DATORNICUL
NEMILOS
-
SF. ILARION FELEA -
De ce trebuie să iertăm?
«Doamne» întreabă Apostolul Petru, «de câte ori îmi va
greşi fratele meu şi eu îi voi ierta lui? Până de şapte ori? Răspuns-a Iisus
lui: Nu-ţi zic ţie să ierţi până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte
şapte». Dacă ne luăm după tabla înmulţirii, vedem că numărul iertării nu este
numai şapte, ci el se ridică până la patru sute nouăzeci.
Evanghelia Domnului vrea să ne spună prin aceasta că
suntem datori să iertăm celor ce ne greşesc, nu numai de şapte ori, ci fără
încetare, adică totdeauna. De ce trebuie să iertăm de atâtea ori, ne lămureşte
pilda cu talanţii şi dinarii. A se vedea Evanghelia: aici
Explicarea talanților și cine sunt datornicii
Împăratul e Dumnezeu; socoteala e judecata lui
Dumnezeu. Datornicii suntem noi oamenii. Suma de zece mii de talanţi este
datoria uriaşă pe care o avem noi în faţa lui Dumnezeu, darurile mari pe care
le-am primit noi de la El: sufletul, mintea, sănătatea, puterea braţelor, pe
care noi le întinăm şi spurcăm cu tot felul de fărădelegi.
Talanţii erau în vechime bani de aur, mari şi scumpi,
iar dinarii, bani mici şi fără o valoare deosebită. Talanţii sunt datoriile
noastre mari faţă de Dumnezeu, iar dinarii sunt datoriile noastre mărunte, pe
care le avem unii faţă de alţii.
Dumnezeu este iubire şi ne iubeşte, ne iartă. Bunul şi
milostivul Dumnezeu ne ascultă rugăciunile şi ne iartă mulţimea păcatelor
noastre. Nu stă cu temniţa şi cu trăsnetul după noi, ca să ne pedepsească
pentru toate păcatele, după cum ar cere dreptatea.
Dar iată că sunt între noi oameni răi, neîndurători,
ca şi cei cu bârna în ochi, care nu se uită la talanţii datoriilor pe care ni
le iartă Dumnezeu. Ci numai la dinarii cei mici, la datoriile cele mărunte, la
greşelile cele neînsemnate, pe care le avem unii faţă de ceilalţi.
„Nu-l iert nici mort!”
Câţi nu sunt gata să-şi sugrume pe aproapele lor
pentru orice greşeală? Câţi dintre noi nu ne arătăm neîndurători faţă de cei ce
ne greşesc sau ne sunt datori câţiva „dinari” mărunţi şi fără mare preţ? „Nu-l
iert!” ; „Nu-l iert nici mort!” – De câte ori nu auzim astfel de cuvinte, deşi
ele nu se potrivesc nicidecum în gura unui creştin.
Cine nu iartă greşelile aproapelui său, care i-a
greşit, este ca şi sluga duşmănoasă şi neîndurată, care-şi sugruma fără milă
prietenul, pentru o sută de dinari, uitând că Stăpânul Dumnezeu numai cu ceva
mai înainte i-a iertat datorii de păcate neasemănat mai mari.
Din cuprinsul şi din tâlcuirea pildei cu datornicul
nemilos, se văd bine legăturile nedrepte, raporturile abuzive dintre oameni,
când nu mai ţin seama de Dumnezeu. Se vede lămurit cum orice om şi mai ales cel
„tare” e ispitit să asuprească şi „să sugrume” pe cel slab, deşi e mai datornic
decât el a face bine, decât rău (după ce Dumnezeu i-a iertat datoria lui cea
mare şi grea). Şi peste tot se înţelege: care sunt datoriile omului faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni; datoriile mari (talanţii) şi datoriile mici
(dinarii).
Din credinţa şi din constatarea aceasta, conducătorii
Bisericii Creştine Ortodoxe, într-un sobor ţinut în anul 1948, au adresat un
apel către creştinii din lumea întreagă. Să-şi unească puterile şi să apere
pacea şi frăţia dintre oameni în spiritul iubirii creştine, ca „mult
pătimitoarea omenire” să fie cruţată şi ferită de un nou război. „Omul să fie
frate pentru om, nu fiară…”, spune apelul.
Raport de iubire sau de sugrumare între oameni?
Cuvintele acestea trebuie să le ţinem în minte şi să
le urmăm cu sfinţenie. Prin ele ne vorbeşte Biserica lui Hristos, religia
creştină. Între oameni trebuie să fie – în interesul fericirii lor – raporturi
evanghelice, de iubire, de ajutor, de pace, de frăţie, de iertare, nu de
sugrumare. Că toţi oamenii sunt fraţi şi fii ai aceluiaşi Tată. Ei nu sunt
lăsaţi să se sfâşie ca fiarele, ci ca fraţii să se iubească, să se ajute şi să
se ierte.
Noi, creştinii, suntem datori să ne iertăm unii pe
alţii, pentru că şi Tatăl ceresc ne iartă. Și datoriile pe care ni le iartă El
sunt uriaşe, datorii pe care noi nu le putem plăti. Pe când datoriile dintre
noi sunt mici şi deci cu atât mai obligaţi să ni le iertăm.
Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde domneşte
iubirea, pacea şi iertarea. Fiecare creştin iartă şi e dator să ierte din inimă
greşelile fraţilor săi, încredinţat că numai aşa pot să fie iertate şi păcatele
lui. Altfel cine dintre noi mai îndrăzneşte să zică: „Tatăl nostru… Şi
ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri…”
(Extras din „Pildele Mântuitorului”, de
Pr. Ilarion Felea
GLASUL
CERULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria.
Ziua zilei spune cuvânt si noaptea noptii vesteste stiinta” (Psalmul 18, 1-2).
Acest mesaj fara cuvinte, dar atât de graitor, pe care ni-l transmit cerurile
despre cum le-a creat Atotputernicul Dumnezeu a ajuns pâna la noi si el
„vorbeste” si este înteles în toate limbile. Dupa ce Fiul lui Dumnezeu S-a
întrupat, vorbesc acum despre slava iubirii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc
si despre slava creatiei, Evanghelia si Sfânta Biserica, vorbesc si ne învata
prin glasul propovaduitorilor Evangheliei, al celor ce savârsesc Sfintele Taine
si rugaciuni – pastori duhovnicesti, citeti, cântareti –, prin dangatul
clopotelor, tinând seama însa si de „predica” pe care o „rosteste” cerul cu
luminatorii sai. Propovaduirea prin viu glas este însa mai vie, mai
patrunzatoare, poate convinge mai bine. Tot pamântul, întreaga lui viata, spune
slava lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 69
CINE
IL POATE FACE FERICIT PE OM?
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Pentru o faptura întelegatoare (rationala) nu este bun care o poate face
fericita, în afara de Dumnezeu, caci binele fiintei zidite din nimic vine nu de
la ea însasi, ci de la Cel care a zidit-o. În unire cu El, este fericita;
despartita de El, e nefericita.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 92
IOAN
PROCA
CERȘETORUL
PENTRU HRISTOS
Cerșetor pentru Hristos
„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe
vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în
sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe
Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5:14-19).
Lumină a fost și viețuirea sfântă a lui Ioan Proca de
la Tutova, (Bârladul de astăzi), zis Lumânărică. „Cerșetorul pentru
Hristos”[1], cumpăra cu banii primiți drept milostenie clopote, veșminte,
candele și cele de trebuință pentru bisericile care duceau lipsă de ele, sau
ajuta sărmanii care nu aveau cu ce trăi.
„Se spune că Lumânărică «sosea ca din cer», acolo unde
era nevoie de ajutor. Era un vas ales prin care Dumnezeu lucra. Iubea lumina și
sunt convins că cei ce iubesc Lumina ajung să fie fiii Luminii în Împărăția
cerurilor, în cămările sfinților”.
Orfan dar plin de Dumnezeu
A văzut lumina zilei pe la anul 1782. Rămânând orfan
de mic copil, a ajuns în grija unei femei credincioase care i-a sădit în suflet
dragostea de Dumnezeu și l-a învățat să împartă pe la biserici, lumânări. Va
primi în schimbul lor, lumina cea nematerialnică, lumina veșniciei.
Îndemnat de o tainică chemare lăuntrică, după ce va
împlini vârsta de 20 de ani, primește să poarte crucea cerșetoriei pentru
Hristos până la sfârșitul zilelor lui, străbătând pe jos, de la un capăt la
celălalt, ținutul străvechi al Moldovei. Pașii lui obosiți își vor afla odihna
în pridvoarele bisericilor unde poposea ca să se însingureze în rugăciune sau
să ia parte la slujbe.
Lumânărică nu avea nici casă, nici masă, nici vreo
grijă pentru ziua de mâine și așa a petrecut până când „a plecat” la Vistierul
tuturor bunătăților. Sărac în cele trecătoare, însă bogat în cele nepieritoare,
și-a agonisit avuția cea veșnică în Împărăția atotmilostivului Dumnezeu.
Dăruia ce câștiga săracilor
Pentru Lumânărică, fiecare mână întinsă în care punea
ceea ce, la rândul lui, primea în dar, era un prilej de întâlnire cu Fiul
Împăratului ceresc. Cu El, zi și noapte, împreună pătimea, cu El se împărtășea
din ospățul nemuritor al darurilor cerești. Trăia neîncetat în Hristos pentru
că urma întocmai cuvântul viu și nemincinos al Evangheliei Domnului: „Căci
flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau;
străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost
și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine (…). Adevărat zic
vouă: întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați
făcut” (Matei 25: 31-46).
Vreme de 40 de ani, sfântul de la Tutova a mângâiat
sufletele sărmanilor și a împărțit danii la bisericile nevoiașe.
A plecat din lumea aceasta, smerit și tăcut, precum
i-a fost și viața. Trupul său neînsuflețit a fost găsit într-o dimineață la
poarta casei unei văduve, Maria Scarlat Miclescu, mama viitorului mitropolit al
Moldovei și Patriarh al României, Calinic Miclescu[2].
„A murit un sfânt”
„A murit un sfânt”, mărturisea mitropolitul Filaret
Apamias Beldiman, rudă cu doamna Maria Scarlat Miclescu, venit să-l prohodească
pe Lumânărică, purtătorul luminii celei neînserate, la locul de veci de la
biserica Tălpălari din Iași. Peste ani, rămășițele pământești ale vrednicului
de pomenire mitropolit, Filaret, se vor odihni în aceeași criptă, lângă
cerșetorul Lumânărică.
La ceasul despărțirii de efemerul lumii, scriitorul
Costache Negruzzi, pe atunci primar al Iașilor, scria în publicația locală,
Calendar pentru poporul român. Almanah de învățătură și petrecere pe anul 1844:
„Lumânărică nu mai este! Desculț, cu capul gol, încins cu o funie și cu traista
în șold, Lumânărică pân-n ziuă colinda toate bisericile, împărțind lumânări și
cerșitorind, nu pentru dânsul – lui nu-i trebuia nimică – ci pentru alții”[3].
Sfântul de la Tutova
„Trei zile ținu glasul clopotelor! Trei zile, Iașii au
fost în jale”, mărturisea și renumitul istoric, publicist și om politic, Al.
Papadol Calimah, completând întrebările retorice ale poetului, Mihail A.
Corradini, așezate în versuri: „Ce este acest grav dangăt de clopot pentru
morți,/ acest dangăt plin de taină,/ Care de trei zile întregi se înalță spre
ceruri?/ Este oare un prinț sau un episcop,/ Demnități pe care doar Dumnezeu le
cercetează./ Este oare un bogat tămâiat care pleacă spre lumea cealaltă?/ Nu!
Este un om oarecare, fără nume de slavă./ Este un biet cerșetor, cel pe care
lumea îl plânge astăzi”[4]… Un „biet cerșetor” care a biruit lumea și a
îmbogățit-o cu „sărăcia” duhului său, izvorâtă din harului Duhului Sfânt.
Sfântul de la Tutova continuă să uimească mintea celor
care trăiesc între hotarele mărginite ale materiei. Lumina faptelor lui de
milostenie luminează, până astăzi, tuturor, îndemnându-ne să-i urmăm pilda de
viețuire, așa încât candela sufletului nostru să rămână pururea aprinsă.
[1] cf. Gheorghe Samoilă, Viața sfântă a
lui Ioan Proca zis Lumânărică (1782-1842), Ed. Pim, Iaşi 2010.
[2] cf. Ion N. Oprea, Lumânărică, Sfântul
de la Tutova și epoca în care a trăit, Ed. Pim, Iași, 2009, pp. 7-8.
[3] cf. Gheorghe Samoilă, op.cit., pp.
20-21.
[4] cf. Ion N. Oprea, op.cit., p. 240.
(Articol publicat în Revista Atitudini Nr.
86
CORABIA
INVIFORATA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi pe mare o corabie care este înviforata de valuri si se afla în primejdie.
Întelege de aici ca asemenea si viata noastra se primejduieste în marea acestei
lumi, ravasita de multe feluri de nevoi ca de niste valuri. Si prin aceasta te
vei învata a te ruga si a suspina adesea cu osârdie catre Hristos, Cârmuitorul
cel Preaîntelept, pentru ca El sa nu-i îngaduie corabioarei tale a se îneca în
valurile pustiirilor, ci s-o povatuiasca cum sa ajunga la limanul cel lin si
neprimejduit al vietii celei vesnice.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 70
VASUL
OLARULUI
-
Parintele Paisie Olaru -
Sa te lasi în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului. Olarul, când vrea sa
faca o oala mai de pret, o da de doua-trei ori prin foc, o caleste si o
ciupeste pâna se face dupa placerea lui.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 94.
FALSA
FERICIRE CA SATISFACERE A NARCISISMULUI
-
ARHIM. VARNAVA -
Fericirea personală
Atunci când scâncim pentru cei care ne-au nedreptățit
și ajungem să avem probleme sentimentale și psihice, în realitate, de vină este
narcisismul nostru rănit și micimea noastră. Deoarece nu am reușit să primim în
adâncul inimii smerenia și să spunem lui Dumnezeu: „Am greșit!”. Nu L-am iubit
în mod real pe Dumnezeu. Nu am înțeles că Dumnezeu este fericirea noastră.
Ne imaginăm că fericirea este rațiunea noastră și
satisfacerea nevoilor noastre sufletești. Acolo este problema noastră a
tuturor. Ne reorientăm
și pierdem adevărata fericire. De aceea, suntem
neputincioși să iertăm și să iubim cu adevărat. Adeseori, omul râvnește după o
fericire personală,
înțeleasă prin putere, prin atingerea țelurilor și a
așteptărilor sale, prin depășirea inferiorității, prin dădăcirea egoismului și
satisfacerea narcisismului
său hipertrofic. De aceea, rămâne mereu sărac și
flămând. Creează încontinuu înlăuntrul său și în jurul său diferite nevoi și
cere altora să i le satisfacă.
Fericirea nu ești tu însuți!
Acesta este necazul și adevărata sărăcie! Nu putem
să-l acceptăm pe cel care ne nedreptățește și care ne trădează, dacă nu învățăm
să iertăm.
Ne vom lovi de ceilalți încontinuu și ne vom
contrazice, din moment ce și celălalt acționează după măsura dreptății sale, a
nevoii și a interesului său.
Și atunci, care dintre oameni poate fi împlinit? Care
va odihni pe celălalt?
Numai acela care a înțeles că fericirea nu este el
însuși, nu este în puterea sa, ci sinele său cuprins în trupul lui Hristos.
Este însuși Hristos, pe care L-a întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.
Omul smerit caută liniștea. Nu se frământă să câștige de fiecare dată.
Dobândește capacitatea de a vedea și de a deosebi stările, de a vedea
realitatea celuilalt, nevoile lui existențiale și ale sufletului lui. Se
împotrivește cu orice chip să se folosească de celălalt, pentru că înțelege că
strivirea celuilalt se poate să-i aducă o oarecare mulțumire trecătoare și
ieftină. Dar nu va putea niciodată să găsească bucuria cea nestricăcioasă și
veșnică, nici nu va gusta vreodată adevărata fericire.
Cum găsim fericirea autentică?
Omul smerit, atunci când înțelege că
comportamentul lui rănește pe aproapele său, va prefera cu orice preț
să-l respecte și să-l prețuiască pe acesta, trecând cu vederea propriul său
interes. Respectul profund față de celălalt arată adevărata lui valoare, chiar
dacă aceasta nu se manifestă în forme exterioare, chiar dacă nu se vede cu
ochii trupești.
Valoarea omului nu se arată numai prin cultura sa
intelectuală și spirituală, ci mai ales în măsura respectului său față de
ceilalți. Cel smerit se golește pe sine însuși, ca să îmbogățească pe celălalt.
Pentru că a întâlnit pe Cel ce singur este Fericit, are puterea să părăsească
interesele sale și să-i zidească pe cei din jur. A dobândit puterea de a ierta
și de a oferi celorlalți premisele aflării bucuriei și adevărului.
(Extras din cartea „Fericirile, răspunsul
dat lumii”, de Arhim. Varnava Iangos)
T
I M P U L
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Traieste clipa! Pentru ca trecutul e tot trecut orice am face, viitorul e tot
viitor orice am face, prezentul este numai în posesia noastra. Bucura-te de
prezent, de ceea ce Dumnezeu ti-a rânduit, nu sta mereu cu fata înspre trecut
sau cu fata înspre viitor, caci pierzi prezentul. Ce valoare vor avea faptele
noastre, gândurile noastre, lucrurile pe care le facem noi azi, pentru cei de
mâine?… Ma impresioneaza foarte mult când vad cum înghite timpul totul si numai
ceea ce este drept, cinstit, curat ramâne si este mai puternic decât timpul.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
129
CURGEREA
APEI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca din muntii cei înalti apa se scurge spre vaile de jos. Din aceasta
învata ca Dumnezeul cel Preaînalt priveste catre cei smeriti dintru înaltimea
Sa si revarsa râuri de daruri peste inimile lor, dupa cum citim: „Dumnezeu
celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har” (1 Petru 5, 5). De
aceea, trebuie sa ne smerim pentru a ne învrednici de mila Lui. Sfântul Ioan
Gura de Aur asa ne graieste: „Cum ar putea cineva sa dobândeasca har înaintea
lui Dumnezeu? Cum altfel, daca nu prin smerita cugetare? Caci Dumnezeu «celor
mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har»; iar «jertfa lui
Dumnezeu: duhul umilit» si «inima smerita Dumnezeu nu o va urgisi»” (Omilia
întâi la prima Epistola catre Corinteni). Iar în ce sta smerenia, Sfântul Ioan
ne învata tot aici, cu câteva rânduri mai jos: „De îl vei necaji pe un om
smerit, de-l vei umili sau îi vei spune ceva, el va tacea si va îndura cu
blândete. Si unul ca acesta are o asemenea pace cu toti, încât nu poate fi
rostita în cuvinte”.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 94.
H
A R T I A
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Daca manânci peste masura, devii om pamântesc, fara suflet, sau trup fara
suflet. Daca postesti, atragi harul Duhului Sfânt în tine, devii om
duhovnicesc. Daca iei o hârtie poroasa fara s-o înmoi în apa, ea ramâne usoara
si, într-o cantitate mai mica, poate fi ridicata în sus de vânt. Daca o treci
prin apa, se îngreuiaza si poate cadea jos îndata. Asa e si cu sufletul. O, cât
de mult trebuie sa ni-l pazim cu postul!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 265
METANIE
LUI DUMNEZEU
-
NICHIFOR CRAINIC -
~*~
Tu,
cel ce te ascunzi în eterna-Ți amiază
Și
lumea o spânzuri în haos de-o rază,
Metanie
Ție, Părinte!
Izvod
nevăzut al văzutelor linii,
Mă
scalzi și pe mine în unda luminii
Un
mugur de carne fierbinte.
Sunt
duh învălit în năluca de humă,
Sunt
om odrăslit dintr-un tată și-o mumă,
Dar
sunt nerăspunsa-ntrebare.
Ce
glas destoinic să-mi spună-ncotro e
Oceanul
de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins
și pe mine-n mișcare?
Nici
maica nu știe ce tainică normă
Îmi
dete din carnea-i vremelnica formă,
Neant
înflorit în minune.
Căci
toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc
mai presus de arhangheli și astre
Din
veșnica Ta-nțelepciune.
În
ceruri, Părinte, sunt abur în aburi
Și-asemeni
cu apa ce-ngheață pe jgheaburi
Prind
coaja de carne din spațiu.
Tu
cugeți, se naște; voiești și durează;
Respiri
și-nflorește; iubești și vibrează
De-adâncul
luminii nesațiu.
De
Tine mi-e foame, de Tine mi-e sete,
Fac
dâră de umbră acestei planete
Cu
spuma de soare pe creste;
Și-n
saltul credinței gustând veșnicia,
Din
pulberea lumii îmi strig bucuria
Că
sunt întru Cel care este!
Puzderii
de stele ascunse-n amiază,
Făpturile-n
tine de-a pururi durează
Și-n
spațiu vremelnic colindă.
A
fi, bucurie eternă și sfântă!
O
vrajă a toată lumina răsfrântă
De-a
gloriei tale oglindă.
-~*~-
Pr.
Alexandru Stanciulescu - Barda,
Parohia Malovat, jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
CE-I
CEREM EUROPEI?
-
MIHAI EMINESCU -
Cedarea Bucovinei
S-au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să
stabilească comunicațiunea între Ardeal și Galiția, a luat în stăpânirea sa o
parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea niciun drept asupra bucății de
pământ, pe care o cerea și pe care în urmă a și luat-o, era însă interesul
apărării puternicul argument, pe care își întemeia cererea.
Împărțindu-se Polonia, Austria luase partea despre
miazăzi și astfel câștigase o provincie, care se megieșea cu Ardealul fără ca
să comunice cu dânsul. De la hotarele Moldovei până la Maramureș munții stau ca
un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiția despre miazănoapte ori despre
răsărit, era peste putință a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din
Ardeal.
Două provincii megieșe ale aceleiași împărății, cari
nu comunică decât prin o a treia și cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie
foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât și pentru administrație
și comerț. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două
provincii comunicația pe cea mai scurtă cale, care, după dezvoltarea terenului,
era cu putință, și această mai scurtă cale era prin Moldova și anume prin
trecătoarea Bârgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecință firească a
împărțirii Poloniei și cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din
Moldova, deși nu era întemeiată pe drept, era justificată prin niște interese,
a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.
Problema Basarabiei
Tot spre a stabili o comunicație, Rusia a luat
Basarabia și acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm
partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Țarul nu avea niciun drept
recunoscut pe care și-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat
teritoriul din Nistru până în Prut, și cu atât mai puțin are acum vreun drept,
cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu
ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicația
între Basarabia rămasă încă rusească și între Bulgaria. (...)
Astăzi, când chestiunea retrocedării Basarabiei pune
pe poporul român, ba, putem zice, chiar întreaga Europă în fierbere, este
datoria noastră a ne lămuri și a lămuri pe Europa asupra împrejurărilor, în
virtutea cărora această chestiune se pune. Este un curent de două sute de ani,
de care Europa suferă ca de o boală cronică. Europa suferă; noi însă, cari am
stat aci, între Turci și Ruși, mereu am fost zguduiți și mereu suntem apucați
de puternicul curent.
România - mereu un zid între Răsărit și Apus
Mai înainte, trei veacuri stăturăm mereu sub arme,
mereu în luptă, mereu un zid de despărțire între apus și răsărit; iar după o
muncă uriașă de trei veacuri au început alții a se bate peste capetele noastre.
Cinci sute de ani din viața noastră a fost o luptă
necurmată; cu toate aceste astăzi, după ce Europa ne-a dat douăzeci, numai
douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut
chiar și în această vreme, astăzi ieșim la iveală ca un popor întinerit și plin
de putere proaspătă.
Nu cerem de la lume decât putința dezvoltării
pacinice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte
înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele de la apus să se
încredințeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizațiunii și că
suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine. Dovadă ne este trecutul,
pe care l-am putut purta fără de a fi pierdut ceva din individualitatea și
trăinicia noastră.
(Extras din Mihai Eminescu, Basarabia –
Numele și întinderea ei în Timpul, 3 martie 1878
MIREASMA
CEA BUNA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Buna mireasma care vine din caditul tamâierii ne aduce aminte mereu ca
sufletele si trupurile noastre – temple nezidite de mâna omeneasca – trebuie sa
reverse necontenit buna mireasma a harului Duhului Sfânt si a virtutilor:
curatia, sfintenia, blândetea, smerenia, nerautatea, simplitatea, sinceritatea,
buna- vointa, compasiunea, îngaduinta, rabdarea, nefatarnicia, iubirea de
dreptate, ascultarea, milostivirea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Liturghia:
Cerul pe pamant, traducere de Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 124
VERGILE
PEDEPSELOR
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Tu nu Te tulburi când Te superi si nu Te mânii când
pedepsesti. Daca Te-ai mânia când pedepsesti, lumea nu Ti-ar putea îndura
mânia.
Loviturile Tale sunt pline de dragoste; pedeapsa Ta
arde cu focul îndurarilor Tale; Iubitor fiind, nu urmaresti decât binele chiar
si atunci când bati.
Vergile pedepselor Tale sunt taiate din pomul
milostivirii Tale: când se ating de cineva, toate loviturile sunt aducatoare de
mare bine.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 191.
PROFEȚIA
SF. GHEORGHE PELERINUL (LAZĂR)
Și-a profețit sfârșitul pământesc
„Eu am să mor când s-or tulbura popoarele și la
moartea mea va fi sărbătoare și vor trage toate clopotele din țară”.
În tihna orășelului de la poalele Cernegurei, timpul
curge liniștit, depănându-și parcă zilele și nopțile în cadența psalmilor care
răsună din inima turnului lui Ștefan. Câteodată târgoveții curioși îl zgândărea
pe Moșul albit de ninsoarea anilor cu întrebarea: „Dar știi când vei părăsi
această lume?”. Răspunsul lui grabnic și hotărât cade ca trăsnetul peste
frunțile încrețite de mirare și de îndoială ale negustorilor iscoditori. „Când
va fi o mare sărbătoare și se vor învrăjbi popoarele. La moartea mea o să tragă
clopotele din toată țara!”.
Pe 15 august 1916, de praznicul Adormirii Maicii
Domnului, România îmbrăca haina cernită a Primului Război Mondial. Clopotarul
Bisericii Domnești a Sfântului Ioan Botezătorul urca grăbit în mlădiosul turn
ca să sune mobilizarea generală când chipul senin și luminos, dar inert al lui
Moș Gheorghe Lazăr i-a atras privirea. În chilia sa rece și sărăcăcioasă,
fericitul pelerin al lui Hristos pornise în călătoria fără întoarcere către
hotarele Împărăției de veci.
Sub cerul sticlos al lui Gustar, mii de credincioși,
împreună cu un sobor de 50 preoți, își vor lua rămas bun de la vajnicul lor
rugător, petrecându-l pe ultimul drum ca să fie înhumat în cimitirul orașului
în același cojoc de care nu se dezlipise o viață întreagă, cu toiagul și
îndrăgita lui Psaltire alături.
Sfintele moaște ale Cuviosului Gheorghe. Minunea
Focul rugăciunii neîncetate și al nevoinței
izbăvitoare de patimi va continua să ardă în sufletele ucenicilor care s-au
lăsat modelați de povățuirea duhovnicească a lui Moș Gheorghe.
Unul dintre ei, Protosinghelul Damaschin Trofin,
stareț al Mănăstirii Râşca-Suceava, va face demersurile trebuincioase ca în
anul 1934 să strămute osemintele fericitului nevoitor de la Piatra-Neamț la
Mănăstirea Râșca. Însă, dincolo de Târgu-Neamț, la intersecția cu drumul care
duce spre Văratec, caii care purtau căruța cu sfintele oseminte s-au oprit,
refuzând să meargă mai departe. Zadarnic s-a trudit părintele Damaschin să-i
urnească din loc.
Vrerea Cuviosului era să se odihnească în altă parte.
Abia după ce caii au luat-o în galop spre Văratec și nu s-au oprit decât în
fața Mănăstirii, starețul Damaschin a deslușit dorința lui Moș Gheorghe.
Sfântul se voia găzduit între zidurile ctitoriei Sf. Paisie Velicikovski și a
Sf. Cuvios Iosif, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Canonizarea
Așezate în gropnița de sub altarul Bisericii, sfintele
moaște vor aștepta răbdătoare să iasă la lumină mai bine de 100 de ani, până în
anul 2018 când Tomosul sinodal al B.O.R. a proclamat canonizarea Sf. Gheorghe
Pelerinul cu dată de prăznuire, la 17 august.
„Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai
înflăcărată rugăciunea. Cu cât mai desăvârșită dragostea, cu atât mai sfântă
viața”, obișnuia să spună un alt mare trăitor al rugăciunii din secolul trecut,
Sf. Siluan Athonitul. Pentru că cine iubește mai mult, acela se află mai
aproape de Hristos.
Sf. Gheorghe Pelerinul a făcut din porunca dragostei
de Dumnezeu și de aproapele, crezul vieții lui, iar făgăduința făcută de
Hristos robilor Săi s-a învederat în ființa bătrânului nevoitor ca un legământ
sfânt care va dăinui peste negura timpului vremelnic, în lumina neapusă a
veșniciei: «Voiesc ca acolo unde sunt Eu și slujitorul Meu să fie. Cât aveți
Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii» (Ioan 12:26, 36).
(Extras din Revista Atitudini Nr. 56,
dedicată Sf. Gheorghe Pelerinul
BARAJUL
-
Parintele Arsenie Boca -
Sa va duceti sa vedeti cum e un baraj. Daca barajul e
tare, rezista la presiunea apei, daca e slab se rupe si nu mai produce lumina
si strica pe unde se duce apa, iar daca nu se rupe barajul, apa se urca pâna la
turbine si pe urma produce curent; daca nu, nu produce. Asa e si cu omul. Adica
omul sa aiba un baraj, care, când vin ispitele, sa reziste la presiunea
ispitelor, sa nu cedeze. Ca daca cedeaza la ispite, atunci nu mai produce
lumina. Daca nu cedeaza atunci da si Dumnezeu ajutor si începe sa produca omul
lumina.
Parintele Arsenie Boca, Marturii din Tara
Fagarasului despre Parintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Fagaras, 2004, p. 65
PRIVILEGIUL
ADEVARAT
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
La vârsta batrânetii, odata cu pregatirea pentru
plecarea sa din lume si cu apropierea de sfârsitul vietii, omul dobândeste
privilegiul de a cunoaste mai multe despre viata viitoare decât a putut s-o
faca în toate celelalte etape ale vietii si de a se distinge într-un mod care
nu mai poate fi întâlnit la nici o alta faptura dintre cele create. Vârsta
senectutii dezvaluie chipul fapturii morale si duhovnicesti.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 23
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu