgă sau te miri ce altceva), râme sau limbrici
peltici, ne mișcăm pe fața pământului. La general vorbind, oameni, din omul
decăzut cândva, în primordii! Fie! Ca o paranteză, decât cine știe ce demnitate
publică, viperă ce împroșcă, peste tot, otravă, mai bine omul, moluscă
amorțită!
Revenind la prezența mea și a altora în lume, desigur
ca oameni, nu avem cum sta pe gânduri fie și doar pentru faptul că respirăm
aerul planetei și ne folosim de timpul și de spațiul pus gratis la dispoziție.
V-ați putea imagina cum am fi dacă nu am avea unde să ne putem mișca? …Alții
mai norocoși profită și de protecția stăpânirii, de… etc. Prin urmare, unde
suntem când nu suntem? Cei de sub palma cuiva, cu umbra asigurată, ce să zic?!
Chiar dacă răspunsul ar fi cu nuanță, la o simplă căutare, ei se regăsesc
repede, că doar nu se mută așa, după cum îi taie mintea, că i-ar bate soarele
în cap, ci la comandă, dintr-un pat în altul, iar periodic, dacă nu s-au
ofilit, la un alt stăpân, cam cu aceleași apucături. Când le-a trecut deja
timpul, înghit în sec pe marginea șantului, în drumul lor spre nicăieri. E și
ăsta un fel de a fi!
Fără a generaliza, dincolo de glumă și ironiile ce,
uneori, fie ne descrețesc frunțile, fie ne fac să tremurăm, piftie, pentru a ne
regăsi, ne întoarcem pe poteca pe care am fost. Am fost?! Mă rog, să zicem!
Într-o astfel de situație, metaforic vorbind, mergem înainte, călătorind
înapoi, spre noi, cei din începuturi. Revenim în locurile în care ne-am lăsat
parte din suflet. În alte situații, când în urma ta niciun semn, cât să fii la
fel ca ceilalți, în bârfa cea de toate zilele, ne îndreptăm spre zonele în
care, cam tot timpul, ne-am uitat un oarecare obiect din dotare. Despre săritul
pârleazului, din spatele curții sau săritul pe fereastră, nu mai amintesc. Nu
de alta, dar pârleazurile au dispărut odată cu gardurile, sub povara
putregaiului, iar ferestrele și-au schimbat menirea. Cine mai are răbdare să
privească pe ochiul de geam, din spatele perdelelor, la vreo domniță, care, cu
sânișorii la vedere, își trage chiloțeii tanga pe șolduri? Astăzi, pierdere de
vreme! Omul modern, cu putere și cu dare de mână, indiferent de vârstă, plesnit
de un fel de infantilism continuu, se pupă în văzul lumii și la fel stă călare
unul peste altul, într-un fel de hormonizare, cât să știe poporul că el poate.
…Însă vorba uneia de pe la televizor: „totul e să știi să stai capră, rentabil,
cu profit garantat”, altfel plătești taxe de-aiurea. Profesioniștii, analiști
contemporani curentului, după observații și analize nu glumă, au dat vina pe o
posibilă combinație doctrinară. Povestea cu rentabilitatea cică ar veni din
liberalismul clasic, de la capitalismul care, de când lumea, s-a temut de
faliment, ca satana de tămâie, pe când povestea cu statul în poziți clasice sau
în fel și chip, la vedere, și-ar găsi rădăcinile în socialismul societăților
socialiste multilateral dezvoltate (SSS, despre care presupun că ați mai auzit,
la care s-a mai adăugat MD, adică merite și demnitate întru' „p'retenie”, cât
să nu fie rău și să fie bine!). Domnule, ce să zic, lumea evoluează! Vorba
maestrului: „te poți pune de-a contra progresului?” Românul de rând o spune mai
simplu, dar tot aia e! Așa oameni, așa vremuri, însă dacă sunt sincer cu mine,
cei de astăzi, la fel ca și ceilalți, din alte timpuri. Cum prind cheag și o
idee de putere, în delirul lor, se și văd partea diabolică a familiei Borgia,
reîntrupată. Din această halucinantă poziție, profită, urzesc, otrăvesc,
scuipă, ucid…
La vedere însă, ferchezuită, doar masca angelic
afișată, a lui, a ei, a făcătorilor „de minuni”. „Noi suntem demnitari,
domnule, îți dai seama?!” – mi-a fost dat să aud într-un anume context în care
am simțit cum îmi crapă obrazul de rușine. Am privit cumva ca într-un hău, fără
a schița vreun gest. În fața mea, omul stâlcit în propria-i facere.
Comportament bipolar, în plină patologie. Trist! Asupra unui astfel de cult al
personalității, fals, cum altfel?! pe care nu credeam că îl voi mai întâlni,
vom reveni.
Ce nu m-a lăsat atunci aruncat în angoasa momentului,
ține de faptul că nu tot omul tinde de-aiurea să fie fără a fi. De cele mai
multe ori, fără a ști măcar ce înseamnă a fi?! La o astfel de nedumerire, unii
din cei cu „sufletul alături mie” ar spune că profit de faptul că aș ști carte
o idee mai mult decât necesarul pentru a chiorî un șoarece. Nu mă deranjează,
ba chiar mă onorează, dacă raportez cele aflate de mine, la cunoașterea
omenirii din toate timpurile. Pe de altă parte, vorba genialului Petre Țuțea „O
babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului, față de un
laureat al premiului Nobel ateu, baba e om, iar laureatul premiului Nobel e
dihor”. Din acest citat, și ideea de bun
simț în a te raporta la facere și la a fi, mai ales când nu exiști.
Și ca să închei așteptând înjurăturile de rigoare, am
să reamintesc tot câteva vorbe de duh ale celui ce a fost numit „Socrate”
pentru români: „La început mă anchetau
grade mici. Acum au ajuns la nivel de colonel. Unul din ăștia m-a întrebat
zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am
răspuns: domnule colonel, eu, la Restaurantul scriitorilor, întâlnesc tot felul
de lume: oameni deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Eu nu știu cu
care din ăștia stați dumneavoastră de vorbă. Dar decât să vă spună ei, mai bine
vă spun eu cine sunt: sunt român, naționalist, creștin, orthodox și militarist”
(povestea cu militarismul, mie, personal, nu mi se potrivește. Ador ideea de
pace până în măduva oaselor, până dincolo de puterea mea de a fi!). „Părerea
mea este următoarea: să ne înmulțim ca sardelele (…) Visul meu e că fiecare
babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap. Comuniștii au întemnițat
geniile și oamenii de valoare fiindcă, neputându-se ridica la înălțimea lor,
nici nu îi puteau înțelege. Mândria și frica le-a întunecat mințile într-un
asemenea stadiu, încât pe mulți i-a coborât dincolo de nivelul unui animal,
aducându-i în starea de demonizați. Comuniștii dacă auzeau un om deștept
vorbind, nu puteau să meargă dincolo de vorbe și nici nu puteau citi printre
rânduri. Ideologia lor mergea până la gardul pe care era reprezentat soarele ca
semn al socialismului. Nu degeaba Păstorel Teodoreanu i-a ironizat astfel:
«Votați soarele/ Nu credeam s-ajung vreodată/ C-am să fiu în stare/ Ca făcând
pipi pe garduri/ Să o fac direct în …soare»”.
Hai, înjurați, că de-aia a fost lăsată înjurătura!
Înjurați cât se mai poate, însă, spun eu, un bob zăbavă nu strică!
Adaptare grafică – I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu