Hrana
vie
Mihai Batog Bujenita
24
August 2025
Nu mă întrebaţi ce caut în trenul luxos care mă duce
în Capitală la un simpozion intitulat „Hrana Vie, Hrana Vieţii”, că nu prea
ştiu să vă răspund. Un prieten, medic nutriţionist, mi-a dat o invitaţie la
chestia asta, el afirmând foarte plebeu că-şi bagă picioarele în căcaturile de
acest gen şi că-i plictisit de ele până peste cap. Invitaţia, de mare ştaif, cu
transport asigurat, cazare la hotel de fiţe, coktail, dineu, conferinţe cu tot
felul de oameni, care de care mai titrat, ceva de groază. Amicul meu, cât e el
de nutriţionist, are mare slăbiciune pentru muşchiuleţul mustos, făcut la foc
potrivit şi nici vinul roşu nu-l refuză, fiind el, într-un mod cam curios, om
normal, într-o meserie care cu timpul te cam scoate din parametri.
- Da’ cam cum e, să nu cumva să mă fac de tot râsul pe
acolo, am rostit eu cu oarecare prudenţă!?
- Las’ că vezi tu, n-ai nici o grijă, îmi spune pe un
ton cam în doi peri amicul, dar nu mă las prins de îndoieli, o postură
nespecifică inginerilor agronomi, aşa cum sunt eu.
Aşadar, iată-mă în compartiment, pe locul indicat în
biletul primit odată cu invitaţia, aşezat comod, la geam, puţin transpirat, nu
că afară ar fi cald, ci doar pentru că sunt, aşa cum mă dezmiardă nevastă-mea,
dolofan (ea săraca mă iubeşte şi nu-mi poate spune, umflatule). Peste un timp,
urcă încă un bărbat pe care-l cunosc din vedere, însoţit de o doamnă foarte în
vârstă, probabil mama, gândesc eu. Domnul, cu puţină burtică, chelie, mâini
grăsuţe şi expresive este exact tipul de om pe care-l admir, cel ce ştie a
preţui bunurile pe care Dumnezeu ni le dă spre a-i lăuda numele. Mă bucur de
simpatia sa spontană, intrăm în vorbă şi aflu că şi el este tot nutriţionist şi
că iată, se duce, împreună cu soţia sa, la simpozion. Fierea îmi zvâcneşte
puţin, bine că n-am făcut vre-o gafă, că la astea mă pricep ceva de speriat,
iar mumia îmi întinde un membru descărnat, la capăt cu o gheară, pe care o
ating cu fruntea, parte din respect, parte din frică, să nu mă blesteme vreun
faraon. Apoi, doamna îşi dezveleşte dantura cabalină prin despicătura unde
oamenii au buze şi rosteşte pe un ton foarte ferm că este profesoară de chimie,
vegetariană convinsă, că iată, la vârsta de treizeci şi şase de ani, se bucură
de o sănătate de fier (nici eu n-am auzit de pergament bolnav) şi că în fiecare
an participă la acest simpozion, ea la secţiunea rezultate palpabile, iar soţul
(aici o undă de dispreţ), la secţiunea „nu faceţi ca ei”. În compartiment se
instalează un aer rece cu miros de pământ şi flori veştede. Mă ia un frig în spate
când arătarea mă întreabă: dar dumneavoastră domnooo...?!
Noi agronomii, deşi nu părem, suntem totuşi, la
nevoie, foarte subtili şi flexibili, aşa că răspund prefăcut:
- Vai, distinsă doamnă, sunt un biet inginer care nu a
avut în viaţă nici un prilej de elevaţie spirituală, am rămas un rob al
mâncărurilor nesănătoase, dar doresc să mă schimb şi un prieten m-a îndrumat pe
această cale! Între timp, trag cu ochiul prin compartiment, să descopăr unde a
pitit doamna, coasa.
În ochii evadatei de la morgă apare aşa ceva ca o
licărire, adică, iată un convertibil, apoi începe să mă lămurească ce deştepţi
sunt ei vegetarienii, cum nu-i doare nimic, ce putere au, ce memorie, nu fac
viroze, nu tuşesc, etc..etc..
Prin cap îmi trece s-o întreb dacă e vreunul bolnav de
SIDA, dar îmi dau seama, la timp, că boala asta are drept cauză sexul şi la ei
nu este cazul. Ca un făcut, culmea ghinionului, gândurile-mi fug la mâncare,
îmi amintesc de buna mea soţie, o durdulie care găteşte dumnezeieşte şi plină
de grijă, la plecare, îmi pusese câteva (cam zece) sandviciuri, o nebunie, cu
caşcaval, salam uscat, nişte cârnăciori din carne de vită, porc şi oaie, o
ţuicuţă gălbioară şi un clondiraş cu un vin roşu, de ţară, zglobiu, bun pentru
digestie. Îmi plouă în gură, un cuţit mi se înfige în stomac, iar în urechi
stafia îmi şueră despre virtuţile spanacului şi ale grâului încolţit. Soţul
doamnei, din timp în timp, se scuză şi iese din compartiment. Nu cred să aibă
prostată, fumător, nici vorbă, ce-o fi făcând? Când intră îmi dau seama, după
miros!
Nemernicul are buzunarele pline cu chifle şi parizer!
Simt că aş omorî pe cineva, în timp ce fiara apocaliptică mă bârâie cu palavre
despre ceaiul de anghinare. Mă simt răzbunat numai gândindu-mă cum doarme
martirul ăsta cu zombi-ul în pat, deşi cred că dorm totuşi în cartiere
diferite. Reuşesc, printr-un miracol desigur, să nu mor până la destinaţie şi
nici să nu mă omoare zgripţuroaica, înfigându-mi unghiile roşii în gât.
Când trenul încetineşte, fug pe coridor, cu gând să
scot un sandvici şi să-l hăpăi. N-am noroc! Spectrul se ţine după mine
clămpănind despre savuroasele alge cu suc de păpădie. Mă resemnez, convins
fiind, că voi muri în această zi. Luăm împreună un taxi, soţul stă în faţă şi
zâmbeşte parşiv, eu lângă mormântul profanat care bâiguie despre mersul cu
picioarele goale prin ploaie, datorită imunităţii pe care ţi-o conferă
mânătărcile fierte în sos de soia. Ca prin vis (coşmar!) ajungem la hotel,
unde, în cameră, beau toată sticla de ţuică şi molfăi cu disperare
mortăciuni. Adorm fericit, însă blestematul de subconştient mă duce, în
vis desigur, la o nuntă, cu sarmale, fripturi, cârnaţi şi vin negru, la fel cu
lăutarii. N-apuc însă să bag ceva în gură că în faţa mea apare doamna de
chimie, de data asta având coasa în spinare şi cu o gheară întinsă spre gâtul
meu rosteşte, cum altfel decât cavernos:
- Porcule, îţi mănânci fraţii, porcule!... Mă trezesc
leoarcă de transpiraţie, dar şi sufocat de frică, drept care beau tot vinul din
clondiraş (1,5 litri). Refăcut, cu chef de viaţă şi culoare în obraji, mă
îmbrac pentru coktail; pantofi maron, pantaloni deschişi la culoare, cămaşă
cadrilată şi sacou pepit. Noi agronomii ştim să fim şi eleganţi, când se cere!
Cobor în sala de restaurant, intru şi înţepenesc! Am nimerit la balul
vampirilor! O mulţime de clone ale doamnei de chimie, nu pot să ştiu dacă bărbaţi
sau femei, toţi îmbrăcaţi în doliu, bântuie prin local şi ciocnesc pahare cu
apă, desigur plată. Mă uit după lumânările negre, nu le văd, în schimb văd două
mese lungi, paralele, pe una haleală meseriaşă şi băuturi pentru oameni, pe
cealaltă, nişte farfurii cu tot felul de chestii scârboase cu aspect de găinaţ
şi bineînţeles multă apă. Mai văd încă vreo câţiva dovleci ca mine, îmbrăcaţi
în alte culori decât negru şi nişte ciocli care scriu ceva în nişte carneţele
cu coperţi, of course, negre, stând cu ochi pe noi. Cum senzaţia de moarte
iminentă îmi revine, mă reped la masa cu haleală şi mă pun pe treabă,
gospodăreşte, cu temei. În jurul meu se mai adună nişte condamnaţi, în timp ce
moroii se uită cu scârbă la noi. După aproape un ceas ne declarăm apţi de a
înfrunta moartea, ciocnim de zor şi punem de-un coruleţ cu: „Mă dusăi să
trec la Olt...”.
Nu prea apucăm să terminăm deoarece sună un clopoţel
şi văd ca prin ceaţă cum Satan se urcă la o tribună şi începe să ne beştelească
precum că din cauza noastră, nişte criminali antropofagi, nişte putreziciuni
umblătoare, bolnavi până în măduva oaselor, omenirea nu evoluează spiritual. Nu
suntem prea afectaţi de critică, la un moment dat ne tangentează şi soţul
martir, care şterpeleşte de pe masa noastră chifle pe care le bagă în buzunare
la un loc cu ficăţeii prăjiţi, peşte şi alte bunătăţi, rămase de la noi. În
viteză suge şi o sticlă de vin. Îmi este milă de el şi simt că-l iubesc! Ca
să-i arăt că sunt prietenul lui îl întreb discret, ca de la bărbat la bărbat:
- Băi, omule, io una nu pot să înţeleg! Cum i-o tragi
tu lu’ scândura aia??
Omul izbucneşte în plâns şi dispare. Ce să vezi însă!
După ce Sarsailă termină de orăcăit, pastramele alea umblătoare vin la noi să
ne convingă de gustul ales al bucatelor lor. În faţa mea fâlfâie doamna de
chimie, care rânjind lugubru mă îmbie să gust o chestie verde ce clipoceşte în
farfurie. Speriat să nu mă muşte mâncarea de nas, încep să mă smiorcăi,
recunoscând că, da, am băgat în mine ca un nesimţit, numai porcării, da’ de
mâine gata, doar hrană vie, sănătoasă, că vreau şi eu să arăt bine ca dumneavoastră...
Mă strecor şerpeşte (vorba vine) pe lângă pericolul
nuclear, şutesc o sticlă de pe masă şi plec însoţit de alţi doi porci ca şi
mine, dar şi de croncănelile evoluaţilor. Mergem în cameră, ăia, mult mai
deştepţi, aveau sub sacouri sticle şi potol la greu, astfel că pornim încă o
tură de data asta şi cu ţigări, cafele, bancuri, mă rog, tot felul de lucruri
absolut nesănătoase.
Dimineaţa, în zori, mă duc la agenţie şi schimb
biletul, de clasa întâi, cu unul cu plecare imediată, pe motiv că mă doare
capul. Capul chiar mă durea, însă tot dulcea mea găinuşă m-a lecuit cu nişte
mici şi o bere. Nici nu i-am povestit prin ce am trecut, că sărăcuţa, bună la
suflet cum e, intra la idei precum că m-am tâmpit tocmai la maturitate şi vreau
să mă sinucid.
Aranjament grafic – I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu