Zoe
Dumitrescu-Buşulenga - Maica slujitoare a literaturii române
Mihai Caba
24
August 2025
Poezia ţine, după părerea mea, de partea
cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia este aproape cu o
rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te cu frumuseţe. În rugăciune
intri pentru a te integra absolutului.(Zoe Dumitrescu-Buşulenga).
Să mai fie cineva dintre românii instruiţi
ai zilelor noastre fără să nu fi auziti în decursul vieţii, fie şi în treacăt,
despre uriaşa personalitate a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, rafinata
româncă intelectuală, de mare anvergură umanistă şi de însemnată cultură
academică naţională şi internaţională a ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea?
După umila mea intuiţie, nu pot crede şi nici măcar să-mi pot închipui vreodată
că ar mai putea exista vreun conaţional ignorant în această privinţă.
Categoric, NU! Şi când fac această
afirmaţie cu un vădit iz axiomatic, desigur, am în vedere popularitatea extinsă
de care s-a bucurat de-a lungul anilor în toate domeniile vieţii
culturale româneşti, pe care domnia sa a slujit-o cu deplin devotament,
printr-o implicare totală şi un înalt unanism, probate în calităţile
profesionale recunoscute de istoriografia naţională, cele de cercetător, critic
şi istoric literar, eseist, filosof şi pedagog.
Păstrându-şi
intacte verticalitatea gândirii şi statura morală, doamna Zoe
Dumitrescu–Buşulenga, cu vehemenţa-i caracteristică, în „perioada
de tristă amintire” nu s-a sfiit să-i critice pe cei care, voit sau silit,
încercau cu rea credinţă să abată cultura şi literatura română de la cursul ei
firesc şi normal. În acest sens, este de notoreitate îndelungata sa strădanie
de a scoate opera eminesciană la adevărata sa lumină, ferind-o cât
s-a putut de mult de mistificările şi interpretările injuste ale
fostului regim politic al României.
Urmare a aplecării şi
aprofundării creaţiei lui Mihai Eminescu, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
prin editarea volumele sale despre viaţa şi opera Poetului, elaborate cu asupră
de măsură de-a lungul unor ani îndelungaţi dedicaţi unor atente şi
minuţioase cercetări întreprinse,
intitulate: Eminescu (1964), Eminescu - cultură şi
creaţie (1976), Eminescu şi romantismul german (1986), cu ediţia
a II-a revăzută şi adăugită (1999) şi Eminescu. Viaţă-Creaţie-Cultură (1989),
dar şi prin numeroasele conferinţe susţinute
şi interviuri acordate în cadrul unor ample manifestări pe plan
intern şi extern închinate cinstirii celui ce râmâne pentru
totdeauna Luceafărul poeziei româneşti, poate fi considerată, potrivit
părerilor exprimate cu clarviziune de către biografii şi exegeţii săi, ca fiind
unul dintre cei mai renumiţi eminescologi ai României.
Ca un corolar al devoţiunii domniei sale
pentru Eminescu şi opera sa. îi putem desprinde temeincia afirmaţiei exprimate: „Eminescu
îmbracă mii de forme şi ipostaze care-l apropie de oricine îi rosteşte numele
şi-i citeşte opera. De inegalabilul nostru poet ar trebui să ne apropiem cu
emoţie negrăită, deoarece el este mai mult decât un poet de geniu. El a
realizat cea mai vastă sinteză a gândirii şi sensibilităţii poporului român”.
Înspre apusul vieţii sale, precum de
altfel şi mărturiseşte: „am socotit că un creştin intelectual trebuie
să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri, şi mai cu
seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mănăstiri”, doamna Zoe
Dumitrescu–Buşulenga, vicepreşedinte al Academiei Române, director
la „Accademia di Romania” din Roma, membră a „Academiei de
Ştiinţe şi Studii Europene” din Franţa şi câte alte responsabilităţi
îndeplinite, a ales să se retragă la
Mănăstirea Văratec, „locul preferat ani îndelungaţi pentru deprinderi
duhovniceşti”, acolo unde s-a şi călugărit, devenind în felul acesta Maica
Benedicta, inedită postură monastică din care, încercând să se apropie de
Dumnezeu, a continuat să slujească la fel de bine literatura
română, „dedicându-se lecturilor duhovniceşti, rugăciunii şi convorbirilor
spirituale, îndeosebi cu tinerii care treceau pragul chiliei sale”.
De aici şi titlul evocator al eseului
dedicat personalităţii celei ce a fost şi va rămâne de-a pururea în
Lumina Veşniciei, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Însă, pentru o mai bună înţelegere
şi din respectul ce-l datorez întotdeauna iubiţilor cititori, se cuvine ca în
continuare să întreprind un cât de util „escurs biografic” în
viaţa şi prodigioasa-i activitate „de o viaţă” a celei
evocate, compilând şi ordonând edificator adnotările şi sublinierile preţioase
oferite de numeroşii săi biografi şi exegeţi. Conform „unisonului” acestora,
la 20 august 1920, în familia bucureşteană a părinţilor săi, Nicolae
Dumitrescu, de profesie jurist – tatăl şi a Mariei (n.Apostol), filolog – mama,
s-a născut copila ce a primit la botez prenumele de Zoe, - în greceşte
însemnând viaţă - , ales deliberat de către instruiţii săi
părinţi.
A trecut de atunci un întreg veac şi
încă cinci leaturi , cum ar spune cronicarul...
Încă din anii copilăriei micuţa Zoe avea să fie atrasă
spre cunoaşterea limbilor franceză şi germană, „datorită cărţilor pe
care tatăl său i le punea la dispoziţie”. În acelaşi timp, bunicul matern,
preotul Gheorghe Apostol, „a deprins-o pe nepoţica sa, Zoe, cu
spovedania, împărtăşania şi viaţa bisericească a credinţei ortodoxe”,
sădindu-i în sufletul ei de copil înaltul sentiment al îndumnezeirii,
rămas luminos în toată viaţa ei.
La vremea învăţăturii şcolare urmează cursurile Şcolii
Centrale din Bucureşti şi frecventează în paralel Conservatorul
Pro-arte, unde a luat lecţii intensive de muzică, de pian şi de vioară,
remarcându-se şi printr-o promiţătoare exprimare artistică. Despre acest „episod
muzical” câţiva dintre biografi aveau să noteze cu luare
aminte: „A iubit foarte mult muzica şi ar fi devenit, probabil, o
faimoasă muziciană, dacă n-ar fi trebuit să renunţe la această pasiune după ce
s-a îmbolnăvit de tuberculoză.”. Sfătuită de medicul curant,
profesorul Marius Nasta, care i-a explicat pe îndelete „că nu va
mai putea continua pentru moment studiile muzicale pe motivul unei
suprasolicitări fizice dăunătoare bolii”, dat i-a şi sugerat „să se
îndrepte spre o profesie mai puţin solicitantă din punct de vedere fizic”,
în atari condiţii potrivnice, tânăra Zoe Dumitrescu decide să-şi
îndreapte paşii spre Universitatea bucureşteană, acolo unde, ca studentă,
urmează cursurile juridice şi filologice, „la fel ca părinţii
săi”. Despre această „cotitură a vieţii sale” avea să se
confeseze mai târziu, întrevăzând-o „ca un deget de Sus, care m-a
mânat. Eu nu i-am spus destin. I-am spus Dumnezeu!” Şi, astfel,
de aici încolo îşi urmează neabătută „vocaţia de a forma suflete, prin
comunicarea ca profesor”.
În 1947, termină studiile universitare, obţinând „diploma
de licenţă”, în ştiinţe filologice, de anglo-germanistică şi istoria
artelor, în timp ce la ştiinţe juridice „teza” i-a fost
respinsă, nefiind conformă cu noua jurisdicţie a prezentului.
Era anul în care familia Dumitrescu „a pierdut totul, şi case şi
pământuri şi pensia tatei”. Debusolată şi rămasă singură, ajunge să
se „formeze” la Institutul Pedagogic „Maxim Gorki” de
la Moscova, acolo „unde nu erai întrebat de unde vii? şi ce
studii ai?”, după cum va destăinui mai târziu. Aici va fi numită
preşedinte al Comitetului Studenţilor Români de la Moscova.
Se întoarce la Bucureşti în toamna lui 1948, şi ocupă
postul de asistent universitar la Catedra de Literatură
Universală şi Comparată a Facultăţii de Litere. Aici, dovedindu-şi soliditatea
cunoştinţelor asimilate în timpul studenţiei, va parcurge în continuare toate
treptele didactice universitare şi, devenind profesor în
1975, a preluat conducerea acestei însemnate catedre. Până atunci, în
1970, şi-a obţinut în mod strălucit doctoratul, susţinându-şi
cu distincţie teza de mare cuprindere, intitulată: Renaşterea-Umanismul-Dialogul
artelor, care avea să-i ofere, în 1972, postura de Visting
Professor al Universităţii din Amsterdam şi, apoi, în 1973, directoratul Institutului
de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din
Bucureşti, după ce îndeplinise, cu rezultate remarcabile, ani de-a rândul şi
postul de cercetător al acestuia.
Cu o prestaţie excelentă ca redactor la
Editura de Stat (1949) şi la Editura pentru Literatură (1950-1957 57), cu
editarea primelor sale volume în calitate de istoric literar şi istoric
al culturii, între care: Ion Creangă, Ed. pentru Literatură
(1963), Eminescu, Ed. Tineretului, col. Oameni de
seamă (1964), Surorile Bronte, (1967), Sofocle şi
condiţia umană, Ed.Albatros (1974), cu o popularitate a personalităţii sale
aflată mereu în ascensiune, Zoe Dumitrescu, devenită şi Buşulenga după
căsătoria cu Apostol Buşulenga, la 1 martie 1974 este admisă ca membru
corespondent al Academiei Române.
Despre viaţa universitară, ca studentă şi apoi ca
asistent la catedră îşi va aminti mai târziu şi va nota întocmai: „Am
intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist,
toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La
seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit
imediat asta, omul tânar înţelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau
la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l
arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot
felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr;
acestea s-au spus cu jumătate de gură”
Desigur, pentru cine a cunoscut direct sau indirect
situaţia politică a României de după cel de al 2-lea Război Mondial, când noul
regim pre-comunist român, instalat de către Armata Roşie eliberatoare,
impusese în plan intern o severă condiţionare a apartenenţei la
politica partidului comunist tuturor celor care doreau să acceadă ierarhic în
viaţa social-culturală românească, cu greu îşi poate explica acum propulsarea
de atumci a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga în diferitele posturi
încredinţate, mai ales că domnia sa nu se abătuse în niciun fel de la condiţia
sa de intelectual cu verticalitate morală şi credinţă
nestrămutată.
Ei, bine! Dacă până în 1966 ea reuşise să „dribleze
noua doctrină care încerca să se încuibe la noi ...marxismul, dublat, fireşte,
de ateism”, cum a şi notat mai târziu, în 1966, imediat după
instalarea noii conduceri la vârful partidului, situaţia intelectualilor
neafiliaţi s-a înrăutăţit atât de mult încât, pentru supravieţuire, cei mai
mulţi au reuşit cum - necum să ia calea exilului. Pusă într-o
astfel de situaţie-limită, Zoe Dumitrescu nu are decât singura
alternativă, cea a înscrierii în partidul unic! Însă, ca o bună
creştină şi credincioasă ortodoxă, decizia înscrierii a luat-o numai după ce
s-a spovedit preotului duhovnic, iar acesta i-a dat binecuvântarea că... „nu
face un păcat” din asta.
Urmarea firească a „ne-păcatului” comis
n-a fost prea dificil să fie întrevăzută, astfel că, după cum atestă şi „sursele”,
în perioada 1969-1974, Zoe Dumitrescu- Buşulenga a fost propulsată ca membră a
Comitetului Central al PCR şi, apoi, în două legislaturi la rând
(1975-1980 şi 1980-1985), a fost deputată în Marea Adunare
Naţională. Desigur, numai aşa şi nu altfel, i-a
fost deschisă calea doctoratului.
Abordând în teza de doctorat o temă de largă
culturalitate universală: Renaşterea, Umanismul şi Dialogul Artelor,
pe care a tratat-o cu o profundă şi minuţioasă cercetare, fără niciun fel de
ingerinţă politică, în 1970, cum deja s-a menţionat mai sus, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, obţine cu strălucire doctoratul în ştiinţe
umaniste; faptul având conotaţii favorabile şi în planul cultural
european. Poate de aceea, extinzându-şi tot mai mult cercetările în domeniul
respectiv, peste un an, în 1971, va edita la editura Univers valorosul
volum: Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor, iar în 1975 va
scoate şi ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. În paralel, adâncindu-se
în studii de comparatistică, în 1973, va finaliza volumul: Valori
şi echivalente umanistice, escurs critic şi comparatist, Editura
Eminescu, care s-a bucurat de o largă apreciere critică.
Bună cunoscătoare şi exegetă a Bibliei, „cea
mai mare carte a umanităţii”, cum o considera, chiar şi în plină „epocă
atee”, atât la prelegerile de la catedră, cât şi la seminarii,
în mod discret, ignorând apriga vigilenţă a regimului, „le vorbea
studenţilor săi despre Biblie, despre adevărurile şi sensurile ei actuale,
indicându-le deseori să lecturteze şi să interpreteze anumite texte din Cartea
Sfântă şi să le pună în context cu cele predate”. O bună mărturie în acest
punct sensibil al profesoratului doamnei Zoe Dumitrescu ar
putea să-i fie adusă, dacă ar mai fi trăit, de către poetul creştin Ioan
Alexandru – vulturul iconic al poeziei româneşti -, care , fiindu-i
student, i-a fost încurajată poetica sa militant – creştină. Ba mai mult, peste
ani, poetul Ioan Alexandru, ajuns asistent la Universitatea „Babeş-Bolyai” din
Cluj, în scurt timp a fost dat afară sub pretextul că ar fi făcut „propagandă
legionară”, fiind astfel nevoit să se ascundă de „ochii
Securităţii” prin satele pescăreşti din Delta Dunării. Aflând
de „caz”, după cum mărturiseşte unul dintre exegeţi: „profesoara
Zoe Dumitrescu l-a luat ca asistent al său şi aşa poetul Ioan Alexandru a putut
să ţină la Universitatea Bucureşti un curs de ebraică veche ,
prin care a putut să facă, în plin regim comunist, o puternică misiune
creştină, datorită căreia foarte mulţi dintre studenţii de atunci s-au bucurat
de comoara de sacralitate a Bibliei”.
Iar ca toate să fie fără niciun „dubiu”, e
bine să mai semnalez că în 1972, apare la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
din Bucureşti, în colecţia „Biblioteca Orientalis”, volumul „Cântarea
Cântărilor”, în traducerea din ebraică a poetului Ioan
Alexandru, având un studiu introductiv semnat de Zoe Dumitrescu- Buşulenga
(sic!).
Aflată într-o situaţie politică specială,
nu de puţine ori i-a fost solicitat ajutorul în rezolvarea unor situaţii
culturale alarmante. Mă opresc doar la una dintre ele, cea a filosofului
Constantin Noica prin care o implora: „Implor bunăvoința
dumneavoastră și prezența în acțiune spre a salva Văcăreștii din ghiarele
edililor ce vor să facă acolo un amplu hotel!” Şi Zoe
Dumitrescu-Buşulenga şi-a făcut cunoscută ... „prezenţa în
acţiune” şi în căte altele de acest fel.
O altă latură importantă a culturalităţii sale
enciclopedice a constituit-o folclorul naţional, spre
care şi-a aţintit mereu privirea sa iscoditoare. Numai astfel putem să-i
înţelegem atenta sa preocupare de a îngriji alcătuirea unor volume colective
edificatoare, între care putem să enumărăm: Mioriţa, Ed.Albatros,
1972, pe care l-a prefaţat, Meşterul Manole, Ed. Albatros,
1976, cu o prefaţă atotcuprinzătoare, dar şi teme de sinteză , precum: Mihai
Eminescu. Omagiu (1889-1979), Ed. Filaret, 1979, Istoria
literaturii române. Studii., Ed. Academiei Române, 1979, cuprinzând mai
multe studii personale, Antologia poeziei româneşti, Ed. Didactică
şi Pedagogică, 1984.
Invitată în străinătate la multiple manifestări
culturale, face astfel şi un adevărat periplu cultural european, ale
cărui „însemnări estetice desprinse din Grecia, Italia, Anglia, Suedia,
Olanda şi Franţa” le consemnează în volumul „Periplu
umanistic”, Ed. Sport - Turism, 1980, prin care a sporit interesul
cititorilor de toate vârstele.
Adâncită în studiile sale literare, pe care le-a făcut
mereu cunoscute prin publicarea acestora în mai multe reviste de specialitate,
precum: Manuscriptum, România literară, Secolul 20, Synthesis şi
îndeosebi în Revista de istorie şi teorie literară, al
cărei directorat l-a deţinut, în 1982, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga le adună şi le editează, în volumul Itinerarii
prin cultură, Ed. Eminescu, grupate în patru mari capitole: I. Portrete
pentru o istorie a culturii române, II. Literaturi străine,
III. Miscellanea, IV. Gânduri de umanist; volum care îi
va încununa recunoaşterea strălucitelor sale merite în cultura şi literatura
română şi nu numai.
Nepierzându-şi pasiunea pentru muzică manifestată încă
de la vârsta fragedă a copilăriei, împreună cu valorosul muzicolog, Iosif Sava,
în perioada 1986-1994, va edita la Cartea Românească cele trei volume, inspirat
intitulate: Muzică şi literatură.
Şi dacă tot am ajuns la merite şi onoruri aduse
distinctei personalităţi academice a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, atunci
se cuvine să i le şi cunoaştem: Ordinul Meritul Cultural, clasa a
II-a (1971), Ordinul bulgar Sf. Metodiu şi Chiril (1977), Ordine
al Merito della Repubblica Italiana, în grad de Comandor (1978) şi în
grad de Grande Ufficiale (1996), Premiul special al
Uniunii Scriitorilor din România (1986 şi 1989), Premiul Herder (1988), Premiul Adelaide
Riston (1993), Ordinul Naţional Pentru Merit, în grad de Ofiţer
(2003).
Până la Evenimentele din ´89 îşi
întregeşte iubirea pentru Eminescu şi geniala lui creaţie, prin editarea
ultimilor două volume ce i-au fost dedicate Poetului, mai sus menţionate. De
altffel, după cum s-a şi confesat: „marile sale iubiri au fost
Eminescu şi Enescu, iar bărbatul vieţii sale a fost Apostol Buşulenga, soţul
său, un om admirabil de o cultură clasică remarcabilă, care cunoştea latina şi
greaca, un om lângă care a petrecut 45 de ani minunaţi”. N-a fost de
mirare când, întrebată într-unul dintre interviurile acordate: care ar
fi în accepţiunea sa bărbatul ideal?, răspunsul dat a fost unul fără
echivoc: „am căutat pe cineva care să lupte pentru perfecţiune
mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să conversez şi care să mă
stimuleze din punct de vedere intelectual.” Iar acest bărbat a fost
găsit cu adevărat în persoana lui Apostol Buşulenga, iubitul ei soţ.
Alteori a fost întrebată despre modelul
absolut de viaţă pe care l-a urmat întrutotul, iar răspunsul nu s-a
lăsat prea mult aşteptat: „Modelul meu absolut a fost Tudor
Vianu. Eleganţa lui omenească… E adevărat, olimpianismul lui era rece sau
părea rece. Profesorul părea distant, nu puteai să ţi-l reprezinţi decât la
catedră. Cu o seriozitate maximă, el oficia… Pentru el, cultura era sacră.
Meseria de profesor era pentru el un sacerdoţiu. E adevarat că studenţii
erau mult mai atraşi de cursurile lui Călinescu, pentru că la el era spectacol.
Avea o alură uşor histrionică, el juca. Nu ştiai dacă vorbeşte serios sau în
dodii, tocmai pentru că nu putea spune adevărurile în mod direct, în acea
perioadă. Tudor Vianu şi George Călinescu au fost, în acele vremuri, stelele
Universităţii”. Însă, adevărata sa recunoaştere şi consacrare a venit
imediat după Revoluţia din ´89. când, în 22 ianuarie 1990, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga devine membru titular al Academiei
Române, iar, imediat, la noua alegere a conducerii acesteia, din 2 februarie
1990, este aleasă vicepreşedinte al celui mai înalt for
academic al României, deţinând şi preşedenţia Secţiei de
Filologie şi Literatură a Academiei Române.
Potrivit biografilor săi, din 1991 şi până în 1997,
Zoe Dumitrescu-Buşulenga primeşte directoratul Accademiei di
Romania de la Roma, consacrându-şi toată energia pentru a face tot mai
bine cunoscută cultura română în Europa, devenind în acelaşi timp şi membră a
Acdemiei de Ştiinţe şi Studii Europene din Franţa, iar din 1993 şi membră a
Academiei Europeea de la Londra. După toţi aceşti ani petrecuţi în Italia, în
care şi-a exercitat cu strălucire rolul de ambasador cultural al
României în toată Europa, la întoarcerea în ţară, nu pregetă „să
pună mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-şi refacă limba”.
Rămasă total surprinsă de involuţia culturii româneşti
în perioada de după ´89, se va confesa cu amărăciune: „Azi, pentru mine
personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii
contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată
tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi
prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce
se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. (...)
Nădăjduiesc că omenirea o să-şi revină din această clipă de orbire, care cam
durează”.
Din nefericirea prezentului, „clipa de
orbire” încă mai durează...La începuthl celui de al treilea mileniu,
răvăşită după imensa pierdere a celui ce i-a fost permanent alături timp de 45
de ani, Zoe Dumitrescu-Buşulenga se retrage în „oaza de linişte şi
credinţă” a Mănăstirii Văratec, sfântul lăcaş nemţean de o
spiritualitate aparte, acolo unde de mai bine de 30 de ani obişnuia să-şi
petreacă fiecare vară, „urmând invitaţia prietenei sale Valerica
Sadoveanu”, soţia răposatului mare scriitor, Mihai Sadoveanu. Şi aşa, după
cum a şi mărturisit: „din ce în ce mai mult m-am apropiat de Văratec,
am cunoscut Văratecul, am cunoscut celelalte mănăstiri dimprejur, m-am
împrietenit cu preoţii, cu stareţii, cu călugării”.
Aici, în „casa cu un cat a maicii Benedicta
Braga”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi-a găsit loc de popas îndelungat „pentru
aflarea lui Dumnezeu şi regăsirea de sine”, dar şi pentru atmosfera
aparte „a unui cenaclu spiritual de sihăstrie academică şi multă
nobleţe intelectuală”, cum l-a definit părintele-scriitor, Bartolomeu
Anania, pe care l-a frecventat cu regularitate „o întreagă pleiadă de
oameni de cultură”.
Tot aici, ca o adevărată măicuţă a acestui lăcaş de
sfinţenie, care este Văratecul, doamna Zoe reuşeşte „să stabilească
foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii, cu tineri de la Teologie, cu
călugări, cu scriitori şi cu toţi cei care-i trec pargul casei”, prin
susţinerea unor convorbiri literare despre necesitatea păstrării lecturii: „intraţi
în zona computerului am pierdut plăcerea de a citi. Umanismul culturii se
sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Pierderea obişnuitei lecturii este
pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul,
puterea de gândire şi te face să uiţi limba.”, despre postmodernismul culturii: „Când
e atâta frumuseţe pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu
am bucuria întegrală a frumuseţii?”, despre cuviinţă: „La
noi, la români, exista o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu
erau nişte tabuuri, dar exista o pudoare. Acum < cuviinţă
>, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar” şi câte alte
şi multe subiecte de larg interes. Spun exegeţii: „Era o plăcere s-o
asculţi”.
Dedicată întru totul vieţii monahale de la
Mănăstirea Văratec, văzută ca o „minune vie”, după cum o şi
evocă: „Pentru mine Văratecul continuă să rămână o minune vie, pe care
oricine dorește să intre în sufletul românesc nu are cum să o ignore. Trebuie
să intri aci, ca să iei pulsul vieții spirituale românești dintotdeauna”,
Zoe Dumitrescu, alias Maica Benedicta (după numele măicuţei Benedicata Braga,
decedată), întreţine aici, în perioada 1999 – 2004, o serie întreagă de
dialoguri cu scriitorul Fabian Anton, trecând în revistă „chipurile de
lumină” ale marilor personalităţi culturale ale României, „care
în ultimul veac au poposit pentru o clipă sau mai mult la Văratec”.
Maica Benedicata
Din nefericire, volumul „Chipuri de lumină la
Mănăstirea Văratec”, cel la care Zoe - Maica Benedicta a ţinut foarte mult,
a fost editat postum, abia în 2018. Spre sfârşitul vieţii, în 2005, urmându-şi
neabătută calea aflării lui Dumnezeu, se călugăreşte, primind
numele monastic dorit: Maica Benedicta. În anul următor, pe 20
mai 2006, aflată la Iaşi, pe un pat de spital, academiciana Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, devenită Maica Benedicta, pleacă în lumea vie a
Veşniciei, fiind înhumată, după cum i-a fost şi dorinţa, la Mănăstirea
Putna. Au trecut de atunci 19 ani de neştearsă amintire a celei ce a fost şi va
rămâne de-a pururea Zoe Dumitrescu-Buşuşlenga, Maica Benedicta, care şi-a
închinat toată viaţa slujirii literaturii române.
Mormântul de la Putna
- Ca un binemeritat şi pios omagiu ce i-l aduc, găsesc de cuviinţă să compilez
finalul izbutitului „Portret în mozaic” al scriitorului
ieşean Grigore Ilisei:
„Binecuvântez clipa când Dumnezeu mi-a scos-o
în cale pe Doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maica Benedicta, după numele ei de
călugărie, primit la mănăstirea Petru Vodă. Am putut astfel cunoaște nu doar
poienile cele înflorite și înmiresmate ale operei sale, ci și priveliștile la
fel de încântătoare ale minunatului său suflet. Și am izbutit, totodată, să
deslușesc câte ceva din unitatea osmotică dintre omul cu statură morală și
splendoare lăuntrică și opera lui, fruct pârguit al unui spirit dintre cele alese.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu