Teatrologul
Victor Ion Popa şi crezul creaţiei sale
Mihai Caba
10
August 2025
„... Marele meu sprijin în viaţă e
tocmai ăsta: convingerea că ridicarea unui om este în munca şi strădania lui.
În creşterea lui adevărată, iar nu în dărâmarea sau ponegrirea altora” (Victor
Ion Pop
La 29 iulie curent, s-au împlinit 130 de ani de la naşterea
teatrologului Victor Ion Popa, cel care, prin opera sa scriitoricească,
dramatică, regizorală şi pedagogică de mai târziu, avea să-şi aducă o
contribuţie de seamă la evoluţa teatrului românesc în perioada interbelică.
Să mai fie, oare. cineva dintre mai vechii spectatori
îm-pătimiţi ai spectacolelor desfăşurate de-a lungul timpului pe scenele
teatrelor româneşti fără să fi văzut memorabila şi savuroasa comedie „.Take,
Ianke şi Cadâr” şi, implicit, fără să nu şi-l amintească pe
dramaturgul Victor Ion Popa, autorul acesteia? Chiar n-aş putea să cred
contrariul, din moment ce, după fulminantul succes al premierei acesteia din 25
martie 1932, fiind pusă în scenă la Teatrul „Maria Ventura” din
Bucureşti, într- o distribuţie remarcabilă, avându-i ca protagonişti pe actorii
de mare prestigiu ai vremii, Alexandru Giugaru (Take), Gheorghe
Timică (Ianke), Ion Sârbul (Cadâr), de atunci încoace,
de-a lungul celor peste 90 de ani trecuţi, piesa lui Victor Ion Popa „Take,
Ianke şi Kadâr”, nepierzându-şi actualitatea mesajului ei de bună
înţelegere interetnică, este inclusă în repertoriul permanent al teatrelor din
toată ţara, bucurându-se mereu şi mereu de o aceeaşi caldă apreciere în rândul
spectatorilor.
Şi nici n-ar putea să fie altfel, din moment ce Victor
Ion Popa, celebrul autor al piesei, cu umor fin, cu dialoguri comice şi vivace,
reuşeşte să redea atmosfera provincială a unui târg românesc din perioada
interbelică, în care cei „trei fraţi” de negoţ, un român,
un evreu şi un turc, fiecare în parte reprezentând
un „tipar” caracteristic grupului său etnic, având trăsături
şi accente specifice, ce produc un pitoresc comic de situaţii, reuşesc să
trăiască într-o armonie prietenească şi o remarcabilă toleranţă reciprocă. A
fost suficientă apariţia neaşteptată a doamnei Otilia, ca armonia
lor să se transforme într-o rivalitate reciprocă, plină de
momente hazlii, pentru a-i atrage simpatia. Totul se termină printr-o „simplă
floare”, cu care Ianke îi câştigă inima doamnei.
În precizarea unor reputaţi critici teatrali aflăm că
sursa de inspiraţie a scrierii piesei „Take, Ianke şi Cadâr” a
fost pentru Victor Ion Popa tocmai zona de negoţ a Podului
Pescăriei din oraşul Bârlad, acolo unde, în vieţuirea
autorului, „se înghesuiau multe şi mărunte dughene de peşte, coloniale,
lumânări, săpun, fierărie şi alte articole necesare traiului”, iar cei trei
negustori chiar au trăit aici; Cadâr fiind identificat
în persoana negustorului român, Gheorghe Bizim, „care vindea gaz, borş
şi mărunţişuri”, fiind poreclit „Turcu”, deoarece numele de
Bizim în limba turcă avea corespondentul românesc: „al meu”,
adică „om de încredere”. Ianke era de fapt
negustorul evreu, Iţic Pincu Finkelstein, „care avea o tinichigerie, de
unde se puteau cumpăra şi alte lucruri trebuincioase în gospodărie”,
iar Take i-a fost sugerat autorului de un alt negustor
român, pe nume Peiu, „care vindea mărfuri de încălţăminte, ghete,
bocanci şi cizme”.
Peste ani, cuprins de nostalgia trăitoare în
pitoreasca atmosferă bârlădeană de atunci, Victor Ion Popa o va reînvia cu un
talent desăvârşit în celebra sa piesă.
Fără tăgadă, cu un puternic mesaj al convieţuirii
interetnice, bazat pe o prietenie trainică şi un respect reciproc, rezultat
direct al schimbărilor petrecute în societatea românească interbelică,
piesa „Take, Ianke şi Cadâr” a lui Victor Ion Popa reprezintă
şi astăzi o valoroasă contribuţie românească adusă actualului context european.
Dar chemarea lui Victor Ion Popa înspre dramaturgie
s-a făcut mult mai devreme, astfel că un alt mare „succes de
scenă şi public” autorul l-a avut cu trei ani mai devreme, cu
piesa „Muşcata din fereastră”, o spumoasă comedie în 3 acte, a
cărei premieră. din 4 octombrie 1929, a inaugurat sala Studio a
Teatrului Naţional, director în vremea aceea fiind Liviu Rebreanu.
Sub regia lui Paul Gusty şi cu o însemnată distribuţie actoricească,
cuprinzând pe: Ion Sârbul, Grigore Mărculescu, Ion Cernea, Ionescu Ulmeni, Toto
Ionescu şi Irina Nădejde, comedia lui Victor Ion Popa, redând o frumoasă
poveste de dragoste dintre doi tineri, ce se petrece într-un sat din zona
Călmăţuiului (locul copilăriei autorului), în finalul căreia iubirea lor
reuşeşte să învingă mentalitatea părinţilor aflată sub imperiul învechitelor
prejudecăţi ale începutului de secol al XX-lea.
Desigur, opera dramatică şi scriitoricească a lui
Victor Ion Popa, n-avea cum să-i scape ilustrului critic literar Eugen
Lovinescu, astfel că, în volumul său de „Memorii”, îl va portretiza
în chip strălucit, ca fiind „printre ultimii povestitori sămănătorişti
moldoveni de mare talent”, căruia îi acordă calificativul de „om al
Renaşterii”.
Despre scriitorul şi teatrologul Victor Ion Popa şi-au
exprimat valoroase „păreri critice” numeroşi istorici, critici
literari şi de artă ai vremii, între care, Tudor Vianu, Alexandru
Vlahuţă, Nicolae Tonitza, G.Tutovanu, Tudor Pamfile, George Călinescu ş.a.
Peste ani, în 1995, la sărbătorirea centenarului
naşterii lui Victor Ion Popa, preşedintele de onoare al Academiei
Bărlădene, literatul academician C.D.Zeletin avea să-şi facă cunoscută poate
cea mai completă apreciere asupra personalităţii acestuia, considerând-o:
„cea mai fascinantă, cea mai sensibilă, cea mai fecundă şi cea mai
felurită în manifestările artistice, fiind una dintre primele figuri
renascentistice, în sensul universalităţii, ale artei româneşti – ca poet,
prozator, dramaturg, biograf, desenator, pictor, sculptor, regizor şi actor,
director de scenă şi profesor de conservator, director de teatru şi creator
(unul dintre primii) de scenarii radiofonice, jurnalist, plăsmuitor de formule
noi în teatru şi în exprimarea artistică a vieţii săteşti, dar şi tehnician
multiplu obsedat de reveria leonardescă a <zborului>; el a uluit
contemporanii săi prin câte a putut să înfăptuiască într-o viaţă de om şi aceea
scurtă”.
Dar, ajuns la momentul când cititorul devine din ce în
ce mai imteresat de cunoaşterea pe de-a-ntregul a complexei personalităţi a lui
Victor Ion Popa, se cuvine să-i satisfacem curiozitatea, depămându-i pe
îndelete „firul biografic” al vieţii şi creaţiei acesteia,
îndeletnicire necesară, nu tocmai facilă, care determină o atentă
aplecare peste informaţiile mai vechi sau mai noi ale biografilor şi
exegeţilor care au făcut-o deja.
Potrivit acestor „surse” credibile,
să pornim, dară, depănarea propusă a... firului , al
cărui început porneşte de la momentul marcat pe „răbojul” timpului
nestatornic, 29 iulie 1895, când s-a născut în familia de învăţători Ion
şi Aspasia (născută Pavelescu) Popa, primul fiu al acesteia, ce a primit la
botez prenumele de Victor
Dacă asupra datei naşteriii lui Victor Ion Popa nu
există niiciun dubiu între biografi, în ceea ce priveşte locul naşterii
divergenţele continuă şi astăzi; cei mai mulţi susţin că această naştere a avut
loc în oraşul Bârlad, însă alţii, e drept, mai puţini, afirmă că aceasta a avut
loc în localitatea rurală Călmăţui, aparţinătoare astăzi comunei Griviţa din
judeţul Galaţi. Putem trece peste această „incertitudine” parcrgându-i
opera literară, din care se poate afla lesne că în copilărie Victor Ion
Popa a fost impresionat, deopotrivă, atât de viaţa provincială a Bârladului,
cât şi de locurile pitoreşti ale Călmăţuiului, care-i vor inspira scrierile de
mai târziu.
Recent, însă, mai exact în 2022, graţie cercetărilor
întreprinse de preotul dr. Florin Ţuşcanu de la Roman, putem afla din eseul
acestuia „Dreptul la neuitare”, că în perioada 1897 – 1902
familia de invăţători Ion şi Aspasia Popa s-a aflat cinci ani în satul răzeşesc
Porceşti, astăzi Moldoveni, din judeţul Neamţ, sat „cu oameni harnici
şi gospodari”, ca urmare a transferului de la 1 septembrie 1897 la
Şcoala din Porceşti, ridicată în 1882, „având două clase şi locuinţă
pentru învăţătpri”. Ajuns la vremea primelor învăţături, Victor Ion
Popa va urma aici cursurile clasei a I-a primară (1901-1902) , „treminată
cu media 8,49 - locul I” şi cursurile clasei a II-a primară
(1902-1903), „terminată cu media 7.96 - locul II”, În
răstimpul trăitor de la Porceşti, familia Popa s-a mărit cu încă doi copii,
Neculai şi Virginia. Pentru ca Victor să poată termina şcoala primară, familia
de învîţători Popa se transferă din 1903 la Şcoala din Călmăţui, unde Victor a
urmat cursurile ckaselor a III-a şi a IV-a primară, încheiate în vara lui 1905.
Era în perioada în care învăţământul şcolar
românesc din mediul rural cunoştea o înflorire, după ce acesta fusese
desfiinţat în 1872, din lipsa fondurilor. Cum în 1895 , din iniţiativa lui
Spiru Haret, s-a înfiinţat la Iaşi „liceul model” cu denumirea
Liceul Internat „C.Negruzzi”, propus anume ca aici să acceadă
şcolarii merituoşi din mediul rural al ţării, iată că elevul sârguincios Victor
Ion Popa din Călmăţui a devenit „bursierul” acestuia din
toamna anului 1905, beneficiind aici de o instrucţie educativă „elitistă”.
Ca elev la Liceul Internat „C. Negruzzi”,
până în 1912, Victor Ion Popa a urmat aici cursurile celor trei clase
gimnaziale şi în continuare, cursurile primelor 2 clase de liceu, după care se
transferă la secţia reală a Liceului Naţional, devenind
absolvent „cu diplomă de bacalureat” în 1914. Ca elev „internatist”,
încă din 1907, pe când era director Calistrat Hogaş, Victor Ion Popa „scrie
prima sa încercare dramatică cu titlul «Tragedie cumplită ,
strict actuală»”, iar în 1912 „îşi face debutul literar cu poezia «Linişte»,
pe care o semnează cu pseudonimul G.A,Hamza”. Dovedind talent la
desen, tot în etapa liceeană, „va debuta şi ca desenator, ilustrând
revista ieşeană «Versuri şi proză»”.
În toamna lui 1914 Victor Ion Popa se înscrie la
Conservatorul ieşean şi pentru scurt timp devine şi studentul Facultăţii de
Drept al Universităţii. Pentru a se putea întreţine acceptă să fie şi pedagog la
Liceul Internat, al cărui elev remarcabil fusese.
La Conservator, timp de doi ani, până în 1916, se va
instrui în arta desenului, dar şi în arta actoriei, în care se va desăvârşi
ulterior.
Fiind vreme de război, părăseşte viaţa universitară şi
se înscrie la Şcoala de ofiţeri de rezervă de la
Botoşani, „pe care a absolvit-o în jumătate de an”, devenind în
martie 1917, sublocotenent al Regimentului 12 Infanterie de la
Bârlat, „dizlocat în zona Soveja”, cu care se avântă în vâltoarea
luptelor crâncene de pe aliniamentul Mărăşti - Oituz, „unde este rănit
de o schijă”. Se reface repede şi se întoarce pe front „în mijlocul
soldaţilor săi, ridicându-le moralul, dar este rănit şi a doua oară”.
Memoriile sale de război, „formate dint-o
serie de scene bine închegate”, vor fi mărturisite mai târziu în
volumul „Floare de oţel”, editat în 1930.
Din acest moment bioografic, viaţa lui Victor Ion Popa
va urma un curs trepidant în toată desfăşurarea ei, pe care o sintetizăm:
1917-1918, paricipant activ la cenaclul literar
al Academiei Bârlădene
1918, actor la Teatrul Naţional Iaşi
1919-1922, se stabileşte la Bârlad şi se căsătoreşte
la Iaşi cu actriţa Getta Kernbach. Aici scrie piesa „Ciuta”, piesa
de debut, a cărei premieră a avut loc pe 13 sept. 1922, la Teatrul Naţional
Bucureşti, semnând regia împreună cu Vasile Enescu, fiind apoi reprezentată şi
la Teatrul Naţional din Iaşi. Pentru această piesă primeşte Premiul
Asociaţiei Criticilor Dramatici, însemnând consacrarea sa teatrală
1923-1924, părăseşte Bârladul şi devine ajutor
de pictor la T.N. Bucureşti, dar şi secretar al
Societăţii Scriitorilor Dramatici. Este şi redactor al Revistei
copiilor şi tinerimii din Bucureşti. Activează în cadrul Grupării
teatrale „Atelier”, unde predă cursul de Istorie a
Costumului şi a Decorului. Devine director de scenă la
Teatrul Popukar Bucureşti şi montează piese la Teatrele Naţionale din
Craiova şi Cernăuţi.
1925-1926, pictor şi scenograf la
T.N. Bucureşti, perioadă în care scrie piesele: Păpuşa cu piciorul
rupt şi Pufuşor şi Mustăcioară, traduce şi pune în scenă
piesa lui G.B.Shaw Profesiunea doamnei Warren.
1927-1929, director general al T.N.
din Cernăuţi, unde montează peste 40 de premiere şi reluăări. Aici crează
primul teatru românesc de păpuşi şi marionete şi deschide un
ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe.
1929-1933, regizor la Teatrul „Maria
Ventura”, perioadă în care scrie comedia de succes Muşcata din
fereastră şi editează romanul Floare de oţel, amintite.
1933-1938, perioadă dedicată exclusiv scrisului, în
care crează piesele Shakespeare în infern, Vicleimul, Acord familiar,
Cuiul lui Pepelea, mai multe piese într-un act, legate de lumea
satului, Mironosiţele, Apa vie, Take, Ianke şi Kadâr, cum şi
romanele: Velerim şi Veler Doamne, pentru care primeşte Premiul
Societăţii Scriitorilor Români, A fost odată un război, Sfîrlează
cu fofează, Maistoraşul lui Aurel, ucenicul lui Dumnezeu şi volumele
de nuvele: Poveste cu prunci şi moşnegi şi Ghiceşte-mi
în cafea.
Pe lângă impusa „corvoadă” a
scrisului, găseşte „resurse” să se mai ocupe şi de alte
însărcinări, cum ar fi: inspector delegat cu organizarea
teatrukui sătesc (1934), imple-, mentarea proiectului lui Dimitrie Gusti
privind înfiinţarea Muzeului Naţional al Satului (1936), expune la Paris machete
de decoruri de teatru, pentru care i s-a conferit Legiunea de
onoare a statului francez (1937), înfiinţează Teatrul
muncitoresc „Muncă şi voie bună”, fiind şi directorul acestuia
(1938).
1939-1942, activează la Teatrul din Sărindar,
perioadă în care scrie piesele de teatru: Veveriţa, Zece
milioane, Cantonament buclucaş şi volumul de nuvele Bătaia.
1943, fiind atras de cinematografie, devine directorul Oficiului
Naţional Cine-matografic (O.N.C.) şi în paralel activează ca profesor
suplinitor la catedra de „Dicţiune, dramă şi comedie” a
Conservatorului bucureştean. La 1 februarie 1943, pentru întreaga sa activitate
polivalentă, teatrală şi scriitoricească, prin Decret regal, este
distins cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler, clasa I.
1944, fiind vreme de război, demisionează de la
Teatrul „Muncă şi voie bună” şi devine regizor la
Teatrul „Comedia”, condus de Sică Alexandrescu (azi Odeon),
Aici, timp de aproape doi ani, necruţându-se deloc, îşi pune în evidenţă
remarcabilul său talent regizoral şi, printr-o muncă neobosită, reuşeşte
să pună în scenă piese de mare succes la public şi foarte bine apreciate de
cronicarii teatrali.
Dăruindu-se cu totul activităţii teatrale şi
aflându-se într-un surmenaj accentuat, la 30 martie 1946, în vârstă de 50 de
ani, Victor Ion Popa părăseşte prea devreme şi prea grăbit „scena” vieţii
sale, îndurerând toată „suflarea” scenei româneşti şi nu
numai.
Despre ceea ce a însemnat Victor Ion Popa în
societatea şi teatrul românesc interbelic ne va destăinui mai târziu
maestrul Radu Beligan, „unul dintre ucenicii săi”, în
amintirile sale cuprinse în volumul „Note de insomniac” (Ed.Artprint,
2001), din care compilez succint: „ Mă consider şi eu un actor fericit,
pentru că l-am cunoscut bine, mi-a îndrumat paşii spre teatru. (...) Mi-aduc
aminte de acele repetiţii, cum nu mai întâlnisem pe atunci. Ştia să creeze o
atmosferă caldă, prietenească, fără ţipete şi urlete, nu era niciodată
panicard. Parcă te lua de mână şi te conducea la întâlnirea cu rolul. (...) Avea
o figură prelungă, fruntea înaltă şi părul vâlvoi, gura mică. Figura
emana blândeţe, ochii pătrunzători erau ajutaţi de un zâmbet şăgalnic. În
timpul repetiţiei avea o măsuţă pe care trona o <stacană> de cafea de la
Cofetăria Nestor, de jos, şi alături două-trei pachete de ţigări; prietenii
glumeau spunând că face economie de chibrituri şi d-aia aprinde ţigară de
laţigară.”
N-a fost de mirare că şi după sfârşitul autorului
celebrei piese „Take, Ianke şi Cadâr”, Radu Beligan a jucat
stagiuni întregi la Naţionalul bucureştean în chip magistral rolul lui Take,
avându-i alături pe celebrii actori, Marin Moraru şi Gheorghe Dinică, reuşind
împreună un spectacol de răsunet, intrat definitiv în „videoteca
de aur” a teatrului românesc. Mai mult ca sigur, maestrul Radu
Beligan, având un acelaşi „spirit negruzzist”, ca şi Victor Ion
Popa, fiindu-le insuflat pe Marin Moraru, R. Beligan şi
Gh.Dinică rând din perioada Liceului Internat ieşean, între cei doi teatrologi s-a
legat o strânsă comuniune sufletească, rămasă neştearsă în timp.
Fără îndoială, după cum afirmă cei mai mulţi biografi
şi exegeţi, sfârşitul prematur al renumitului teatrolog Victor Ion Popa, s-a
datorat uriaşei sale dăruiri complexei activităţi teatrale, întreţimută în
extremis prin viciile dăunătoare, cafeaua şi ţigara.
Mult regretat, în chiar anul 1946. cel al sfârşitului
său neaşteptat, Editura bucu-reşteană Boema îi scoate primul volum
postum, intitulat „Cântecele mele”.
Cu o posteritate mereu luminoasă, neatinsă de
convulsiunile regimurilor politice care s-au tot succedat în România de după
cel de al 2-lea război mondial, seria reeditărilor scrierilor lui Victor Ion
Popa a tot fost continuată de-a lungul anilor, fiind îngrijită de redutabili
exegeţi, care s-au aplecat sub semn rememorator peste strălucita-i operă: Teatru (1958), Velerim
şi Veler Doamne şi Floare de oţel (1958 şi
1985), Scrieri deapre teatru, cu prefaţa lui Radu Beligan
(1969), Ghiceşte-mi în cafea (1972),, Un om
îndurerat (1973), Mic îndreptar de teatru (1977), Muşcata
din fereastră, cu prefaţa lui Valeriu Râpeanu (1984).
Mai mult, în 1977, renumitul regizor Sergiu
Nicolaescu îi ecranizează romanul Velerim şi Veler Doamne în
filmul - dramă, denumit „Osânda”, avându-i în distribuţie ca
protagonişti pe redutabilii actori ai timpului: Amza Pellea şi Ioana Pavelescu;
film ce a repurtat de-a lungul anilor un mare succes de public, cum şi cronici
favorabile primite din partea comentatorilor filmologi.
Cum era şi normal, numele lui Victor Ion Popa,
eminentul om de cultură şi fiu al Bârladului, va apare în 1956, ca strălucită
efigie, pe frontispiciul Teatrului de la Bârlad, a cărei primă atestare în
documentele vremii este făcută, undeva pe la 1890. Şi tot ca o normalitate
firească, evenimentul noii denumiri primite a fost marcat pe scena Teatrului
Victor Ion Popa de la Bârlad cu spectacolul inaugural „Take, Ianke şi
Cadâr”. De atunci şi până astăzi, la cei 130 de ani ai naşterii
autorului teatrolog, Victor Ion Popa, acest spectacol de mare succes, „făcând
parte din repertoriul permanent, a avut peste 600 de reprezentaţii, în cinci
variante de montări scenice”, precum se menţionează în istoricul teatrului.
Nu mai departe, în acelaşi firesc al normalităţii,
nici Academia Bârlădeană , fondată în 1915, nu se lasă mai
prejos întru cinstirea lui Victor Ion Popa şi, astfel. în 21 mai 2015, la
sărbătorirea centenarului acesteia, lansează, în Sala Mare a Teatrului Victor
Ion Popa, deosebitul album: „Victor Ion Popa. Artistul şi criticul
plastic”, realizat la Editura Sfera Bârlad în condiţii grafice excelente de
către autorul - exeget bârlădean Cătălin Andrei Teodoru. Tomul de aproape 800
de pagini, „structurat cum şi-ar fi dorit şi artistul”, cuprinde
însemnate note biografice, aprecieri exprimate de-a lungul vremii,
portrete, desene, caricaturi,
V.I.Popa –
Autoportret sculpturi şi variate informaţii, care
întregesc cum nu se poate mai bine personalitatea polivalentă a lui Victor Ion
Popa.
Vorbind despre personalitatea „rar
întâlnită” a lui Victor Ion Popa, găsesc ca binevenită şi aprecierea
exegetului Ştefan Cristea, exprimată în monografia ce i-a fost dedicată (Ed.
Minerva, 1973):: „Victor Ion Popa şi-a dăltuit în cultura românească un
profil fascinant în care laturile personalităţii sale artistice s-au manifestat
într-un echilibru rar întâlnit”.
N-aş putea să închei această scriere fără „să
dau cuvântul” şi celui omagiat la 130 de ani de la naştere, Victor Ion
Popa: „A cântat în mine o pasăre. Dar a cântat nelămurit. Aşa de
nelămurit încât nu ştiu nici măcar ce pasăre a cântat. Iar dacă ai căta bine,
ai vedea că toată truda şi împrăştierea mea porneşte din nevoia să aflu ce
pasăre a fost.”
Răspunsul este lesne de aflat: În Victor Ion
Popa a cântat, cântă şi va cânta de-a pururea... o pasăre măiastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu