Despre
cultură
Mihai Batog Bujenita
13
August 2025
Am convingerea că există un larg consens în privința
faptului că elemntul care definește o comunitate umană este cultura. În afara
acestui concept foarte vast, complex și greu de încadrat unei definiții de tip
didactic, orice comunitate formată din indivizi umani rămâne doar o entitate
asemănătoare unei turme ale cărei nevoi primare sunt satisfăcute de
oportunitățile înconjurătoare. Acest tip de comunitate rudimentară are toate
șansele să dispară atunci când cel mai mic factor perturbator ar interveni în
viața ei: reducerea resurselor vitale, amenințări sau ata-curi din exterior sau
chiar o epidemie pasageră. În consecință, putem afirma fără teamă de ridicol că
acest concept, cultura, este un adevărat catalizator al energiilor individuale,
conducând astfel către o energie cumultată a întregului grup, deci mult mai
importantă pentru acesta, energie care poate deveni salvatoare în mo-mentele de
cumpănă pentru întreaga comunitate.
Vorbind însă despre cultura unui popor se consideră că
aceasta este reprezentată de: Totalitatea valorilor materiale și
spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea
acestor valori. (DEX). Însă o societate umană, un popor chiar, este
format din indivizi, iar aceștia la rândul lor au cali-tatea, mai mult sau mai
puțin relevantă, de om de cultură, definit și el ca: persoană cu un
nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice. (DEX) Sigur
nu aceasta este starea caracteristică a tuturor indivizilor unei comunități, ci
una mult mai realistă numită cultură generală și definită ca
fiind: ansamblu de cunoștințe necesare unui individ în viața
zilnică.(DEX). Această definiție ne apropie de adevăr însă trebuie să
recunoaștem că individul, ca membru al colec-tivității, vine în contact și cu
ceea ce numim cultura de masă definită la rândul ei ca
fiind: ansamblu de cunoștințe și de valori cu care masele vin în
contact prin participare creatoare sau prin asimilare. (DEX). Nu voi
comenta definițiile, destul de ambigui și chiar puțin absconse, deoarece nu
acesta este scopul propus, dar iau în considerare și limitarea drastică a unei
definiții la dificultatea de a se înscrie genului proxim și diferenței
specifice
Aceste preocupări referitoare la conceptul de cultură
nu sunt deloc noi, prin urmare vom găsi încă din timpul așa-numitei Epoci
Clasice, cea pe care o consi-derăm fundamentul culturii europene, preocupări
pentru modalitățile prin care cultura trebuia să ajungă până la a fi un ideal
pentru omul onest, așa cum gândea Platon sau, potrivit lui Cicero, cultura
generală trebuia să fie element distinct față de educație, deoarece aceasta
trebuie să devină un scop urmărit de persoana în cauză de-a lungul întregii
sale vieți. Trebuie să recunoaștem că acest ideal al culturii, provenit din Grecia secolului
al IV-lea, a putut fi transmis până în zilele noastre, datorita încorporării
sale în diferitele modele de pregătire școlară.
Fără îndoială, spusele lui Cicero referitoare la
răspunderea individului pentru propria sa formațiune culturală devine adevăr
axiomatic, însă fără impli-carea statului (indiferent de forma organizării sale
sociale) în probelmatica nive-lului cultural al maselor aceasta devine doar o
noțiune lipsită de fundament. Statul este, sau ar trebui să fie, primul
interesant ca toți cetățenii săi să aibă un nivel de cultură cât mai ridicat
fenomenul reflectându-se în nivelul general de civilizație al respectivei entități
statale.
Doar de la acest nivel, cel mai înalt al organizării
sociale, este organizat învățământul și tot de aici sunt impuse normele
coergitive care sancționează refuzul de a participa la acțiunea de școlarizare
pe diferite niveluri, iar școlile, împreună cu învățătorii și profesorii, sunt
cele care pun primele pietre la temelia culturii pe care mai apoi o vom putea
numi generală. Nu putem concepe un individ care ar putea fi numit cult dacă nu
știe să citească și să scrie, deși uneori ne sunt date exemple de mari talente
interpretative sau creative, dar analfabeți. Aici este vorba de o pervertire a
conceptului de cultură și redimensionarea lui în favoarea unui talent, poate
incontestabil, care însă nu poate fi asimilat respectivului concept.
Omul cu adevărat cult va fi acela care după instruirea
de tip școlar va munci enorm, va citi și va afecta mult timp, dar și efort sau
investiții financiare, pentru a-și extinde domeniul cunoașterii dincolo de cel
profesională spre cultura universală, cea care, la un moment dat, îi poate
conferi calitatea de om cult. Este un drum lung, greu și anvoios, necesită o
adevărată preocupare și de aceea tot statul ar fi cel care ar avea obligația de
a recunoște meritele unui astfel de om fiindcă, să fim sinceri, chiar dacă
ne-am imagina că o întreagă generație de tineri ar porni pe un asemenea drum,
la final, după decenii, vom constata că foarte puțini dintre aceștia au reușit
să performeze. Și atunci apare în mod firesc necesitatea ca acești învingători
să fie promovați drept modele demne de a fi urmate, fiindcă în fond ei sunt
adevărata forță motrice care face ca statul să abordeze noi trepte de
civilizație prin cunoaștere. Fără îndoială, vectorul unei asemenea traiectorii
este lectura continuă, acea muncă sisifică despre care marea majoritate a
oamenilor tinde să creadă că este doar o metodă de divertisment fiind de
cele mai multe ori considerată contraproductivă.
Dar este oare cu adevărat statul interesat pentru
acest mod de a ridica nivelul de cultură al cetățenilor săi? Aparent întrebarea
pare ilogică și răspunsul ar fi unul singur: Da! Statul este direct interesat
în ridicarea nivelului de cultură deoarece este și primul beneficiar al unei
asemenea stări de lucru! Însă o analiză mai subtilă posibil să conducă la ideea
că lucrurile pot sta și perfect invers, fiindcă o populație cultă este mult mai
greu de manipulat în plan politic atunci când situația o cere. Să nu uităm că
toate revoluțiile acestei lumi au fost inițiate și conduse de intelec-tuali,
deci oameni cu un ridicat nivel de cultură prin comparație cu restul
concetățenilor. Așadar, în termeni reali, individul care speră, își dorește și
muncește pentru a se cultiva, se va afla cam singur în această luptă pentru că
de fapt este într-o continuă confruntare cu o oarecare indiferență a statului,
dar și cu ignoranța din jur, cea care va avea grijă să trateze cu ironie (în
cel mai bun caz!) strădaniile sale.
Dar cum în prezent suntem înconjurați de unelte care
par a ne ușura enorm munca de culturalizare poate ar fi bine să privim mai
atent și acest aspect. Dorința de lectură este foarte ușor deturnată de la
lucrurile esențiale, cultura de tip enci-clopedic, spre lecturile facile,
uneori foarte bine scrise, care ne amuză și ne țin ocupați, dar nu ne oferă
nimic din ceea ce numim cultură generală. Și să nu uităm că în zorii oricărei
democrații au apărut milioane de publicații care, inclusiv din rațiuni de profit,
au mers pe această cale a divertismentului și informației lipsită de
consistență intelectuală. În felul acesta, individul se lasă sedus de știrea
perfect perisabilă și se va considera chiar foarte bine informat, iar asta îi
va da, foarte posibil, și iluzia că este cult! Așa-numitele tabloide, cu
formatul lor redus și deci mai ieftine și mai ușor de manevrat decât ziarele
obișnuite, apărute și la noi după schimbarea regimului politic, erau o
realitate cu vechime pe alte piețe și am con-statat nu numai că au avut tiraje
considerabile, ci și, punând accet pe știri prezen-tate ca fiind de senzație,
au creat o adevărtă cultură de masă, în relativ puțini ani de la apariție.
Comercial, desigur, un succes! Dar în plan cultural?
Nu a trebuit să așteptăm prea mult pentru a vedea
efectele sociale ale mareei de informație menită divertismentului. A apărut o
adevărată majoritate bine închegată în subcultura specifică, una care se scaldă
voluptuos în mâlul călduț al unui confort de circumstanță și a transformat
ideea de cultura după chipul și asemănarea ei. O flecăreală continuă, ceva care
s-ar putea denumi și spiritualitate de tipul mahalalei orientale, lipsită de
orice tendință de finalitate, un fel de anestezic perfect pentru orice gen de
exigență cu adevărat culturală.
Am putea spune că este ceva absolut normal, deoarece
întotdeauna so-cietățile umane au fost conduse de o elită, iar masele largi au
practicat cultura con-venabilă lor, cea care nu le solicita eforturi
intelectuale și nici bugete financiare sau de timp special afectate acestei
idei. Numai că acest punct de vedere nu ține cont de dinamica socială, iar
aceasta va avea, în mod absolut firesc, tendința de a-și promova reprezentanții
majorității către structurile de decizie. Un lucru cât se poate de corect în
orice democrație, prin urmare, în timp, elitele vor fi formate din membri ai
celor care au trăit dintotdeauna în zona culturii de masă. În consecință, la un
moment dat, deciziile la nivelul întregii societăți vor fi luate de oameni
mediocri, iar acestea vor reflecta perfect limitele gândirii formate în cadrul
majorității. Poate nici până aici lucrurile nu par dramatice, însă așa cum bine
știm mediocritatea va promova, din rațiuni de apărare a pozițiilor, întotdeauna
submediocritatea, adică acea calitate a subordonaților care îi face pe șefi să
se simtă în siguranță pe scaunele lor. Și, de regulă, primul domeniu afectat de
acest nefast proces este învățământul!
O parte dintre noi am trăit perioadele în care
examenul de bacalaureat era o probă destul de dificilă care făcea trecerea de
la o treaptă de școlarizare la următoarea, deci spre zona studiilor
universitare. Se considera normal ca acei dintre absolvenți care nu dovedeau
aptitudini pentru procesul de instruire prin școlarizare, să rămână în domenii
unde să-și poată valorifica aptitudinile și abilitățile proprii ferindu-i
astfel de trauma eternului corijent. Acest gen de stratificare socială era unul
corect și demn numai că au intervenit orgoliile parentale cele care consideră,
absolut subiectiv, propriul copil un geniu, așadar nu se poate concepe că el nu
ar putea urma cursurile unei universități indiferent care este aceasta. Aici au
mai intervenit și unele rațiuni politice care urmăreau crearea unei imagini
pozitive a populației prin comparație cu altele, iar numărul studenților a
devenit un punct al strategiei de afirmare a gradului de inteligență a
poporului (lato sensu!). Aceste direcții de acțiune s-au intersectat, iar
examenul de bacalaureat a devenit prin simplificare o formalitate pe care la un
moment dat interesele materiale ale unor instituții de învățământ superior au
dorit și chiar au reușită să o elimine din criteriile de apreciere ale
absolventului de liceu, dar și de admitere în instituții de învățământ
superioare.
Evident, în plan social, scăderea exigenței în
instituțiile de învățământ de tip gimnazial sau liceal a dus aproape
instantaneu la apariția așa-numiților anaflabeți funcționali, de fapt un
eufemism care își dorește să mascheze adevărata tragedie socială, deoarece
aceștia sunt cei care în viitorul predictibil vor fi printre decidenții de cel
mai înalt nivel, dar și cei care vor conduce sau profesa în diferite doemnii de
mare interes pentru societate precum: sănătatea, apărarea sau siguranța
națională.
În acest context am putea să ne punem
întrebarea: Cultura? La ce folosește?
Dacă nu găsim răspunsul suntem vinovați de
tot ceea ce se va întâmpla în viitor, deci exact copiilor noștri, cei pe care
nu am știut cum să-i iubim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu