Teologia
morală a spriritualităților (1)
Dr.
Antoniu-Cătălin Păştin
05
Februarie 2025
Studiu
comparat - Noțiuni și trăsături specifice moralei creștine ortodoxe
Teologia morală
ortodoxă creştină îşi are esenţa în faţa concretă a creştinismului, adică
prezenţa Bisericii în viaţa morală a creştinului şi a lumii. Creştinismul nu
este o doctrină, o ideologie, ci o viaţă trăită în conformitate cu voia lui
Dumnezeu, privind pe om şi mântuirea lui. Creştinismul nu înseamnă o sumă de
învăţături teoretice care să lumineze numai intelectul, ci mai ales să
transfigureze interior fiinţa umană. Toate adevărurile de credinţă trebuie trăite
de fiecare credincios în parte, dar acestea sunt trăite în mod diferenţiat şi
nuanţat. În plus sunt învăţături care nu pot fi aşa de adâncite pe calea
raţiunii singure; deci, în înţelegerea lor trebuie înainte să avem credinţa,
deschiderea omului pentru adevărul dumnezeiesc. Păstrând întreaga învăţătură de
credinţă, Biserica are în vedere trăirea ei de către om pentru mântuire.
Deci: Trăirea şi Aplicarea învăţăturii creştine în
viaţa omului constituie domeniul Teologiei Morale Creştine.
Creştinismul este viaţa în Hristos şi cu ajutorul lui
Morala are în vedere să facă inteligibile aceste adevăruri în însăşi viaţa
creştinului. Viaţa creştinului este o viaţă în Hristos, cu Hristos şi o urmare
a lui Hristos. Specific spiritului ortodox este trăirea vieţii lui Hristos în
propria mea viaţă. Urmarea lui Hristos proprie spiritualităţii occidentale,
implică o conformare a omului cu adevărul lui Hristos.
În ortodoxie trăirea implică o străbatere a omului de
către adevărul de credinţă; deci nu o simplă conformare. Dacă Evanghelia este
însăşi mântuirea noastră în Hristos, înseamnă că principiul moralei creştine
trebuie să fie : trăirea adevărului care duce la mântuire.
Noţiunea de mântuire comportă două sensuri: obiectiv
şi subiectiv
Prin sens obiectiv înţelegem tot ce a făcut Hristos de
la întrupare până la înălţare, punctul culminant constituindu-l: Jertfa şi
Învierea lui Hristos. Dar, ceea ce a făcut Hristos pentru noi, eliberându-ne
din robia păcatului şi a morţii, trebuie să ne însuşim fiecare în parte, ca
mădulare ale Bisericii.
Mântuirea subiectivă constituie însuşirea personală a
roadelor mântuirii subiective, iar aceasta se realizează prin har, credinţă şi
fapte bune. Harul este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.
Morala Creştină are ca obiectiv: să ne arate cum ne
putem însuşi mântuirea în sens concret, căci mântuirea personală este o
chestiune de viaţă trăită, în adevăr întrupat în fapte. De aici, dinamismul
care trebuie să caracterizeze morala ca disciplină teologică.
Faptele sunt legate de credinţă, sunt determinate de
ea şi ele îşi primesc valoarea după credinţa care a stat la baza lor, deoarece:
nu orice faptă mântuieşte, ci aceea care este izvorâtă din credinţa lucrătoare
prin iubire. Credinţa fără fapte este moartă (Iacob II, 17).
De aici necesitatea moralei ca disciplină teologică
pentru a ne înfăţişa în chip sistematic viaţa: în şi cu Hristos pentru ca să
trăim potrivit voii sale şi să dobândim mântuirea. Deci Morala Creştină vizează
o viaţă morală trăită după voia lui Dumnezeu.
În domeniul moralei intră numai faptele omeneşti
conştiente şi libere. Instinctele, actele făcute din frică sau constrângere nu
intră în domeniul Moralei. Morala creştină urmăreşte şi îndrumă viaţa omului
după voia lui Dumnezeu, făcută cunoscută oamenilor pe calea revelaţiei naturale
şi supranaturale. Deci, Moralei Creştine îi este specifică relaţia omului cu
Dumnezeu, în care se înrădăcinează şi din care îşi trage valoarea însăşi
relaţia omului cu semenii şi cu societatea.
Revelaţia este descoperirea unui lucru ascuns, de
către Dumnezeu. Revelaţia dumnezeiască este descoperirea lui Dumnezeu, a
fiinţei şi a planurilor Sale. Ea se dă fiinţelor raţionale prin ieşirea lui
Dumnezeu din lumina cea neapropiată pentru a se face cunoscut oamenilor.
Revelaţia este posibilă atât din punctul de vedere al descoperitorului, cât şi
din punctul de vedere al primitorului. Unul vrea să se descopere din iubire
faţă de oameni, iar celălalt este creat să primească revelaţia.
Revelaţia s-a dat pe trei căi:
- pe cale naturală
- pe calea credinţei
- prin descoperirea slavei lui Dumnezeu
Revelaţia mai poate fi publică sau-particulară. A
existat o dezvoltare a revelaţiei dumnezeieşti care s-a încheiat găsindu-şi
expresia ultimă în Persoana Mântuitorului care este Revelaţia Însăşi, Cuvântul
lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. O nouă revelaţie nu mai este
posibilă. Neoprotestanţii consideră că revelaţia nu s-a încheiat, însă nimeni
nu mai poate depăşi revelaţia care ne-a fost dată pentru totdeauna de
Mântuitorul Hristos.
Primul izvor al revelaţiei este Sfânta Scriptură,
cartea veşnică şi document unic ce exprimă iubirea lui Dumnezeu pentru om, deşi
este ca un mozaic, din 66 de cărţi canonice scrise de aproape 40 de autori
diferiţi, ea păstrează o tainică unitate care face din ea o carte istorică, a
viziunilor, a omului şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului, este Cartea Cărţilor.
Unitatea ei este dată de puterea şi lucrarea Sfântului Duh.
Prin urmare, Morala Creştină este disciplina teologică
care pe terenul Revelaţiei divine cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie şi propovăduită de Biserică, fixează normele şi principiile după care
omul trebuie să-şi conducă viaţa în scopul dobândirii asemănării cu Dumnezeu
Tradiţia este acţiunea de a transmite, de a preda din
mână în mână sau din gură în gură o învăţătură de credinţă şi, pe de altă
parte, reprezintă obiectul acestei acţiuni de transmitere care poate fi înţeles
ca datini, obiceiuri ori învăţătură morală.
Noţiunea de Tradiţie dumnezeiască poate avea o sferă
mai extinsă dacă se cuprinde în ea însăşi Scriptura care a circulat la început
pe cale orală. Se obişnuieşte ca prin Tradiţie să se înţeleagă exclusiv
adevărul revelat transmis de Biserică pe cale orală după moartea ultimului
Apostol. Sfânta Tradiţie este al doilea izvor al Moralei Creştine. De aceea,
Morala Creştină nu se reduce la simpla sumă de cunoştinţe disparate, ci este o
expunere sistematică a principiilor şi normelor după care omul trebuie să-şi orânduiască
existenţa.
Toate aceste principii şi norme sunt luate din
Revelaţia divină, iar cu ajutorul raţiunii ea le explică. Mintea i-a fost dată
omului pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu precum şi pentru a o traduce în
faptă. Deci, Morala Creştionă urmează un scop supra-natural şi anume:
mântuirea, iar scopul secundar: îl formează însăşi dreapta vieţuire după voia
lui Dumnezeu.
Morala Creştină, cuprinde adevăruri cu un conţinut
precis şi unitar. Suma acestora o constituie însăşi voinţa lui Dumnezeu
cunoscută de om pe calea revelaţiei naturale şi supranaturale. Deci, cel ce dă
legi în Morala Creştină este însuşi Dumnezeu spre care trebuie să se îndrepte
omul pentru a realiza binele. Dumnezeu descoperă voia Sa, dar oferă omului
mijloace pentru a atinge ţinta aceasta care este mântuirea. Prin urmare, Morala
Creştină îşi întemeiază întregul conţinut pe autoritatea divină.
Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu date
nouă pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a le înfăptui în vederea
comuniunii cu Dumnezeu. Deci, Morala Creştină cuprinde principii şi adevăruri
pe care credinciosul nu le-ar putea cunoaşte prin propriile lui forţe. Morala
Creştină nu urmăreşte o simplă influenţare externă a omului, ci caută fapta
omului şi o valorifică prin însăşi rădăcina ei. Aceasta se explică prin
cuvintele: „Rămâneţi în Unire...” (In.XIV, 5; XIV, 1-5). Deci, Hristos se află în
centrul Moralei Creştine şi prin aceasta stă relaţia Om-Dumnezeu care trebuie
să întemeieze şi să dea valoare unor stări şi acţiuni. Morala Creştină este o
disciplină teologică pentru că în centrul ei este relaţia omului cu Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu