Omagiu
și veșnică Laudă Limbii Române
Limba vorbită de orice popor din
această lume, oricând și oriunde, a fost, este și va fi mereu până la sfârșitul
veacurilor, CHEAGUL SPIRITUAL DE GÂNDIRE ȘI VORBIRE a acestuia, care, împreună cu Drapelul, Imnul,
Portul, Datinile și Obiceiurile propii, ÎNDIVIDUALIZEAZĂ fiecare țară cu
poporul său. Și așa cum ele sunt apărate, onorate, nepoluate, așa este și va fi
văzut și apreciat mereu în lume, acel popor.
Apoi, limba oricărui popor din
această lume EVOLUIAZĂ mereu, ea se ÎMBOGĂȚEȘTE continuum cu noi elemente,
expresii, cuvinte, iar fondul său de cuvinte rămâne ca o IDENTITATE unicat al
poporului în cauză. Dar, în mersul ei prin istorie și limba PIERDE cuvinte,
expresii, interpretări ale acestora, etc, mergând nu de puține ori până în
pragul DISPARIȚIEI sale, ori poate chiar cu ÎNLOCUIREA ei cu o alta mai
proaspătă, mai expresivă, mai plină de înțelesuri, mai bună de comunicat.
Așa s-a întâmplat și cu limba noastră
cea stră-străveche, PRISCA, urmată mai apoi de ARAMAICA geților, din care ne-au
rămas până azi puține cuvinete, ele
fiind mai apoi de-a lungul veacurilor și mileniilor care au trecut, adevărate
SEMINȚE pentru mai noua noastră limbă veche românească, care încă e mai vorbită
doar de bătrânii noștrii prin unele sate de pe cuprinsul țării, dar și aceasta,
prin acumulare continuă de noi cuvinte, noi termeni, noi expresii, se va UITA
cât de curând. Păcat, mare păcat, pentru că ea era atât de frumoasă, de
expresivă, de dulce, de moale și melodioase, cum rar au mai fost altele în
această lume, iar cea pe care o vorbim noi astăzi, este o limbă plină, mult
prea plină de cuvinte și expresii străine, care o fac mult prea mult
tehnologizată, rece, searbădă, ea nereprezentând firea, gândirea și sufletul
acestui popor.
Apoi, noi putem citi și ÎNȚELEGE încă
destul de ușor vechile scrieri, cronici, hrisoave românești, scrise în greacă
sau slavonă, unele vechi de aproape 1000 de ani, tocmai pentru că limba si-a
păstrat înțelesul ei aproape în toate
ale sale pe această mare întindere de timp, pe când astăzi, în decurs de nici
100 de ani, ea a pierdut și pierde în în fiecae zi atât de multe și frumoase
cuvinte, devenind tot mai stearpă, mai seacă, cu mai puțină simțire. Cum va
suna ea peste 100 de ani? Nici nu-mi vine să mă gândesc.
Mai știați voi, cei de azi, că
TĂBLIȚELE de la Tărtăria, conțin o scrire
într-o limbă socotită a fi cea mai veche din istoria lumii,
(cca.8000-6000 de ani) cu 2000 de ani
mai veche decât cea sumeriană (6000 de ani), că poezia LUCEAFĂRUL, cea a
înegalabilului nostru poet, EMINESCU, este socotită a fi cea mai lungă,( are 98
de strofe,) dar și cel mai frumos poem de dragoste a lumii, ( după aprecierile
GUINNESS BOOK-ului), că limba română este extrem de MELODIOASĂ, iar cuvintele
sale pot avea extrem de multe sensuri și înțelesuri, iar exemplele ar putea
continua.
Iată de ce, cu smerenie și adâncă
pioșenie, mă înclin în fața tuturor
celor știuți și neștiuți făuritori, intregitori, și apărători ai LIMBII ROMÂNE
de-a lungul tuturor veacurilor și al tuturor vitregiilor prin care ea a trecut
până la noi, ÎNDEMNÂNDU-VĂ pe domniile voaste, poeții și scriitorii români, dar
și pe vorbitorii ei, să puneți mereu în dulceața cuvintelor voastre, toată
simțirea, dragostea și respecul vostru, pentru DĂINUIREA cât mai mult a
neamului românesc în deplină siguranță, în granițele frumoasei noastre limbi
române
Apoi
mai știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este
FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT
al sufetului românesc, ZIDUL ei de rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a
pierderii IDENTITĂȚII sale și că ea, limba, se NAȘTE oriunde, mereu odată cu
NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ odată cu ea. Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ,
NUME și RENUME, elementele dădătoare de adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE, că
prin cel mai de seamă reprezentant al ei, Eminescu, ca și prin alți poeți ai
acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA, RUGA și ne putem SPOVEDI mereu curat
și frumos, înălțimilor cerești. Că, OMAGIIND limba română, noi cei de-acum
ducem și vom duce o dreaptă LUPTĂ pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales
a DEMNITĂȚII noastre NAȚIONALE?
Mai știți
voi, cum că limba noastră cea STRĂBUNĂ este încă adânc păstrătoare de ISTORIE
adevărată, dar și de SPERANȚE de mai bine pentru acest neam oropsit, pătimit,
dar mereu și mereu atât de BUN și mai ales atât de IERTĂTOR a tot și a toate,
JERTFITOR de-alungul tuturor veacurilor care au trecut până acum pentru SFÂNTA, CURATA, DULCEA și atât de
frumoasa LIBERTATE?
Că tot ea, această limbă a neamului , ADUNĂ
mereu și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL hotarelor sale, acest mare și străvechi NEAM
ROMÂNESC?
Poate că
voi, cei din ziua de azi, nu știți că numai în limba română putem simți DORUL
cel arzător că-i DOR, vaierul și plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom
murmura DOINA noastră cea străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți
picurul cel fierbinte al lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din
tăinuița noastră RUGĂ, îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel
Dumnezeiesc.
IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu,
chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai
ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu
înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va
veni după noi . Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI
VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni
după voi, acea NEPREȚUITĂ și de mare încă FALĂ și AVERE , a acestui FRUMOS,
CURAT și atât de SIMȚITOR suflet românesc, LIMBA ce-o vorbim.
Iată așadară că acum tu, CITITORULE, ai în
fața ochilor tăi pentru totdeauna, acest frumos și vibrant OMAGIU adus tuturor
acelora care mai sunt și vor mai fi încă VEGHETORI de CONȘTIINȚĂ, LIMBĂ,
CREDINȚĂ și ISTORIE românească. Fii și tu ca ei, încredițează-le toate acestea
mereu pe mai departe urmașilor tăi și atunci, JERTFELNICUL nostru neam va fi cu
siguranță, mereu aici în granițele LIMBII ROMÂNE.
Și nu uita
să-l rogi, din tot sufletul tău, pe Domnul, Dumnezul nostru cel ceresc, să ne
OCROTEASCĂ și să BINECUVÂNTEZE de-apururi această dulce și frumoasă LIMBĂ
ROMÂNEASCĂ, iar pe noi, cei vorbitorii ai ei, să ne așeze la sfârșitul
veacurilor care vor să vină, în frumoasa și mirifica Grădină a Maicii Domnului,
ca să merităm a fi mai apoi, aleșii nemuririi lumii și veșnicia ei.
Mircea
Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu