Circumstanţe
atenuante pentru Ceauşescu?
Ion
Coja
24
august 2025
Memorandum
(1)
Circumstanţe atenuante pentru Ceauşescu?
Acum doi ani, într-o redacţie bucureşteană, mi s-a
cerut aşa, mai într-o doară, să scriu „ceva” despre Nicolae Ceauşescu, a cărui
zi de naştere se apropia. „Domnule, am răspuns, despre omu’ eu n-am scris până
acum niciun rând! Fireşte, până la urmă am să scriu şi eu, ca toată lumea, dar
ştiţi când? Atunci când cei care acum îl laudă ca apucaţii or să se întreacă
între ei care să-l înjure mai tare! Atunci da, am să scriu şi eu, dar voi scrie
ca să-l apăr!”
Cele petrecute în presa şi televiziunea românească
după 22 Decembrie m-au obligat să-mi aduc aminte de aceste vorbe, rostite la
vremea lor cu oarecare nepăsare, fără nicio pretenţie oraculară. Dar profet,
cel puţin pe jumătate, m-am dovedit a fi… Căci iată, câţi dintre cei care l-au
lăudat până mai ieri-alaltăieri pe Ceauşescu se abţin azi să nu-l înjure în
termenii cei mai categorici?! În fruntea lor, dând tonul la huiduieli acum,
aceiaşi exponenţi: Bobu, Postelnicu, Mănescu… Nici la proces, amărâţii, nu erau
în stare să pronunţe numele lui Ceauşescu fără a-l pune în chenarul formulei
stereotipe: odiosul dictator în sus, odiosul dictator în jos… Drept care am
urmărit procesul celorlalţi patru, din garda personală a odiosului, cu o undă
de simpatie pentru demnitatea cu care s-au abţinut să-l înjure şi să-l facă
albie de porci pe Ceauşescu. Merită Ceauşescu înjurat? Mai încape vorbă… Dar
după ce s-au întrecut între ei să-l înjure primii şi cel mai sonor tocmai cei
care au profitat cel mai mult din osanalele ridicate până mai ieri, până în
ultima clipă, parcă nu-ţi mai vine să-i zici tiranului altfel decât, neutru, pe
nume. Ferindu-te astfel să participi la aceeaşi mascaradă, întoarsă, dar pe
faţa cealaltă! Şi jucată mai departe de aceeaşi actori!…
Ce facem însă cu partea a doua a profeţiei mele?… Să
mă apuc să-l apăr pe Ceauşescu? Există motive?… Teoretic, doar nici Satana
însuşi nu este atât de negru!…
Şi, tot teoretic, oricând este loc şi pentru mai rău!…
Vreau adică să zic că, dacă în următorii ani situaţia din ţară nu se va
îmbunătăţi în chip sensibil, sub toate aspectele, nu va fi să ne mirăm
auzindu-i pe unii vorbindu-l pe Ceauşescu şi de bine! Mărturisesc despre mine
însumi că am fost încercat de un asemenea sentiment, un fel de regret după
„Epoca de Aur” atunci când, în primele zile de după Revoluţie, am primit din
Ardeal veştile absurde ale reînvierii sentimentelor şi actelor de horthism
calificat: crime, monumente pângărite, copii batjocoriţi, insulte la adresa
neamului românesc… Nelegiuiri rămase, se pare, nepedepsite, drept care autorii
lor se simt încurajaţi să continue. Şi chiar continuă!
Evident, imaginea definitivă a lui Ceauşescu o va fixa
viitorul, sine ira et studio… Deocamdată, cum ira et studio, aidoma celor care
l-au judecat şi executat în chiar ziua de Crăciun – cam necreştineşte, după
părerea noastră, şi prea în pripă – ne vine greu să-i concedăm lui Ceauşescu
dreptul de a se apăra.
Despre morţi numai de bine!… Iată o vorbă care nu se
mai potriveşte. Se pare însă că această veche şi generoasă preceptă romană suna
la origine, la originea ei egipteană, altfel: despre morţi numai adevărul!…
Fireşte, cât a trăit Nicolae Ceauşescu numai adevărul
nu se poate spune că s-a spus despre el! Acum, despre el mort, dacă nu ne vine
să vorbim „numai de bine”, măcar să spunem numai adevărul!…
Să fim bine înţeleşi: cât a trăit Ceauşescu, eu,
subsemnatul, nu am scris nicio propoziţie de laudă la adresa sa. Din cele peste
două mii de pagini publicate, multe dintre ele pe subiecte de strictă
actualitate social-politică, nicio pagină, niciun rând, nicio vorbă, nu am
scris (sau rostit) pentru a-l „omagia”. Dimpotrivă, chiar am „combătut”, pe cât
s-a putut să mi se publice din ce am oferit redacţiilor. Iar în paginile rămase
nepublicate (bunăoară în romanul Salonul de reanimare, aflat în planul editorial
la Cartea Românească şi respins în 1986, ca fiind „două treimi” nepublicabil,
sau în piesa Cu paşaportul în buzunar, înaintată la mai multe teatre) opoziţia
la cele ce se petreceau în ţară a fost şi mai explicită. Şi asta o spun cu
toată modestia, grăbindu-mă să închei cu vorbitul despre sine, lăsând multe
nespuse. Mă simt însă nevoit să nu trec totul sub tăcerea cuvenită pentru a fi
corect înţeles cu rostul cuvintelor de faţă.
Vin dinaintea cititorilor cu o mărturisire: anume, cât
de tare am fost surprins să aflu după Revoluţie, că Dobre Constantin, liderul
grevei minerilor din 1977 trăieşte, nu este mort, victimă a unui accident de
circulaţie înscenat de Securitate, aşa cum aflasem, în repetate rânduri, de la
Europa Liberă. Această crimă era unul din motivele cele mai serioase care mă
ţineau deoparte de lăudătorii regimului ceauşist. Conform unui principiu: orice
poţi ierta, numai crima nu!
Constatarea că Dobre Constantin trăieşte, că nu a fost
ucis de Securitate, de Ceauşescu deci, aproape că mă nemulţumeşte. Mă simt
astfel oarecum dezis în ceea ce gândisem despre N.C. Devine Ceauşescu mai puţin
odios?… Nu! Categoric nu!… Cât poate să conteze că victimele sale nu sunt
60000, ci doar 59999…
Iată însă că, după o vreme, aflu că n-ar fi vorba
chiar de 60000 de victime ale genocidului, agenţiile de presă străine, Amnesty
International în speţă, care s-au grăbit primele să lanseze această cifră chiar
înainte de pornirea procesului, acum tot ele se grăbesc să pună în circulaţie
altă cifră: 600, adică 1% din ce se anunţase iniţial!
Iar zilele acestea, procesul de la Timişoara ne pune
dinaintea altei rectificări: nu 6000 sunt morţii de la Timişoara – cum îi
numărau agenţiile de presă occidentale înainte de 21 Decembrie, ci „numai vreo
120… Este o oarecare diferenţă de la 120 la 6000, sau de la 600 la 60000!
Umflarea cifrelor, ca procedeu propagandistic, nu ne este necunoscută. Ultimul
congres al PCR s-a evidenţiat în mod deosebit prin supralicitarea acestui
procedeu tipic ceauşist. Dar comparând cifrele, trebuie spus că presa occidentală
– fireşte, o parte din ea – se dovedeşte astfel a fi mai ceauşistă decât însuşi
Ceauşescu!… Care, precum se ştie, plusase de la 15 milioane la 60, adică
împătrind, dar nu însutind!…
Fireşte, oroarea crimei nu creşte şi nici nu scade
prin aritmetica sumei şi a diferenţei. Dar este acum evident că s-a contat
(cine?) pe puterea de a impresiona a cifrei, a numerelor mari! Putere pe care
acestea o şi au asupra omului de rând. Altminteri, în ce mă priveşte, mie îmi
fusese de ajuns şi una singură, o singură crimă săvârşită de Ceauşescu, asupra
lui C. Dobre, ca să-l descalific în sinea mea ca om şi ca preşedinte!
Pe fondul acestor calcule, la care ajung involuntar,
prin mecanica inevitabilă a gândurilor, de care n-ai cum te apăra, cade
dezvăluirea senzaţională ce o face în paginile revistei „22” una dintre cele
mai proaspete personalităţi ale vieţii noastre culturale: d-l Dan Petrescu,
ministru adjunct al Culturii.
Voi lua foarte în serios această dezvăluire, cu atât
mai mult cu cât ea dă altă interpretare faptelor decât cea care mie mi se pare
firească, cea mai şi singura firească. Faptele ar fi următoarele: din
iniţiativa conducerii de partid (deci şi a lui N. Ceauşescu sau, poate, în
primul rând din iniţiativa acestuia, cunoscut fiind stilul său autoritar de a
conduce), după 1965 au fost invitaţi să se întoarcă în ţară câţiva dintre cei
mai iluştri cărturari români din Occident. Astfel, lui Mircea Eliade i s-a oferit
să vină în Bucureşti şi să organizeze un institut de orientalistică, pe care
să-l şi conducă!… Dumnealor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca li s-a oferit,
de asemenea, să intre în viaţa literară românească, stabilindu-se în ţară de
tot sau numai parţial!… Dezvăluirea acestor diligenţe, la care marii noştri
exilaţi au rezistat, refuzând ofertele, mi se pare teribil de grăitoare. Atât
numai că această împrejurare nu prea vorbeşte împotriva lui Ceauşescu şi nici
împotriva mesagerilor săi, cum crede domnul ministru Dan Petrescu.
Deci Nicolae Ceauşescu s-a gândit să-l invite pe
Mircea Eliade în ţară şi l-a şi invitat, prin însuşi Constantin Noica.
Dumnezeule?! De ce o fi refuzat Mircea Eliade să se întoarcă în ţară?!…
Deci Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost
poftiţi şi ei în ţară, cu autoritatea bine meritată pe care şi-o cuceriseră
până atunci, ca să pună umărul să urnim cultura noastră atât de rău împotmolită
în glodul proletcultului! (Căci nimeni nu-şi imagina că pot fi poftiţi soţii
Ierunca să se alăture corului de linguşitori oficiali!) De ce aţi refuzat, de
ce?, Monica şi Virgil Ierunca? De ce?
Simt deodată nevoia de a cunoaşte lista completă a
românilor din străinătate care au fost poftiţi, după 1965, să vină în ţară ori
să intre în contacte directe şi curente cu ţara. Lista acestora mi-e mai
necesară decât lista informatorilor din Uniunea Scriitorilor sau de la
Universitate. Mă face mult mai curios! Mă priveşte într-un mod mult mai
personal!…
Doamne, păi cu Mircea Eliade în ţară şi cu toţi
ceilalţi mari români din imigraţie, cum să nu mă gândesc eu că însuşi Ceauşescu
n-ar mai fi fost cu putinţă?!… (cu atât mai mult un Dulea sau o Suzana ori
Tamara… N-am mai fi auzit nici măcar de numele lor!)
Nu cumva refuzul lui Mircea Eliade şi al celorlalţi,
cărora noi le duceam dorul aici, ca unor părinţi ori fraţi mai mari, nu cumva
acest refuz explică într-o oarecare măsură tot ce a urmat?!… Nu trece oare
asupra acestora, asupra acestui refuz, o parte, o părticică infimă, dar parte
din vinovăţia atât de mare a lui Ceauşescu?…
Să mă ierte Dumnezeu, dar eu cred că da! Iar revelaţia
acestei circumstanţe atenuante pentru Nicolae Ceauşescu mi-o oferă dezvăluirile
făcute de Dan Petrescu în revista „22”. Sursa fiind guvernamentală, ea capătă
astfel o greutate la care n-ar fi sperat nici inculpatul însuşi! Noi însă ce să
credem din această împrejurare?…
„Mortul e de vină!”, iată un alt proverb, de data asta
strict neaoş, am impresia. Să nu ne supunem nici acestei precepte care încearcă
să minimalizeze şi să reducă proporţiile unui dezastru la ceea ce este
ireversibil, fără întoarcere. Sunt buni de plată şi supravieţuitorii, dacă se
dovedesc a fi vinovaţi. Este ceea ce deduc din intervenţia salutară pentru
adevăr a domnului ministru. Atât doar mă îngrijorează impresia că acest
serviciu adus adevărului a fost cu totul şi cu totul involuntar din partea onor
domnului ministru Dan Petrescu.
Martie(?) 1990
Ion COJA
Domnule profesor ION COJA, inaugurați pe blogul
dumneavoastră o serie nouă de texte, sub titulatura generală MEMORANDUM EST. În
traducere liberă, „ce trebuie memorat sau ce merită să fie ținut minte”. Veți
publica sub această umbrelă texte mai vechi, publicate la vremea când au fost
scrise sau nu. Publicați pentru saftea un articol surprinzător, despre
Ceaușescu. În ce împrejurări a apărut acest text?
A apărut într-o publicație a PNȚ-CD, în martie sau
poate chiar în februarie 1990. A fost primul articol în care i s-a luat
apărarea lui Ceaușescu. Și primul text din presă când numele lui Ceaușescu a
fost scris normal, cu majuscula cuvenită la începutul numelui. Vă mai amintiți,
caraghioșii din presa noastră găsisieră cu cale să-l pună la zid pe Ceaușescu
și prin acest artificiu grafic penibil?… Nu mai foloseau litere mari nici
pentru Nicolae, nici pentru Ceaușescu!…
Vă mai amintiți numele publicației?
Avea un nume cam lung și necomercial. În cuprinsul
numelui se afla și cuvîntul Capitală sau București. N-a rezistat mult pe piață.
Redactor adjunct era bunul meu coleg Alexandru Saucă, el mi-a cerut un articol
și eu, știind că orice aș scrie, Saucă îmi publică, am scris textul de mai sus.
Îl credeam pierdut, am găsit zilele trecute o dactilogramă. Sunt chiar mândru
că am scris acest text! Data publicării? Sigur înainte de 20 mai 1990, la
aprecierea mea ar fi februarie sau martie 1990. Mai era ministru Dan Petrescu,
la cultură.
Sunt mulți care vă critică pentru simpatiile Dvs
pro-ceaușiste!
N-am astfel de simpatii, domnule. Urmăresc aflarea
adevărului și atât. Nu mă deranjează când trebuie să-mi schimb părerea despre
cineva. N-o fac în funcție de interese sau conjuncturi, ci numai în funcție de
datele noi care pot să apară. Iar după 1990, despre Ceaușescu au apărut o
mulțime de date noi, cum era și normal. Surpriza este că aceste date noi sunt
de regulă favorabile lui Ceaușescu. Nu este vina mea. Eu cred că trebuie să ne
bucurăm oridecâteori faptele ne obligă să ne schimbăm în bine părerile despre
cineva! Chiar dacă acea persoană ne-a făcut mult rău sau ne este profund
antipatică. Așa este creștinește.
Au trecut 21 de ani de la scrierea acestui articol. Vă
păstrați aprecierea la adresa celor din emigrație care au refuzat să colaboreze
cu regimul ceaușist?
Păstrez regretul că liderii emigrației românești
anti-comuniste nu au revenit în Țară, așa cum se întâmpla în Ungaria sau
Polonia. Liderii emigrației din aceste țări și-au vizitat destul de des Țara.
La noi de ce nu s-au petrecut lucrurile la fel?… Cu excepția lui Drăgan și
Coandă, ceilalți s-au ținut la distanță. Ar trebui să aflăm de ce! Iată, am
aflat după 1990 că Nicolae Ceaușescu a făcut acest gest de președinte normal și
i-a invitat!… Am discutat după 1990 subiectul cu Paul Anghel. Mai ales cazul lui
Mircea Eliade, cu care Paul Anghel a avut o corespondență intensă. Cred că ar
trebui publicată această corespondență. O s-o caut pe doamna Malvina Urșianu,
soția lui Paul Anghel, să-i propun această restituire… Dacă țin minte bine,
Paul Anghel o învinuia pe Monica Lovinescu că a insistat pe lângă Mircea
Eliade, nu cumva să accepte să facă o vizită în România!… Cum că ar pierde
astfel toată susținerea Occidentului!
Ce ați vrut să spuneți prin fraza următoare: „însuși
Ceaușescu nu ar mai fi fost cu putință”?
Am vrut să spun că venind în Țară oameni ca Mircea
Eliade, un Cioran, un Eugen Ionescu, un Uscătescu sau Stefan Lupașcu, și
întâlnindu-se cu ei Ceaușescu, sfătuindu-se cu ei, poate că am fi avut în
fruntea Țării un alt Ceaușescu!… Mai înțelept, mai prudent, mai șlefuit… Pe
care nu l-ar mai fi putut înjura cu și fără motiv la Europa Liberă, iar noi nu
am mai fi avut atâtea motive să-i cerem capul în decembrie 1989… E de lămurit
cine a avut interes să nu se petreacă aceste evenimente ce țineau de normalitatea
vieții! Mi-e teamă că este vorba de aceleași forțe și interese nenorocite care
au acționat și la data când comuniștii români au refuzat moștenirea pe care a
vrut să ne-o lase Brâncuși.
Cine adică?
Cum cine? Cominterniștii de atunci, în frunte cu
Leonte Răutu! Părinții lui Tismăneanu, Andrei Oișteanu sau Petre Roman.
Activiștii anti-românismului. Este prostie curată să crezi că Nicolae
Ceaușescu, înconjurat de oamenii Moscovei, neștiind prea bine în cine să aibă
încredere, a făcut tot ce a vrut și numai ce a vrut!… Să luăm cazul lui Dobre
Constantin. Am intrat în legătură cu dînsul pe Internet. Mi-a spus multe
lucruri interesante. Printre care și acela că Nicolae Ceaușescu, după ce a dat
ordin ca liderul minerilor să fie adus la școala de partid, la fabrica de
lideri de la Ștefan Gheorghiu, a tot întrebat de Dobre ce mai face și a ținut
să-l cunoască, să și-l apropie ca om. A fost imposibil! Securitatea a găsit
mereu motive și pretexte ca să împiedice această relație, dintre președintele
Țării și un tînăr care avusese curajul să înfrunte sistemul. Iar acest curaj îi
plăcuse lui Ceaușescu!… Dar te întreb, ce Securitate a fost aceea? Că au fost
mai multe! Una controlată de KGB, alta de Mossad sau CIA, alta de Budapesta
etc. Numai una controlată de români nu a prea existat!…
Cu altă ocazie spuneați că a existat și o aripă
naționalistă a securității! Sensibilă la interesele românești!
Dacă am spus așa, am greșit. E adevărat că au existat
ofițeri de securitate cu sentimente românești, dar ei nu au acționat solidar
între ei, ca o entitate, ci fiecare după capul lui. Nu au știut să acționeze în
haită, ca ceilalți! I-ați văzut în Decembrie 1989, cât au fost de penibili!… Și
ei, și Armata! De 21 de ani aștept ca securiștii ăia naționaliști să se arate
în viața publică, să facă corp comun cu militarii naționaliști și să
întreprindă ceva, o activitate, o acțiune, prin care să-și spele păcatele și
obrazul!
Să revenim la Ceaușescu.
Să revenim la emigrația românească. A fost manipulată,
și din Țară, de agenții cominternului, și din afară, pentru a fi adusă la
starea de prostație în care am cunoscut-o atunci când m-am dus în Occident
prima oară, în 1984. L-am căutat pe Cicerone Poghirc. Adusesem cartea lui
Dumitru Mărtinaș, despre ceangăi, și căutam pe cineva să facă caz de ea, să
scrie etc. Și mi-a povestit Poghirc de ce el, personal, nu poate să facă nimic:
orice român care încearcă să facă ceva împotriva propagandei iredentiste maghiare,
este imediat taxat că este susținut de Ceaușescu, de oamenii acestuia. Am
discutat despre prostia și tembelismul celor care aveau această reacție și se
considerau anti-ceaușișiti. Am discutat acest subiect straniu și cu Adolf
Armbruster, neamțul cu sentimente atât de românești. Am conchis cam așa: în
felul acesta, dacă orice gest făcut în apărarea Ardealului și a altor interese
românești nu poate fi înțeles decât ca efect al politicii lui Ceaușescu, al
manevrelor acestuia, lui Ceaușescu i se aduce omagiul cel mai autentic!… Numai
niște proști și imbecili puteau avea această reacție, să taxeze drept ceaușist
și colaborator cu securitatea pe orice român care se arăta mai patriot! Ungurii
nu făceau așa și numai vocea lor se auzea în Occident.
Ca și acum! Dacă te arăți mai patriot, normal de
patriot, te taxează drept ceaușist!
Eh, nu-i chiar așa! Au început proștii să se mai
rărească printre noi!
O ultimă întrebare: Spuneați în textul articolului,
atunci, în 1990, că, din modestie, lăsați multe nespuse despre gesturile
dumneavoastră împotriva sistemului politic în care am trăit până în 22
Decembrie! Puteți aminti măcar unul singur dintre aceste gesturi?
Mi l-a amintit cu ceva vreme în urmă Alexandru Sincu,
eu îl cam uitasem: în 1979, am refuzat să mai plătesc cotizația la sindicat. Și
n-am mai plătit-o până în decembrie 1989… Dar detaliile, cu altă ocazie!
A consemnat N.V.
București, 9 martie 2011


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu