Ion Coja - Datorită lor am ajuns „anti-semit”

 

Datorită lor am ajuns „anti-semit”

Prof. univ. dr. Ion Coja

10 August 2025

 

1 - Alexandru Graur

Cred că este util și intersant să lămuresc cum am ajuns „anti-semit” fără să fiu anti-semit! Să precizez datorită cui am ajuns să fiu anti-semit, adică să fiu considerat anti-semit! Fără să fiu „anti-semit”. Cap de listă, Alexandru Graur, Marele profesor! Lui îi datorez integral și cariera universitară pe care am avut-o! Cu marile avantaje pe care această carieră le oferea înainte de 1990. E vorba în principal de prestigiul și respectul de care se bucurau universitarii pe atunci. Iar cartea de vizită pe care am avut-o, aceea de „elevul preferat al lui Graur”, cum mi se dusese buhul, era copleșitoare! L-a impresionat teribil pe Petre Țuțea, celălalt ins care mi-a modelat și direcționat traseul vieții! Un comunist ilegalist și un legionar de legendă!… Cupajul perfect! Ehehe, să mai fi fost câteva sute sau măcar zeci de comuniști ca Alexandru Graur, nu se mai întâmpla nimic memorabil în decembrie 1989.

Cred că am fost iubit și prețuit de Alexandru Graur mai mult decât meritam! Dar și recunoștința mea, câtă a fost, a fost din toată inima, cu toată dăruirea! Din păcate – sau din fericire, Alexandru Graur nu încuraja semnele de adulație, tehnica intrării pe sub pielea maestrului! Sobru și apropiat totodată, îți impunea o distanță la care te simțeai bine să te afli. În orice caz, i-am inspirat maestrului nostru multă încredere, de vreme ce mie mi-a făcut confesiuni de care alți colegi nu au avut parte. M-am mirat mai ales că m-a găsit pe mine potrivit să-mi povestească ciudățenia faptului că aflându-se într-o delegație a Academiei Române la Beijing a găsit în cameră un mesaj din partea B’Nai Brith-ului, prin care, printre altele, i se propunea o întâlnire! Nu s-a dus la locul întâlnirii, poate pentru că era așa de departe: tocmai în China! Nu mai țin minte cum am ajuns să-i văd carnetul de membru PCR. Avea numărul 38, parcă. Număr mic, de ilegalist.

Ce fel de comunist era Graur? Mi-aduc aminte cum conducea ședințele de învățămînt politic, veritabile lecții de gândire liberă, ne-dogmatică, suplă, în respectul adevărului. La una din aceste ședințe, la care participam toate colectivele de lingvistică, de la catedră a tras concluzia pe marginea celor discutate de ceilalți colegi: Vedeți, de-aia mi-e teamă mie când se anunță în ziare că s-au făcut îmbunătățiri.

În 1981 m-a chemat la „Editura Academiei”, unde avea biroul de director. Aflase că se împlinise un an de când nu-mi mai plăteam cotizația la sindicat. Mi-a cerut explicații pentru gestul meu, fără precedent în toată Universitatea. Se simțea dator, doar fusesem angajat pe garanția dumisale că voi fi un tovarăș de nădejde. I-am explicat întocmai cum se petrecuseră lucrurile. Am încheiat cu cuvintele: o să-mi plătesc cotizația din urmă, dar numai după ce într-o adunare generală de sindicat, în prezența președintei sindicatului, le voi explica colegilor de ce nu mi-am plătit cotizația. Marele profesor m-a privit amuzat și mi-a dat dreptate. Așa că până în decembrie 1989 eu nu mi-am plătit cotizația deoarece, avertizate de decizia mea, tovarășele colege care dirijau sindicatele din Universitate, Angela Ioan și Ecaterina Goga, n-au mai convocat nicio adunare generală. Le-ar fi fost greu să se explice în fața colegilor pentru măgăria ce mi-o făcuseră.

Spun toate astea ca să se înțeleagă că tot așa, într-o atmosferă dez-inhibată total, uneori de față și cu alți colegi, Alexandru Graur a abordat și amintirile sale din perioada guvernării Mareșalului Antonescu. Nu cunoșteam mai deloc subiectul! Așa că nu m-am priceput să-i pun întrebările pe care i le-aș pune azi! Dar și așa, cele aflate au contat pentru mine enorm după 1990, atunci când am făcut primii pași, timizi și ezitanți, pe tărâmul minat al „anti-semitismului” meu feroce și funciar! Da, ați înțeles foarte bine, îi datorez mult lui Alexandru Graur, în calitatea mea de „anti-semit”. E nevoie să repet?

Fără să fi beneficiat de discuțiile cu Alexandru Graur tangente la acest subiect, probabil că nu l-aș fi abordat cu același aplomb. Pe scurt, după 1990 am devenit „anti-semit” în primul rând datorită lui Alexandru Graur. Repet: am devenit „antisemit” datorită lui Alexandru Graur! Datorită am spus, nu din cauza…

De la Alexandru Graur am căpătat respectul necondiționat pentru adevăr! Iar informațiile primite în discuțiile mele cu „profesorul nostru” au intrat după 1990 în totală contradicție cu elucubrațiile lui Moses Rozen & Co. Alde Lya Benjamin, Radu Ioanid, Jean Ancel… Cum să merg pe mâna lor?! Cum să mă dezic de profesorul cel mai drag celor care i-au fost studenți? Pe scurt: Un subiect pe care profesorul Graur l-a abordat de câteva ori a fost perioada guvernării mareșalului Antonescu. L-am auzit incriminând o singură persoană, pe Zaharia Stancu, care ar fi fost omul Siguranței, un provocator. Niciun reproș la adresa Mareșalului ori a legionarilor. În anii războiului Alexandru Graur a activat ca profesor și inspector școlar la Centrala Evreilor din România, instituție care s-a ocupat de problemele evreilor. Inclusiv de problema elevilor și studenților. Am înțeles astfel că povestea cu eliminarea evreilor din școli sau din teatre era puțintel altfel: autoritățile i-au izolat pe evrei de colegii lor români, deoarece printre evrei se aflau mulți purtători și răspândaci ai ideilor bolșevice. Dar nu i-au lăsat pe drumuri, la voia întâmplării, cum lasă să se înțeleagă haita de țuțeri ai „rabinului roșu”, ci autoritățile românești i-au ajutat pe evrei să-și organizeze o rețea proprie de școli și de Universități, iar Graur a funcționat în acest cadru ca inspector școlar și profesor! Ne-a povestit o sumedenie de amintiri din acea vreme, legate de învățămîntul pentru evrei!

Nicolae Cajal mi-a confirmat, prin Eugen Simion, că el însuși a beneficiat de acest învățămînt, unde a făcut primii patru ani de facultate. În toamna anului 1944 Nicolae Cajal, ca și alți tineri evrei, s-a înscris la facultate direct în anul al V-lea. Făcuse primii patru ani la facultatea evreiască, organizată cu sprijinul guvernului Antonescu.

În treacăt mi-a povestit Graur și cum a fost acuzat după 23 august de câțiva evrei, cum că ar fi „colaborat” cu opresorul evreilor! Acuzație care i s-a adus și lui Nandor Gingold, șeful Centralei Evreilor din România. Cât erau de întemeiate aceste acuzații se vede și din detaliul că Gingold a plecat din România în Israel, unde nimeni nu l-a mai acuzat de trădare! Graur a rămas în România, ca un veritabil evreu pământean, având a mai suferi din partea unor evrei de trei parale, cum a fost și Leonte Răutu, marea sculă a ideologiei bolșevice!

Recomand celor care vor să afle adevărul despre acele vremuri să cerceteze activitatea acestei organizații create sub tutela directă a lui Ion Antonescu: „Centrala Evreilor din România”, despre care haitele holocaustizante se feresc să aducă aminte, să sufle vreo vorbă! Un alt evreu - citez din memorie, a apreciat că prin activitățile diverse ale „Centralei Evreilor din România” evreii din România au făcut un exercițiu de auto-guvernare care le-a folosit foarte mult după 1948, în Israel!

Alexandru Graur nu s-a sfiit să-mi spună și ce a fost în Transnistria, drept care eu m-am simțit îndreptățit să mă mir: de ce după 23 august evreii nu s-au înrolat în armată să lupte împotriva germanilor?! Răspunsul lui Graur: s-a considerat că muriseră prea mulți evrei „în celelalte țări” și că măcar evreii din România, care se salvaseră cu toții, să nu mai fie expuși morții! Se înțelegea din tot ce ne spunea maestrul despre acei ani că nu au fost ani de suferințe mari, de genocid!

La o asemenea discuție, de față fiind și doamna Lucia Wald, aceasta a pomenit de un văr care a murit la Iași în „duminica aceea” din iunie 1941. Dar felul cum s-a purtat acea discuție despre Iași nu rima deloc cu teza post-decembristă a asasinării a peste 10.000 de evrei! Versiunea oficială înainte de 1990, susținută și de autori evrei, era că muriseră la Iași câteva sute de evrei, exclusiv din vina germanilor, care s-au purtat la Iași ca o armată de ocupație…

Scurtez povestea: după 1990, când Moses Rozen a lansat acuzația de holocaust în Transnistria și de pogrom la Iași, eu m-am simțit dator față de memoria marelui nostru profesor să-l invoc ca martor! Puteam „să mă tac”? Am știut bine că nu-mi va fi ușor dacă preiau poziția celui care mi-a fost ca un tată! Și nu mi-a fost ușor! Am avut multe de pierdut pentru „curajul” de a mă opune rabinului Moses Rozen! Dar, slavă Domnului, devenind …„anti-semit” nu mi-am pierdut respectul de sine, pentru mine însumi! Am considerat că sunt dator să mă păstrez pe baricadele adevărului, alături de amintirea, mie atât de dragă, a severității și intransigenței cu care maestrul meu privea servitutea față de adevăr. Față de datoria de a onora calitatea de dascăl, de om!

N-am invocat prea des numele lui Alexandru Graur. Dovezile care îl confirmau erau prea multe, prea edificatoare! Dar acum, când mă apropii de ultimele texte ce vor rămâne după mine, mă simt dator să fac această precizare, pentru mulți cei care mă întreabă cum de am avut curajul să mă pun „împotriva evreilor”! Îi corectez: împotriva „unor” evrei și alături de alți evrei! Eu m-am pus pe linia de conduită a marilor evrei Alexandru Graur, Wilhelm Filderman, Moshe Carmilly Weinberger, Barbul Bronstein, Nicolae Minei-Grünberg, Alexandru Șafran, N. Steinhardt, Edgar Papu… Printre acești evrei îi număr și pe cei trei frați Solomon Marcus, Marius Mircu și Marcel Marcian.

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, l-am convocat ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme - Marius Mircu. La o jumătate de se­col după consumarea „holocaustului din România”, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea „Centralei Evreilor din România”, „a fost creat în România un stat (evre­iesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944, zice Marius Mircu

„- au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

- a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

- au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;

- au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

- au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

- evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;

- evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

- cu sprijinul «Centralei Evreilor din România» au fost readuşi în România - deci salvaţi, din Transnistria cca 2.000 de copii orfani;

- autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)

Nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, «Teatrul Bareşeum» n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

Nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceai­năriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evre­ieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia «Gazeta evreiască» din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legio­nare - n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţio­nale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…) Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2.000 de studenţi. (…) Un sprijin important l-a acordat «Crucea Roşie din România» (preşedintele - savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sănă­tăţii, a ajutat «facultatea» evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a ser­vit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. (…) Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor“.

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu”. Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?” (apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392)

Cu alte cuvinte, eu nu am avut curajul de a mă poziționa împotriva evreilor de soiul celor mai sus pomeniți!… Pomeniți de mine cu respect și recunoștință! Doar lor le datorez anti-semitismul cu care am devenit celebru!

Menționez și datoria de recunoștință pe care o am față de cărțile domnului Alex Stoenescu, dar mai ales pentru informația pe care mi-a dat-o la un moment dat, extrem de oportună: Moses Rozen a efectuat un lung turneu de conferințe în Israel, prilej de a „stoarce” de la fraierii din audiență câteva milioane de dolari de care ar fi avut nevoie ca să declanșeze în România campania de promovare a acuzațiilor de genocid și holocaust! Cu acest conținut SRI primise un raport detaliat din Israe. Cu alte cuvinte, dacă am ajuns să fiu declarat anti-semit de indivizi ca Vainer sau Șapira ori Biriș, eu n-am niciun merit special. „Anti-semitismul” meu se explică în primul rând prin influeța avută asupra mea de evrei de seamă, în frunte cu evreul, deopotrivă bun român, care mi-a fost mai mult decât profesor și mentor!

(Ion Coja, 31 octombrie 2016).