Istoria uitată a pierderii teritoriilor românești în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - ORFEU și EMINESCU (partea a II-a)

 

ORFEU și EMINESCU

(partea a II-a)

                                                 

   „Vorba ta este cu totul alta/ decât cea a lui Orfeu;

   Căci el toate le îndupleca,/ stăpânindu-le prin/

    Farmecul glasului său.”  (Eschil – Agamemnon)

 

       Dragostea pământească – celestă, zămislită între zeul cântării ORFEU și EURIDICE este prima zidire a iubirii perfecte între pământenii muritori – nemuritori. Aici este Izvorul matcă al tuturor marilor iubiri ale omenirii: Alcyona și Ceyx, Pyramus și Thisbe, Cephalus și Procris, Dido și Eneas, Filetas din Cos și Batis, Antimachos și Lyde, Ovidiu și Iulia, Dante și Beatrice, Petrarca și Laura, Romeo și Julieta, Maurice Sceve și Delia, Eminescu și Veronica, Eliade și Maytreyi ...

   „Făt-Frumos este fiul de împărat trac din basmul lui Mihail Eminescu, ce peregrinează prin lumea traco-geto-dacă travestit în mândru păstor, purtând „în brâul verde un fluier de doine și altul de hore.” Cântecele prințului-păstor surprind munții înalți, uimesc izvoarele albastre care-și aruncă afară undele verzi pentru a-l asculta, ridică apoi valurile apelor pentru a-l aplauda.

   „Cu Făt-Frumos al lui Eminescu, remarca renumita scriitoare Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care a urcat la ceruri ca Maica Benedicta, tunsă în monahism de marele Duhovnic Iustin Pârvu, starețul Mănăstirii Petru Vodă, Orfeu s-a îmbrăcat în ipostaza tracic-păstorească din care, dealtfel, tradițiile cele mai vechi mitice și filosofice îl fac să pornească.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valori și echivalențe umaniste, Ed. Eminescu, București-1973)

   Marele Orfeu și lira-i strălucită aprindeau Aurora boreală, străbăteau foșnetul pădurii, tăcerea munților și graiul apelor în nemărginirea libertății lor, ce se răspândea pretutindeni cu iuțeala gândului într-o sublimă cântare. Toate erau har, lumină și armonie, totul zvâcnea, trăia și pulsa ritmic ca și inima sa, ca și unda, ca și viersul, ca și valul, ca și valsul, ca și stihul, ca și zborul...

    Universul se înmiresma de bucurie: florile, fluturii, curcubeul, păsările, aerul, cerul, apele cu cântecele lor și cărțile înțelepților. Soarele protector îi picura câteva raze pe pleoapele sidefii, lăsând lumina să-i pătrundă în sufletul-floare, scuturându-și slovele-petale, bucurând albinele, răsfrângând mirificul ciripit și stârnind aprig, cascadic și vesel hârjoana copiilor.

   Dăzmățatul Aristeu a râvnit și-a atentat la frumusețea Euridicei devenită soția lui Orfeu. În timp ce frumoasa nimfă fuge, calcă pe o viperă care se încolăcește de picior, o mușcă și moare.    

   Dar iată că s-a-ndrăgostit Orfeu/ de nimfa Euridice, și-i cânta,/ în ochii ei privindu-se mereu,/ de focul care inima-i ardea.// Vai! Însă – chiar în ziua nunții lor -/ călcă din întâmplare, lângă stei,/ Euridice un șarpe-otrăvitor,/ care-și înfipse colții-n carnea ei.// Pe brațele-i iubita lui muri;/ și lira, în durerea ei amară,/ cântări atît de triste slobozi,/ că pân-și pietrele din munte lăcrimară.// - O, Zeus! către bolta-ntunecată/ striga Orfeu. Iubite-i dă-i suflare!/ Dar Zeus era surd de astă dată;/ bolta-l privea de sus nepăsătoare.” (Nicolae Dabija, Pe Urmele lui Orfeu, Ed. Hyperion, Chișinău-1990)

   Moartea fulgerătoare i-a mai lăsat frumusețea pe ființa trupului care nu se răcise, încă... Mirele Orfeu s-a prăvălit ca un munte înalt în marea agitată, răscolind-o și mai mult, revărsându-și covârșitoarea durere în sfâșietoare și amețitoare cântări. Încrezător în arta sa divină, s-a pogorât în Infern, s-o ceară de la Pluton și Radamante, pe nimfa sa mireasă Euridice.

      Poetul, bântuit de disperare,/ ursitei i s-a pus atunci de price:/ el hotărî-n Infern să se coboare/ ca s-o găsească pe Euridice.// - Aici, un muritor?/ Tu cine ești, răspunde? -a prins să tune/ Hades, mâniat. - Ce cauți în crăia mea, pe unde/ picior de pământean nu a călcat?// Orfeu – ca soarele-ntr-un nor chipu-i era -/ a început atunci a glăsui:/ - Îngăduie-mi, o zeu nemuritor,/ să-ți spun în vers ce m-a adus aci...// De liră ajutat prinse a zice/ de nesfârșitul și preaplinul lui amar:/ cât o iubi de mult pe Euridice,/ cum o pierdu – în ziua nunții chiar...” (N. Dabija, op. cit.)

   Apocalipsul mirelui-poet Orfeu începe odată cu ieșirea lui din Infern fără aleasa inimii Euridice, retrăgându-se în mirifica Tracie, patria tatălui său.

   În mai multe localități ale Basarabiei: Butuceni, Mateuți, Rudi, Hansca, Cineșeuți, Orheiul Vechi etc., au fost descoperite scrieri și așezări nefortificate ale tracilor, compatrioți cu Orfeu. (Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 6, C., 1976, p. 437)

   Tradiția mistică a Ideilor o întâlnim în poezia religioasă, filosofică, precum cea eminesciană, în care autorul devine sacerdotul cuvântului, dându-i o viziune amplă de templu, de lăcaș sacru.

      Orfeu a ridicat între satele getice ale Daciei Mari – Patria veșniciei, Babino și Comarov, pe malul eternului Nistrului, de la care îmi trag numele haric, un altar în care și-a trăit agonia extazului în cântece de denie, de prohodire ce s-au răspândindit în toate țărmurile trace ale lumii. Acolo în firida altarului într-un borangic de gând l-a surprins Luceafărul nostru Eminescu:

   „...Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată/ Stă Orfeu – cotul în reazim pe-a lui arfă sfărâmată.../ Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind/ Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării./ Glasu-i ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,/ Asculta cum vântu-nșală și cum undele îl mint.// De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,/ Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut...Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,/ În migrația eternă de demult s-ar fi pierdut... Dar el o azvârli în mare... Și d-eterna-i murmuire/ O urmă ademenită toată-a Greciei gândire,/ Împlând halele oceanici cu cântările-i de-amar./ De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,/ În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/ Și cu-albăstrele ei brațe țărmii-i mângâie-n zadar...” (Eminescu, Memento Mori, în Opere, vol. I. Poezii, Coordonator, acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, Chișinău-2008)

   Aruncarea Harfei ritmează cu pitagoreica armonie a stelelor. Zvârlită în oceanul ceresc, Harfa ignoră gravitația terestră, căzând continuu în golul cosmic, antrenând întreaga galaxie înspre extremitățile universului. Genialul nostru poet-profet Mihail Eminescu anticipează teoria îndepărtării galaxiilor, formulată abia în veacul nostru pe baza analizei spectrale a luminii, precum și trimiterea corpurilor terestre în spații interplanetare.

   În locul tradiționalelor alaiuri de sălbăticiuni, arbori sau stânci, Harfa lui Orfeu, centru al armoniei lumii, apare pentru „prima oară” însoțită de „caravane de sori regii” și „cârduri de blonde lune”, acea „straniu-superbă migrație cosmică”, imaginată clar de Profetul nostru.

   Sacerdotul liric, religios trebuie să posede o cunoaștere divină prin dragoste, participarea la frumos prin starea mistică,  regăsindu-se pe sine prin muzică, căutând ideea în plenitudinea manifestărilor ei, iar prin filosofie aflând suișul metafizic spre viziunea serafică, în care i se oferă darul contemplației, prin care să-și slăvească necontenit în cântări Cerul, Patria și Neamul.

   Prințului – Poet i se atribuie mai multe cântări liturgice-teletai și imnuri-himnoi, cuvinte sfinte  - hieroi logoi și cântece epice. În veacul al VI-lea î.Hr., poetul orfic Onomacritos, alcătuia catalogul cu „Rapsodiile orfice”, ale regelui Poeziei universale.

   Valeriu Grosu de la muzeul Orheiul Vechi, a descoperit semne tainice de mii de ani, poeme ale lui Orfeu, copiate de prin peșterile de la Orheiul Vechi, iar învățătorul Ion Pușcașu din Tigheci, a descoperit fragmente de statui ciudate, din vremea lui Orfeu, ieșite la suprafață în urma alunecării dealului Țepoaia, în Șesul Surducului, la Fântâna Zânelor ori Râpa Mănăstirii.

   După ce Dumnezeu a săvârșit Creația Sa, prin LOGOS, a așezat în seminția Sa, pelasgă, peste Cuvântul ziditor, acoperământul divin al MUZICII, ca să înflorească și să rodească înmiit, peste toată Tracia – Geto-Dacia, Patria Profeților, a Poeților, a Filosofilor ce vibra în egală măsură ca o Filosofie a Muzicii și o Muzică a Filosofiei.

   Zamolxe și preoții geto-daci în veșminte albe și cu cythare, cântau rugăciunile închinate Creatorului ori eroilor, vindecând pe cei în suferință.

  Aristotel, marele înțelept traco-get, mărturisea că „agathyrșii” – dacii munților își versificau legile lor și le cântau – pentru a le memora mai ușor.” (Probl., XIX, 28)

   În Cetățile Tyras, Histria, Tomis și Callatis existau școli-gimnazii unde s-au format mari profeți ai timpului, înțelepțind tinerii în spiritul tradițiilor trace. Din gimnaziul de la Callatis s-au impus lumii antice gramaticul Heracleides Lembos de Callatis (sec.II î.Hr.), istoricul și geograful Demetrios de Callatis (sec.III î.Hr.), afirmă poetul Nicolae Dabija, precum și Satyros de Callatis (sec. III î.Hr.), creator al genului biografic, Istros de Callatis, autor de tragedii ș.a., menționați de apologetul creștin ortodox Mihail Diaconescu. 

   La Rudi, la izvorul de la Râpa Lupilor sunt „maluri de piatră, ciuruite cu găuri de diferite dimensiuni și adâncimi, ca niște naiuri uriașe și când vântul trece peste ele, scot niște sunete atât de ciudate, încât ai senzația că auzi răsunând... lira lui Orfeu!” (N. Dabija...,p.20-21)

    Poezia pură e lacrima de bucurie a Cuvântului ce se prelinge într-o cântare-încântare divină!

   Orfismul a dat cei mai de seamă Poeți ai Traciei, ai lumii, printre care și nemuritorul Homer!

                             ORFEU

   „Își laudă sub arborii ninși/ viața – unica-i marfă,/ cu nervii proprii întinși/ în loc de strune de harfă.// Cum trece – se face, brusc, zi/ În fiece murmur și șopot-/ umbra lui cade pe zid,/ și zidul se dărâmă cu zgomot!// Când cântă: o moarte se-amână/ și iarba se face mai verde.../ Cuvintele-arar le îngână/ ca și cum, de le-ar spune, le-ar pierde.// Nemaiștiind în vechi lumine-/ o, îndoeli atâte cernu-l!-/ etern – din urma-i, cine vine:/ Euridice sau Infernul?!” (N. Dabija, p.37)

   În sanctuarele lui Apolon care celebrau tradiția orfică în tradiția echinocțiului de primăvară, când înfloreau narcisele la fântâna Castaliei. „Trepiedurile și lirele templului vibrau singure și Zeul nevăzut se presupunea că vine din țările hiperboreene, într-un car de lebede. Atunci marea preoteasă, înveșmântată ca o muză, încununată cu lauri, cu fruntea încinsă de bandelete sacre, cânta în fața inițiaților nașterea lui Orfeu – creatorul melodiilor sacre. Orfeu a fost geniul însuflețitor al Traciei sacre, care i-a trezit sufletul divin. Lira sa cu șapte coarde îmbrățișează universul. Fiecare din ele corespunde unei stări a sufletului omenesc, conține legea unei științe și a unei arte.” (Eduard Schure, Marii Inițiați Rama Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon, Iisus, Ed. Lotus, București-1994)

   Prințul trac Orfeu devine astfel izvorul tuturor marilor poeți, rapsozi dar și ipostaza iubirii ideale dintre îndrăgostiți, mirii cei mai frumoși și sacerdoți ai zeului Amor.

   Elada-tracă antică se întindea suveran pe o peninsulă muntoasă care-și desfășura dantelăria sa fină în Marea Mediterană, fiind înconjurată de insule ca de niște ghirlande fastuoase, unde de mii de ani se bucura ca stăpână marea familie a tracilor, rasa albă a geților, sciților și celților.  

   „Prin încrucișări de rase, se modelase un limbaj armonios și ușor, un amestec din celta primitivă, zendă, sanscrită și feniciană. Această limbă, care zugrăvea măreția Oceanului în numele lui Poseidon (zeul Mării) și seninătatea cerului în cel al lui Uranus (părintele Titanilor și al Ciclopilor), imita toate glasurile naturii de la ciripitul păsărelelor, până la zăngănitul săbiilor și zarva furtunii. Ea era multicoloră ca și marea sa de un albastru tare, cu azur schimbător, multisonoră ca valurile care murmură în golfurile sale sau mugesc pe nenumărate stânci – poluphlosboio Thalassa, cum spune nemuritorul Homer.” (ibid.)

   Poetul nostru nepereche Mihail Eminescu ne-a lăsat o neprețuită Comoară lirică ce va prețui cât toate veacurile ce vin, însă, meritul lui covârșitor, plenar am putea spune a fost acela că a introdus definitiv în poezia dacoromână adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă. În universul său liric nemărginit de cânt și rugăciune, de premărire și dor, de continuitate și dăinuire, realitatea și idealul trăiau o logodnă mirifică înlănțuită ca într-o comuniune sublimă, știind că puterea dinlăuntrul său, a propriei sale ființe sunt întotdeauna Iisus și mama Sa Maria.

   Ca un discipol regal peste timp, profetul Eminescu și-a venerat pios înaintașul de stirpe, prințul Poeziei și al Muzicii – Orfeu, închinându-i alături de pomenirea din „Memento Mori”, poeziile „Amorul unei Marmure”, „Veneră și Madonă”și „Mortua est”.

   În mirabila poezie Venere și Madonă, Eminul – Luceafăr s-a oglindit în agonia amorului său neîmplinit ca iubire pământeană, ca împărtășire, dar ca orice geniu care se asumă se adapă mai întâi din izvorul înțelepciunii înaintașilor geniali, reurzind astfel drama sfâșietoare trăită de Orfeu – Părintele poeziei universale, după pierderea preafrumoasei sale iubite Euridice.

   „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,/ O! Te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,/ Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,/ A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.// Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri,/ Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer.

   Și-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/ Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.// Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieți de poezie,/ Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,/ Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,/ Când în viața pustiită râde-o rază de noroc.” (Eminescu, Poezii, Ed. pt. Literatură,1965)

   „Cum se mai frământă în imensul univers, cum se învârtejesc și se caută unul pe celălalt aceste nenumărate suflete, care țâșnesc din Marele Suflet Unic al Lumii! Ele cad din planetă în planetă și plâng în abis patria uitată... Sunt lacrimile tale, Dionysos... O, mare Spirit, O, divin Eliberator, ia-i din nou pe acești copii ai tăi în sânul tău de lumină.” (Fragment orfic)

   Iubirea zeului Muzicii diafane Orfeu pentru frumoasa Euridice – Lira sufletului său a fost supremă. A zărit-o pe Euridice care mergea agale spre peșteră și în urma pașilor ei de nimfă se împrăștiau pretutindeni în zări de răsărit, ori de azur adieri parfumate, risipind scântei  diafane.

   „Buclele aurii fluturau pe umerii albi, ochii săi ca narcisele pluteau într-un fel de beție, în timp ce înainta singură spre gura Infernului. Eu însă văzusem în ochii săi cerul dormind. Euridice! am strigat prinzând-o de mână, unde te duci? Ca trezită dintr-un vis, ea scoase un țipăt de groază și de eliberare, apoi căzu la pieptul meu. În clipa aceea Eros ne stăpâni; și, dintr-o privire, Euridice – Orfeu au devenit soț și soție pentru totdeauna... Am dus-o pe Euridice în apropierea templului meu. Fecioarele Ebrului, încununate cu zambile, cântară: Hymene! Hymene! În jurul nostru... Cântec nupțial în onoarea tinerilor căsătoriți, cântat de către invitați... Am cunoscut iubirea.” (Eduard Schure, op. cit.)

  Atât de mare i-a fost dragostea și sfâșierea încât după moartea miresei sale, Orfeu a coborât în infern s-o poată readuce la viață, dar bacantele – furii ale urii și geloziei i-au adus pieirea sfâșiindu-l în bucăți. Doar capul măreț, monarhic i-a rămas întreg, care aruncat în Ebru striga sfâșietor și încă mai strigă jalnic doinind, printre valurile înspăimântate de crunta dramă: Euridice! Euridice!

   „Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție,/ Buza ta învinețită de-al corupției mușcat,/ Și-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie,/ Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat.// Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie/ Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,/ Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ți murdare, ochiu-aurorei matinal.// Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece,/ Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț/ Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece/ Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!” (Venere și Madonă, partea a II-a)

   Eminescu și-a trăit cu demnitate drama până la capăt, în scurta sa viață care i-a fost crud retezată de „Irod” și „irozii” săi. A trăit imperativ șirul de drame înlănțuite destinului său profetic: drama amorului, drama socială a existenței de zi cu zi, drama națională a poporului drag înjugat la carul exploatării de către ciocoii țării și hrăpăreții dușmani străini. Dar sacrificiul geniului său și jertfa martirică nu au fost în zadar căci nu i-au putut știrbi dragostea de Cer și iubirea de pământ, de sublimul Vetrei străbune prin care a trăit, va trăi frumosul nemuririi sale.

   „... Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune/ De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,/ O fecioar-a cărei suflet era sân ca rugăciunea,/ Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.// O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,/ Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând vergin,/ Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,/ Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!// Plângi, copilă? – C-o privire umedă și rugătoare/ Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea?/ La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,/ Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.// Șterge-ți ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,/ A fost crudă și nedreaptă, fără razem, fără fond./ Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.” 15 Aprilie 1870 (Venere și Madonă...)

   Cerul și pământul, dealul și valea, munții și apele, aștrii și iarba, pădurea și văzduhul gemeau, gem ca o mare Liră sfâșiată de durere, răsunând liturgic: Euridice! Euridice! și sufletul lui Orfeu deveni astfel sufletul Traciei, sufletul poeziei, sufletul muzicii, sufletul lumii sensibile...

     Și dacă ne-am născut și ne-am format în mii de ani ce trecură peste noi din IUBIRE , acum oare de ce acceptăm să fim conduși cu URĂ bolnavă față de tot ce poate să însemne  simbol românesc ?!

      Rătăcirăm drumul atât de mult încât nicio adiere de cânt străbun nu mai străbate până la auzul nostru aplecat doar spre a găsi răspunsul la veșnica întrebare : ”voi mai avea MÂINE ce face ?!”

       Și totuși același MÂINE va aduce pentru absolut toți NOTA DE PLATĂ ...

        Milostivul și Iertătorul Dumnezeu nu uită niciodată să așeze toate lucrurile la locul lor, în ordinea firească a IUBIRII SALE...

    31 August 2025  + Așezarea cinstitului brâu al Maicii Domnului în raclă

               GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU 

Alexandra DOGARU - Gândul zilei, 31 august 2025

 

Mircea Dorin Istrate - Omagiu și veșnică Laudă Limbii Române

 

Omagiu și veșnică Laudă Limbii Române

              Limba vorbită de orice popor din această lume, oricând și oriunde, a fost, este și va fi mereu până la sfârșitul veacurilor, CHEAGUL SPIRITUAL DE GÂNDIRE ȘI VORBIRE  a acestuia, care, împreună cu Drapelul, Imnul, Portul, Datinile și Obiceiurile propii, ÎNDIVIDUALIZEAZĂ fiecare țară cu poporul său. Și așa cum ele sunt apărate, onorate, nepoluate, așa este și va fi văzut și apreciat mereu în lume, acel popor.

            Apoi, limba oricărui popor din această lume EVOLUIAZĂ mereu, ea se ÎMBOGĂȚEȘTE continuum cu noi elemente, expresii, cuvinte, iar fondul său de cuvinte rămâne ca o IDENTITATE unicat al poporului în cauză. Dar, în mersul ei prin istorie și limba PIERDE cuvinte, expresii, interpretări ale acestora, etc, mergând nu de puține ori până în pragul DISPARIȚIEI sale, ori poate chiar cu ÎNLOCUIREA ei cu o alta mai proaspătă, mai expresivă, mai plină de înțelesuri, mai bună de comunicat.

         Așa s-a întâmplat și cu limba noastră cea stră-străveche, PRISCA, urmată mai apoi de ARAMAICA geților, din care ne-au rămas până azi  puține cuvinete, ele fiind mai apoi de-a lungul veacurilor și mileniilor care au trecut, adevărate SEMINȚE pentru mai noua noastră limbă veche românească, care încă e mai vorbită doar de bătrânii noștrii prin unele sate de pe cuprinsul țării, dar și aceasta, prin acumulare continuă de noi cuvinte, noi termeni, noi expresii, se va UITA cât de curând. Păcat, mare păcat, pentru că ea era atât de frumoasă, de expresivă, de dulce, de moale și melodioase, cum rar au mai fost altele în această lume, iar cea pe care o vorbim noi astăzi, este o limbă plină, mult prea plină de cuvinte și expresii străine, care o fac mult prea mult tehnologizată, rece, searbădă, ea nereprezentând firea, gândirea și sufletul acestui popor.

          Apoi, noi putem citi și ÎNȚELEGE încă destul de ușor vechile scrieri, cronici, hrisoave românești, scrise în greacă sau slavonă, unele vechi de aproape 1000 de ani, tocmai pentru că limba si-a păstrat înțelesul ei aproape  în toate ale sale pe această mare întindere de timp, pe când astăzi, în decurs de nici 100 de ani, ea a pierdut și pierde în în fiecae zi atât de multe și frumoase cuvinte, devenind tot mai stearpă, mai seacă, cu mai puțină simțire. Cum va suna ea peste 100 de ani? Nici nu-mi vine să mă gândesc.

        Mai știați voi, cei de azi, că TĂBLIȚELE de la Tărtăria, conțin o scrire   într-o limbă socotită a fi cea mai veche din istoria lumii, (cca.8000-6000 de ani) cu 2000 de ani  mai veche decât cea sumeriană (6000 de ani), că poezia LUCEAFĂRUL, cea a înegalabilului nostru poet, EMINESCU, este socotită a fi cea mai lungă,( are 98 de strofe,) dar și cel mai frumos poem de dragoste a lumii, ( după aprecierile GUINNESS BOOK-ului), că limba română este extrem de MELODIOASĂ, iar cuvintele sale pot avea extrem de multe sensuri și înțelesuri, iar exemplele ar putea continua.

         Iată de ce, cu smerenie și adâncă pioșenie,  mă înclin în fața tuturor celor știuți și neștiuți făuritori, intregitori, și apărători ai LIMBII ROMÂNE de-a lungul tuturor veacurilor și al tuturor vitregiilor prin care ea a trecut până la noi, ÎNDEMNÂNDU-VĂ pe domniile voaste, poeții și scriitorii români, dar și pe vorbitorii ei, să puneți mereu în dulceața cuvintelor voastre, toată simțirea, dragostea și respecul vostru, pentru DĂINUIREA cât mai mult a neamului românesc în deplină siguranță, în granițele frumoasei noastre limbi române

 

        Apoi mai știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufetului românesc, ZIDUL ei de rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a pierderii IDENTITĂȚII sale și că ea, limba, se NAȘTE oriunde, mereu odată cu NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ odată cu ea. Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ, NUME și RENUME, elementele dădătoare de adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE, că prin cel mai de seamă reprezentant al ei, Eminescu, ca și prin alți poeți ai acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA, RUGA și ne putem SPOVEDI mereu curat și frumos, înălțimilor cerești. Că, OMAGIIND limba română, noi cei de-acum ducem și vom duce o dreaptă LUPTĂ pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales a DEMNITĂȚII noastre NAȚIONALE?

Mai știți voi, cum că limba noastră cea STRĂBUNĂ este încă adânc păstrătoare de ISTORIE adevărată, dar și de SPERANȚE de mai bine pentru acest neam oropsit, pătimit, dar mereu și mereu atât de BUN și mai ales atât de IERTĂTOR a tot și a toate, JERTFITOR de-alungul tuturor veacurilor care au trecut până acum  pentru SFÂNTA, CURATA, DULCEA și atât de frumoasa LIBERTATE?

  Că tot ea, această limbă a neamului , ADUNĂ mereu și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL hotarelor sale, acest mare și străvechi NEAM ROMÂNESC?

Poate că voi, cei din ziua de azi, nu știți că numai în limba română putem simți DORUL cel arzător că-i DOR, vaierul și plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom murmura DOINA noastră cea străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți picurul cel fierbinte al lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din tăinuița noastră RUGĂ, îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel Dumnezeiesc.

 IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va veni după noi . Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni după voi, acea NEPREȚUITĂ și de mare încă FALĂ și AVERE , a acestui FRUMOS, CURAT și atât de SIMȚITOR suflet românesc, LIMBA ce-o vorbim.

 Iată așadară că acum tu, CITITORULE, ai în fața ochilor tăi pentru totdeauna, acest frumos și vibrant OMAGIU adus tuturor acelora care mai sunt și vor mai fi încă VEGHETORI de CONȘTIINȚĂ, LIMBĂ, CREDINȚĂ și ISTORIE românească. Fii și tu ca ei, încredițează-le toate acestea mereu pe mai departe urmașilor tăi și atunci, JERTFELNICUL nostru neam va fi cu siguranță, mereu aici în granițele LIMBII ROMÂNE.

Și nu uita să-l rogi, din tot sufletul tău, pe Domnul, Dumnezul nostru cel ceresc, să ne OCROTEASCĂ și să BINECUVÂNTEZE de-apururi această dulce și frumoasă LIMBĂ ROMÂNEASCĂ, iar pe noi, cei vorbitorii ai ei, să ne așeze la sfârșitul veacurilor care vor să vină, în frumoasa și mirifica Grădină a Maicii Domnului, ca să merităm a fi mai apoi, aleșii nemuririi lumii și veșnicia ei.

 

Mircea Dorin Istrate

    ***

 

 

 

 

 

 

Alexandra DOGARU - Gândul zilei, 29-30 August 2025

 

Laurențiu Mihu - Restanțele justiției românești: raportul calitate-preț și bunul simț

 

Restanțele justiției românești: raportul calitate-preț și bunul simț

Laurențiu Mihu 

30 iulie 2025

 

 

 

https://universul.net/wp-content/uploads/2020/02/ciocan-justi%C8%9Bie-696x418.jpg

 

Justiția este departe de a fi floarea sectoarelor de activitate din România, în schimb pretențiile înfloresc ca o grădină japoneză…

 

La o privire rapidă, derizoriul acestui contrast e cum nu se poate mai izbitor:

 

·       Dosare nefinalizate de 30 de ani ? Avem.

 

·       Dosare în care procesul a durat neverosimil de mult, iar soluțiile s-au grăbit mai încet decât prescrierea faptelor ? Avem.

 

·       Pensionări de magistrați înainte de verdict, cu consecința firească, dar teribil de frustrantă, bugetofagă și principial necinstită a prelungirii procesului ? Avem și așa ceva.

 

·       Suspiciuni de magistrați conectați la diverse grupuri de interese politice, de afaceri sau la personaje controversate ? De-a lungul anilor a curs și cu astfel de cazuri.

 

·       Pensionării în floarea vârstei și pensii incredibil de mari raportat la realitățile și posibilitățile României ? Desigur că avem; de altfel, vorba basmului, dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

 

·       Soluții care au nedumerit profund și experți, și opinia publică – fie prin faptul că se bat cap în cap când spețele sunt similare, fie că au părut bizar de blânde raportat la faptele incriminate ? Desigur, tolba e plină și cu așa ceva.

 

·       Condamnați fugari care scapă în cele din urmă de condamnări ? Avem.

 

·       Sentimentul de stat în stat, atunci când vine vorba de protejarea sau potențarea privilegiilor din sistem ? Da, acest sentiment există în spațiul public, a prins rădăcini adânci, are vechime și mai ales apasă greu pe bugetul statului.

 

Toate cele de mai sus reprezintă doar o schiță modestă a realității din justiția românească.

 

De la nivelul de încredere la cel al eficienței și până la gradul de independență – totul e lamentabil și remaniabil în justiția românească. Iar singurul lucru probabil mai teribil decât poza la zi a acestui sistem esențial în mecanismul democratic este lipsa de pudoare cu care diverse figuri din fruntea sistemului respectiv sau organizații reprezentative ale magistraților fie încearcă să discrediteze orice brumă de reformă, fie se avântă în atacuri la persoană demne de inși neșcoliți, neghiobi și inculți.

 

De-a lungul celor 35 de ani de libertate, justiția românească a ratat sistematic ocazia de a se impune în societate ca un solid pilon moral, profesional și instituțional. Clasamentele naționale și internaționale oglindesc grăitor unde se află azi.

 

Eșecul justiției are cota sa parte la eșecul de ansamblu al statului român de a evolua după Revoluție mai bine, mai drept și mai rapid decât a făcut-o.

 

Azi, când deficitul bugetar coboară drapelul economiei în bernă, acest lucru pare să se întoarcă împotriva justiției românești ca un bumerang: țara pe care justiția n-a fost în stare s-o tragă înainte a luat-o suficient de mult înapoi încât să nu-și mai permită luxul unui sistem judiciar cu un raport calitate-preț absolut dezastruos.

 

În acest context, șantajul unora dintre magistrați, cu exodul din sistem întrucât se umblă la privilegiile aberante, e azi, mai mult ca oricând, irelevant ca apa de ploaie.

La modul general, amenințarea are mai degrabă iz de bluf. Iar la modul particular, cei câțiva care într-adevăr vor acționa astfel de fapt vor face un bine întregului sistem și țării în ansamblu, căci pentru caractere de acest tip chiar n-ar trebui să mai existe loc.

 

Justiția merge prost de-atâta amar de vreme, prin urmare la ce bun să plângi plecarea unora dintre cei care chiar nu-și doresc să-l facă bine ?

 

Restanțele justiției românești: raportul calitate-preț și bunul simț ⋆ Universul.net

 

-xxx-

 

Tehnici putiniste și trumpiste de manipulare, folosite de magistrații români care se revoltă

 

 

 

 Laurențiu Mihu 26 august 2025

 

 

 

Elementele de bun simț introduse de Guvern în pachetul de reforme privind condițiile de pensionare a magistraților și nivelul pensiilor speciale din justiție sunt atacate furibund de asociațiile reprezentative din sistem.

 

Cu nonșalanța bețivului prins în fapt, care susține că bea doar apă din sticla de vodcă, aflăm, din comunicate și declarații de presă recente, că privilegiile care se văd din avion nu sunt nicidecum privilegii, că miezul discuției nu e despre banii mulți și drepturile aproape regale, ci despre independența justiției și democrația României, că nu există dialog, ci doar politica pumnului în gură.

 

Abordarea CSM și a altor entități reprezentative din justiție e în esență una cât se poate de perversă, din moment ce ascunde gunoiul pecuniar sub mai domnescul preș al “prințipurilor” imuabile.

 

Dar ceea ce fac azi magistrații, manipulând în acest fel discursul pe o temă de o asemenea natură, nu e deloc nou, ba este chiar o modă în lumea largă – de la Est la Vest.

 

Poate că exemplul cel mai “penal”, odios și

scârbavnic este cel al Rusiei.

 

Într-o lume în care așa-zisul adevăr alternativ a devenit țar, rege si împărat, realitatea a devenit sclava cuvântului. Iar cuvântul, se știe, e sclavul celui ce cuvântă, al caracterului și al intereselor sale, indiferent cât de meschine sau chiar criminale or fi ele.

 

În Uniunea Europeană, “sistemul politic bazat pe principii democratice, precum concurența, libera exprimare a voinței poporului, drepturile și libertățile, a devenit o amintire a trecutului”, iar “țările europene se transformă în regimuri totalitare”. Oricâte de imposibil ar fi de crezut, aceste cuvinte îi aparțin unuia dintre vice-călăii de la Moscova – Viaceslav Volodin, președintele Dumei de stat a Rusiei.

 

Volodin, acest veritabil lacheu al codoșului geopolitic de la Kremlin, cuvântă despre democrație și libertate ca o fecioară în stare să roșească fie și doar de la o privire din coada ochiului. Faptul că grota morală în care trăiește, Rusia, pe care o slujește și din care grăiește e un istoric caz-școală de stat criminal, regim absolutist și tiranie pe steroizi, ei bine, ăsta pare doar un detaliu; iar în zilele noastre, detaliile sunt avortate.

 

Desigur, nici șeful lui Volodin, dictatorul Vladimir Putin, nu a ezitat să se pronunțe feciorelnic cu privire la “dictatura elitelor occidentale (care) țintește toate societățile, inclusiv cetățenii țărilor occidentale”.

 

Așa cum și purtătorul său se cuvânt, Dmitri Peskov deplângea odată, cu delicatețea drujbei, că “nu există libertate de exprimare în Occident”.

 

La capătul celalalt al lumii, în universul inversat generat de Big Bang-ul MAGA, binomul Trump-Vance scuipă același tip de flăcări – se duc naibii democrația și libertatea de exprimare în Europa -, asta în timp ce ei înșiși au devenit piromanii-șefi și neegalați ai venerabilei democrații americane – epurând incomozii, cenzurându-i, dinamitând și principiul, dar și infrastructura nu mai puțin venerabilei separări a puterilor în stat.

 

La adăpostul retoric al moralei virginale, al valorilor tradiționale și, în general, al înaltelor “prințipuri” democratice, Putin își urmărește nonșalant agenda autocrată, criminală și imperialistă. Și tot în același mod, Trump și Vance transformă America în ceva care, dacă zelul lor nu se va ostoi, iar ritmul va fi menținut, o va face în scurt timp de nerecunoscut, de regretat, de luat aminte.

 

Magistrații noștri au într-adevăr și de la cine să învețe, și de unde se inspira în a-și duce lupa nedreaptă cu instrumente dintre cele mai injuste.

 

Cu siguranță, dată fiind școala pe care au făcut-o pentru a deveni magistrați și dată fiind însăși natura meseriei lor, sunt deprinși din fașă cu delicata artă a retoricii și cu nemuritoarea tehnică a sofismului.

 

Nenorocirea însă este aceea că destui dintre ei s-au deprins cu exploatarea acestui tip de cunoaștere în detrimentul societății pe care, în realitate, ar trebui să o servească.

 

Tehnici putiniste și trumpiste de manipulare, folosite de magistrații români care se revoltă ⋆ Universul.net

 

-xxx-

 

Lamentările șefei CSM reflectă pur și simplu mentalitatea otrăvitoare din educație, sănătate și justiție

 

 

 

 Laurențiu Mihu      3 august 2025

 

 

 

Șefa CSM, Elena Costache, a șocat prin decuplarea de la realitățile țării în care trăiește, atunci când a deplâns subțirimea pensiilor de mii de euro ale magistraților.

 

Dar nu mai puțin șocant ar trebui să fie și dezinteresul cronic al reprezentanților diverselor domenii-cheie – învățământ, sănătate, desigur și justiție – față de modul în care funcționează aceste domenii și față de rezultatele pe care le înregistrează.

 

Contrastul dintre bătălia feroce pentru drepturile celor din sistem și lipsa de apetit față de schimbările care ar îmbunătăți calitatea serviciilor destinate “clienților” sistemului (populație școlară, bolnavi, justițiabili) reprezintă constanta universală.

 

Nicicând în acești 35 de ani post-decembriști nu au existat acțiuni de substanță și proteste demne de luat în seamă ale profesorilor, medicilor și magistraților pentru reforme de fond în domeniile lor, așa cum au existat în schimb când miza a fost legată de drepturi salariale, diverse bonusuri, varii privilegii, pensii.

 

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, fiți siguri că școala românească nu ar fi fost codașa clasamentelor internaționale, spitalul românesc nu ar fi umilit, mutilat sau omorât pacienți care oriunde altundeva în UE ar fi fost puși pe picioare, iar pe rolul instanțelor nu ar fi existat dosare vechi de peste 30 de ani, verdicte topite de prescriere și nici nu ar fi plouat cu condamnări la CEDO pentru motive care, în esență, dau măsura incompetenței, mafiei sau ingerințelor politice.

 

Să fii plătit ca afară, dar să faci treabă de mântuială ca-n România profundă – cam ăsta pare a fi idealul și chiar obiectivul strategic al destulor reprezentanți de vârf din educație, sănătate și justiție.

 

Până și în văicăreala șefei CSM, Elena Costache, privitor la pensiile magistraților, tot genul ăsta de mentalitate-puroi supurează cu predilecție printre rânduri.

 

Este răscolitor tupeul, iar rezultatele lui sunt dramatice în viața reală – elevi prost pregătiți, bolnavi umiliți sau omorâți cu zile, justițiabili târâți cu anii și chiar cu deceniile prin tribunale.

 

Lamentările șefei CSM reflectă pur și simplu mentalitatea otrăvitoare din educație, sănătate și justiție ⋆ Universul.net

 

-xxx-

 

Compilare- redactare

George M.

Gabriela Radu - Sa nu-l uitam pe Iosif SAVA

 

Sa nu-l uitam pe Iosif SAVA

 

 

 

IOSIF SAVA, nascut Iosif Segal la 15 februarie 1933, Iași, România și decedat la 18 august 1998, București, România, a fost un muzicolog român, realizator de emisiuni radio și de televiziune, provenit dintr-o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole..

 

 

Tatăl său a fost multă vreme violonist la Filarmonica din Iași.

Bunicul său, care a fost unul din colaboratorii lui Gavriil Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iași.

Străbunicul său a fost printre primii absolvenți ai Conservatorului înființat de Al. I. Cuza..

 

 

...Studiile:

Studiile și le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu

(teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat

în 1955..

 

 

...Cariera:

Profesia sa de bază era cea de clavecinist și pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă.

A făcut turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S.

A dat și concerte de orgă..

 

 

...Muzicologie și popularizarea muzicii culte:

În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical.

Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului "Opinia" din Iași..

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română.

 Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile Eutherpei".

 În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și "Viața muzicală în actualitate".

În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea "Serata muzicală TV", emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985.

În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității.

Ciclul de emisiuni a fost întrerupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare:

în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR.

 In 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR.

 

Soția sa, Marghit Sava, își amintește de sfârșitul activității la TVR:

 În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el ca de–o mănușă veche.

Fără nimic, niciun cuvânt … Iosif Sava … s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat.

 Avea amărăciune în suflet.

Nu se aștepta la așa ceva.

 

 

A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava"..

 

 

...Opera literară și publicistică:

A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6.000 de articole..

 

 

...Distincții:

Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală; Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical (1983) la Festivalul Național "Cântarea României".

În 1996 a primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual "Pamfil Șeicaru"..

 

 

...Sfârșitul vieții:

Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil în strada Sfinții Apostoli..

O ocluzie intestinală l-a obligat ca duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București.. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade..

Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998...

 

 

 

Trimis de: Gabriela Radu