Mircea Dorin Istrate - Maria noastră, Sfânta Născătoare

 

Maria noastră, Sfânta Născătoare

*

Cu noi, cei păcătoșii

De-apururi iertătoare.

*

Aici îi e Grădina Înflorată,

Și de aici renaște-mi-o odată,

O lume nouă, pură și curată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

15 August

Praznicul Sfintei Marii

 

 

 

A Maicii Domnului Grădină

 

Cât încă mai fi-vor în sfântul Ardeal,

O Stână uitată în vârful de deal,

C-o Turmă-noită în cea primăvară,

Cu Holdele coapte în calda cea vară,

Cu dulcea Frăguță pe lunga cărare,

Cu Mura-negrită de-acuma la soare,

Cu Poame bogate în toamne lungite,

Cu Nunți așteptate în ierni troienite,

Cu sfânta Credință în inimă vie,

Să știți că pe-aicea,

mai este

Vecie.

 

Cât încă mai fi-va în sfântul Ardeal,

În inimă Dorul cel fără de mal,

De Țară, de Limbă, de Neamul străbun,

De Mamă de Tată, de Buna, de Bun,

De Crângul cu păsări și albi ghiocei,

De încă cioporul acele de miei,

De cum îmi miroase o Brazdă arată,

O Pâine-aburindă în vatră de-i coaptă,

O Bundă, o Straiță, Căciula, o Ie,

Să știți că pe-aicea,

Mai este

Vecie.

 

Cât încă mai susur Izvore sub deal,

Cât Cucul mai cântă la mine-n Ardeal,

Melini cât încă-nfloresc Țintirime

Și vechiul Pomelnic mai știe de tine,

Cât încă un Popă, bătrân cum e veacul,

Îngână cea slujba cum poate săracul,

Cât limba străbună mai înc-o vorbesc,

Cât ei, îmbrumații, trecut și-amintesc,

Nu uite de vremuri în glorii trecute,

Copii ce astăzi îmi știu tot mai multe,

Aicea îmi fi-va a Maicii Grădină,

Vecie divină,

scăldată-n

Lumină.

 

***

 

 

 

Adormirea Maicii Domnului

15 August

De-a pururea Maria, Fecioara noastră sfântă,

Poeți-n a lor versuri cu toții mi te cântă,

Slăvindu-te că Tu ești, la nevoiași speranță

Și-ocrotitoare casei, în scurta noastră viață.

 

La Tine-nchinăciune ți-aduce orice mamă,

Rugându-Te în lacrimi de ea să-ți faci pomană,

Copiii să și-i crească în umbra Ta mereu,

Și lor le fii bun sfetnic, când le va fi mai greu.

*

Din viața Ta lumească, ca Domnul nost’ Iisus,

În zi de 15 august la ceruri mi te-ai dus,

Să priveghezi de-acolo a noastră lume toată,

Tot ajutând pe ceia ce chipul Tău ți-l cată,

 

Să-ți ceară ajutorul când ei îmi sunt la greu,

Să-i ocrotești în toate de-apururea mereu,

Și-apoi, pe noi românii-n Grădina Ta de vis,

Aici îi veșnicește-n, frumosu-ți paradis.

**

Acum, l-ata icoană-n smerenie mă-nchin,

Cum face de când lumea, oricare bun creștin,

Și-un muc de lumânare îți pun sub chipul Tău,

Cerându-ți îndurare, când îmi va fi, mai rău.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Noapte sfântă

E de-acum târzie vară și nu pare a se duce,

Lunga vreme stă uitat în biserica cu cruce,

Ce îmi ține-n a ei umbră rămășița unui sat,

Cu vre-o câțiva moși și babe, că cei tineri mi-au plecat.

*

Scorojitele icoane de pe-altarele bătrâne,

Mirosind de-acum a smirnă de la tâmplă la țâțâne,

Chipu-și spală în lumina unui muc de lumânare,

Ce-ntr-o candelă îmi arde, la-nceput de înserare.

 

Joacă umbre și lumină pe pereți în tremurare,

Cariul, obosit de muncă stă să plece la culcare,

Raiul, zugrăvit cu grijă sus pe bolta pântecoasă,

E cam muced pe alocuri, d-apoi asta cui îi pasă.

*

E târziu de-acum în noapte, candela încet se stinge,

Negrul nopții jur-prejururi tot și toate le cuprinde,

Luna trece printre nouri priveghind la pacea lumii,

În visare-adoarme totul, ce-i pe întinsul larg al humi.

**

În ceresc se-aprind luceferi, scânteind în strălumină,

Raza lor îmbrățișează cu smerenie divină,

Cea biserică bătrână, ce-a răzbit de-acuma veacul,

Ținând vie cea credința, doar cu-n popă și diacul.

 

***

 

 

 

Cuibarul lumii

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie,

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele, coboară pe Ardeal.

 

În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,

Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,

Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie

Când ochii şi-i înalţă, spre ceruri, rugătoari.

 

Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă

De viaţă măcinată în timpuri, ca la moară,

La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,

Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.

**

Ca apele în susur, mereu preumblătoare

Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,

Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare,

Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor‚’nainte.

 

***

Acum, în miez de noapte, doar vântul se alintă

Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,

Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită,

Suflarea obosită, a mândrului Ardeal.

 

***

 

 

 

Pacătoșilor ce -mi sunteți

(Ruga preacucernicului preot)

 

În penumbra cea prelinsă, arde candela-nvrăjită

Şi în tremur umbra-şi lasă pe feşteaua scorojită,

Iar pe tâmpla gârbovită, azi, bătrânele icoane

Învechitu-s-au ca veacul, ruginitelor piroane.

 

Dintr-a inimii durere, din ce sufletul îmi ştie,

Către cerurile ’nalte lăcrimate rugi îmi suie,

Să-mbuneze şi să ceară de la Domnul îndurare,

Tot sperând că de acolo, va veni a lor iertare.

 

Mulţi sunt Doamne, că-ntinarea întru toate s-a întins,

Trupul, inima şi mintea le-a momit şi le-a cuprins,

Că plăcut este păcatul, ce-ndulceşte ca şi mierea,

Doar că-n urma lui îmi lasă, amăreală, cum e fierea.

*

De-asta sunt biserici pline, nu cu oameni credincioşi,

Ci cu cei ce vin să ceară mântuiri, că-s păcătoşi

Şi în minte-şi ţin ascunsă taina unor vii păcate,

Doar de dânşii cunoscute, pentru ceilalţi, ferecate.

 

Cunoscute-s şi se-adună când vor fi la judecată,

Unele vor fi trecute, alte însă nu se iartă,

Vor plăti din greu atuncea şi cu vârf şi îndesat,

Ca în raiurile sfinte meargă doară, cel curat.

 

***

Rai aicea de vi-ţi face, fără muncă şi credinţă,

Va fi doar a vieţii voastre mincinoasă biruinţă,

El va ţine doar cât viaţa, o nimica, doar să fie,

Celălalt, din ceea lume, lung va fi, cât o vecie.

 

***

 

 

 

Sub patrafir de stele

(Măicuței noastre sfinte)

*

În timp, tot rânduit-am biserici în Ardeal,

Să privegheze lumea, din vârful unui deal,

Și de acolo Doamne, în preaspășită rugă

Iertări cerut-am încă, necazuri nu ne-ajungă.

 

Mereu cu gând la Tine, în timpuri grele-a stat,

Sub umbra Ta norodul, să-mi fie apărat,

Că Tu ne-ai fost nădejdea, c-om trece astă lume,

Feriți de rău și poate, trăi-vom vremi mai bune.

 

La vechile-ți altare, mereu s-au închinat,

Strămoși, moșii noștri și eu, cu al meu leat,

Și-așa vor face încă urmașii mei de-acuma,

C-așa, de prunci ne-nvață, învrednicită, muma.

 

La sfânta liturghie, cucernicii părinți

Cu drag mereu ne-ndeamnă să îi urmăm pe sfinți,

Ca ei să fim de vrednici în viața ce-o trăim,

De vrem ca-n cele raiuri, acol’ să veșnicim.

 

Păcătuim în viață, că cel păcat ne-mbie,

Ca să-i gustăm plăcerea din lumea lui dulcie,

Uitând că doar iertarea și veșnica iubire

Ne sunt de-ajuns ca viața, ne treacă-n fericire.

*

De-aveți în al vost’ suflet, biserica din deal

Și încă jertfitorii cinstitului Ardeal,

Nimic în astă lume n-o să vă fie greu,

C-aveți de partea vostră, pe Domnul nost’, mereu.

 

Din huma cea cu moșii luați mereu putere,

S-aveți, când greu vă este, îndestulată vrere,

Să-mi țineți veșnicită biserica din deal,

Cu voi pe lângă dânsa, în bunul meu, Ardeal.

 

Din lacrima durerii vă faceți bucurie,

Iar urgisita vreme istorie vă fie,

Să știe și nepoții pe-aicea cum a fost,

Când țara și cu Domnul, avutu-mi-au un rost.

**

Sub patrafir de stele, biserica din deal

Veghează pace-mi fie, aicea, în Ardeal,

Că la sfârșitul lumii, aici va fi să-mi fie

Grădina Maicii noastre, Cucernica Marie.

 

***

 

 

 

Sub crucea însfințită

 

Sub crucea însfinţită de-a chinului durere

Fecioara plânge-amarnic, jelindu-se sfârşită,

Ce-a inimă-i se frânge şi-n lacrima-i de fiere

Îşi blestămă viaţă, ce fostu-i-a sortită.

 

Că Fiul ei, trimisul de Domnul, pe pământ

Să de-a poveţe lumii prin vorbă şi prin fapte,

În toate El făcut-a din înţeleptu-i gând,

Minuni să-nveţe lumea, să-mi scape de păcate.

 

Trădat a fost acuma de-acei ce-i vor pieirea

Şi-n aspră judecată l-au osândit să-ndure,

Ocară fără margini şi-apoi nelegiuirea

Ca pironit pe cruce, să-l ştim în veci purure.

 

L-au plâns spăşiţi sărmanii ce-au stat sub a Lui cruce,

S-a-ntunecat şi cerul în jale lăcrimat,

Mugit-a şi pământul, c-a trebui s-apuce

Ce-a ziuă-n care totul, a fost îndoliat.

*

Când s-a sfârşit luat-a, să ducă în spre moarte,

Păcatele făcute de neamul omenesc,

Cu jertfa Lui spălat-a a noastre câte toate

Ne-au cobort spre iaduri, de-aicea, din lumesc.

 

S-a stins atunci speranţa că El a fost Alesul

Să schimbe rostul lumii prin magica credinţă,

Nebănuind că Domnul l-a cobortât în iaduri,

Să ştim că şi de-acolo, ieșiv-a-n biruinţă.

 

***

 

 

 

Iertătorilor părinți

 

Motto:

Mai iertători ca Iertătorul

Voi dragi şi înstelaţi părinţi,

Mereu aş vrea, vă facă-mi dorul

Icoane, pe altar cu sfinţi.

*

Când vremea ostenită pe lume se coboară,

Iar umbrele viclene aşteaptă nopţi să vină,

Smerenia feştilei, cu lăcrimata-i ceară,

Pe chipul Născătoarei, împrăştie lumină.

 

Atunci, o văd pe mama de-atâtea ostenită,

Îmbrăţişând cu gându-i pe Maica iubitoare,

Şi-n şoapta spusă tainic, aproape jeluită,

Ea rugi spăşite ’nalţă, primeasc-a Ei iertare.

 

Pentru micuţi ea-mi cere un strop de sănătate,

Iar de mi-o vrea Mărita şi-o boabă de noroc,

C-aşa grăbita viaţă, le-o face poate parte

Şi pe cărarea-i strâmtă, avea-vor şi ei loc.

 

Iar pentru sine zile, din câte îi sunt date,

Pe prunci să-i poată scoate din lungile nevoi,

Iar de-i va şterge Maica, făcutele păcate,

Gusta-va şi vecia din lumile de-apoi.

 

*

Atâta-i viața noastră, o naştere şi-o moarte,

La mijloc, cât cuprinde, nevoi de împlinit,

Un dram de fericire şi-apoi cel drum spre astre

Lăsând un nume-n urmă, să fie pomenit.

**

Voi ce-aţi trudit în lume, iubiţii mei părinţi,

Să am a vieţii cale mai bună ca a voastră,

Vă socotesc cât fi-veţi, icoane între sfinţi,

Dormindu-vă vecia, în ţintirim, sub Coastă.

 

***

 

 

 

Bună plată

 

De vrei să nemurești pe mai departe,

Tu numele ți-l leagă-n veci de-o carte,

Și-n ea îmi pune mierea din cuvinte,

Ca lumea să te țină, veșnic minte.

 

Să nu râvnești onoruri și nici bani,

Roagă cerescul deie-ți, de vrea, mai încă ani,

Ca să îmi poți, cu vorba-ți călătoare

Să-nfiorezi clipita, trecătoare.

 

Iar versul tău să fie dulce vrajă,

Un veghetor ce mintea-mi țină trează,

Ca limba noastră veșnic să rămână

Întregitor de nație română.

 

Și scrie dară, scrie! să se știe

Că suntem neam înveșnicit pe glie,

Adamii lumii celei de-nceput,

Ce-n cuibul ăsta vechi, am încăput.

 

Aicea Maica și-a făcut Grădină,

Să-i fie Raiul lumii ce-o să vină,

Iar noi, c-am fost smeriți și cu răbdare,

Vom fi sămânță lumii, viitoare.

**

Eu te-oi plăti cu-n gând de mulțumire,

C-ai pus în noi din cer, Dumnezeire,

Cu versul tău de miere-nvrăjitor,

Așa că-n veci, rămâne-ți-oi, dator.

 

***

 

 

 

Când ne rugăm la ceruri,

Măicuței Sfinte

*

Când ne rugăm la ceruri de iertare

La Ea ce-mi ştie dragostea de mamă

Mai bine cum nu-i alta pe pământ,

De-aceea ne tot iartă şi ne-ndeamnă

Să fim smeriţi şi buni în al ’nost gând

 

 

Şi să-i iubim pe cei ce ni-s aproape,

Şi-n fapte bune-n veci să ostenim,

C-aşa în ceruri vom avea de toate

Când vom pleca acol’, să veşnicim.

 

Voi, căutaţi mereu a Ei icoană

Şi-o înfloraţi cu gândul vost’ curat,

Rugaţi-vă de Ea, ca de o mamă

Şi-i mulţumiţi la toate, cât v-a dat.

 

Purtaţi-o viu în sufletele voastre

Şi-n gând să o aveţi cât  veţi trăi,

C-aşa veţi trece vremurile aspre,

Ce cu păcat vă-mbie zi de zi.

 

***

La Tine Maica noastră, Născătoare,

Ni-i gândul nostru veşnic lăcrimat,

De-aceea la icoana-ţi din altare

Te-om mângâia pe chip, cu-n sărutat.

 

Tu iartă-ne şi dă-ne sănătate

Şi dulcea fericire ce-o dorim,

Ne ţine depărtaţi de la păcate,

Iar pentru astea-n veci, ţi-om mulţumi.

 

***

 

 

 

 

În bocetul durerii

 

În bocetul  durerii, Măicuţă Născătoare

Mi te topeşti ca sarea de lacrimi picurată,

Tot întrebându-ţi soarta, de ce pe Tine oare

Căzut-a nenorocul să fii azi lăcrimată?

 

Că n-ai făcut la nimeni nici rău cu vre-o sudalmă,

Că te-ai jertfit născându-l pe Domnul Iertător,

Şi-acum, de ce sortitul îţi dă o greauă palmă

Că El, Hristosul nostru, la nimeni nu-i dator.

 

Bătutu-l-au în cuie pe-o cruce de osândă,

Trădat de trădătorii la neaml creştinesc,

Şi inima-ţi de mamă, smerită, caldă, blândă,

S-a lepădat durerii rugându-l pe Ceresc,

 

Să ţi-l întoarcă-n viaţă din moartea nemiloasă

Pe El, Nepăcătosul, ce a luat cu sine

Păcatul omenirii, ca prin a morţii coasă

S-ajungă sus, în ceruri, primind dumnezeire.

*

Tu, mai rămâi Măicuţă să osteneşti prin lume,

Să-mparţi cuvinte-leacuri la ceia necăjiţi,

Să picuri cu iubire a Tale fapte bune,

Iar când lăsa-vei lumea, slăvită fii de sfinţi.

**

La Tine-nchinăciune şi rugă de iertare

Cerşim noi îndulciţii adesea la păcat,

Că trecătoarea viaţă, ne dă din câte are,

S-alegem ce-i mai bine, din tot ce ni s-a dat.

 

***

 

 

 

Bătrâna parohie

 

Bătrâna parohie, ce-mi tot îngână veacul

Cu-a ei bisericuţă din gârbovitul deal,

Ţinutu-ne-a-n iubire şi-a tot iertat păcatul

Făcut de trăitorii cinstitului Ardeal.

 

Toţi popii şi diecii ce s-au rotit într-una

Şi-acuma-s amintire în ţintirim, pe deal,

Cu lacrima credinţei, au însfinţit ţărâna

Să ţină veşnicia, frumosului Ardeal.

 

S-a înegrit de vreme argintul din odoare,

Rărit e patrafirul şi strana-i subrezită,

Iar la icoana Maicii, de-atâta sărutare

S-a şters demult feşteala din vremea învechită.

 

În fumul de tămâie s-a-nmiresmat altarul,

Cu sfinţii cei cucernici din lumea de apoi,

Tu-n rugă prea sfielnic, speranţe-ţi pui cu carul

Când ceri să te ajute, că treci prin mari nevoi.

 

Un muc de lumânare spăşit îmi priveghează

Altaru-n ce din timpuri i-acolo cuibărit,

Ţinând cu-a sa lumină, în linişte şi-n pază

Biserica, pămânul şi cerul nesfârşit.

 

***

Când seara pune vălul pe lumea ostenită

Şi umbra ei se-ntinde lăţindu-se mereu,

Un clopot îmi vesteşte, că ziua ce-a sfârşită

Ne-o da-o iarăşi mâine, Slăvitul Dunnezeu.

 

***