Mircea Dorin Istrate - 31August -Ziua Limbii Române

 

31August -Ziua Limbii Române

 

Laudă Limbii Române

              Mă bucur nespus de mult că, în acest an, Liga Sriitorilor Români-filiala Mureș, împreună cu membri Cenaclului  ,,Alexandru Filimon,, și Bibliotecca Județeană Mureș, au ales ca loc de omagiere a Limbii Române, acest sfânt locaș de cultură, respectat dar și drag românilor de-aici și de aiurea.

             Limba vorbită de orice popor din această lume, oricând și oriunde, a fost, este și va fi mereu până la sfârșitul veacurilor, CHEAGUL SPIRITUAL DE GÂNDIRE ȘI VORBIRE  a acestuia, care, împreună cu drapelul, imnul, portul, datinile și obiceiurile propii, individualizează fiecare țară cu poporul său. Și așa cum ele sunt apărate, onorate, nepoluate, așa este și va fi văzut și apreciat mereu în lume, acel popor.

                Apoi, limba oricărui popor evoluează mereu, ea se îmbogățește continuum cu noi elemente, expresii, cuvinte, iar fondul său de cuvinte rămâne ca o identitate unicat al poporului în cauză. Dar, în mersul ei prin istorie și limba pierde cuvinte, expresii, interpretări ale acestora, etc, mergând nu de puține ori până în pragul dispariției sale, ori poate chiar cu înlocuirea ei cu o alta mai proaspătă, mai expresivă, mai plină de înțelesuri, mai bună de comunicat.

            Așa s-a întâmplat și cu limba noastră cea stră-străveche, PRISCA, urmată mai apoi de ARAMAICA geților, ( de știut: părinții Maici Domnului, Ioachim și Ana / nume ce nu pot fi de origine evreiască  ci mai mult ca sigur  de origine getică, limbă care a vorbito și Maica Domnului și poate și Domnul  Iisus) din care ne-au rămas până azi  puține cuvinete, semințe mai apoi pentru mai noua noastră limbă veche românească, care încă e mai vorbită doar de bătrânii noștrii prin unele sate de pe cuprinsul țării, dar și aceasta, prin acumulare continuă de noi cuvinte, noi termeni, noi expresii, se va pierde cât de curând. Păcat, mare păcat, pentru că ea era atât de frumoasă, de expresivă, de dulce, de moale și melodioase, cum rar au mai fost altele în această lume, iar cea pe care o vorbim noi astăzi, este o limbă plină, mult prea plină de cuvinte și expresii străine, care o face mult prea mult tehnologizată, rece, searbădă, ea ne reprezentând firea, gândirea și sufletul acestui popor.

                Apoi, noi putem citi și înțelege destul de ușor vechile scrieri, cronici, hrisoave românești, vechi, din greacă sau slavonă, unele vechi de aproape 1000 de ani, tocmai pentru că limba si-a păstrat înțelesul ei aproape  în toate ale sale pe această mare întindere de timp, pe când astăzi, în decurs de nici 100 de ani, ea a pierdut și pierde în în fiecae zi atât de multe și frumoase cuvinte, devenind tot mai stearpă, mai seacă, cu mai puțină simțire. Cum va suna ea peste 100 de ani? Nici nu-mi vine să mă gândesc.

             Mai știați voi, cei de azi, că TĂBLIȚELE de la Tărtăria, conțin o scrire   într-o limbă socotită a fi cea mai veche din istoria lumii, (cca.8000-6000 de ani) cu 2000 de ani  mai veche decât cea sumeriană (6000 de ani), că poezia LUCEAFĂRUL, cea a înegalabilului nostru poet, EMINESCU, este socotită a fi cea mai lungă,( are 98 de strofe,) dar și cel mai frumos poem de dragoste a lumii, ( după aprecierile GUINNESS BOOK-ului), că limba română este extrem de melodioasă, iar cuvintele sale pot avea extrem de multe sensuri și înțelesuri, iar exemplele ar putea continua.

            Iată de ce, cu smerenie și adâncă pioșenie,  mă înclin în fața tuturor celor știuți și neștiuți făuritori, intregitori, și apărători ai LIMBII ROMÂNE de-a lungul tuturor veacurilor și al tuturor vitregiilor prin care ea a trecut până la noi, îndemnându-vă pe domniile voaste, poeții și scriitorii români, să puneți în dulceața scrierilor voastre, toată simțirea, dragostea și respecul vostru, pentru dăinuirea cât mai mult a neamului românesc în deplină siguranță, în granițele frumoasei noastre limbi române.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Limba noastră

 

Motto: 

Limba noastră-i limbă veche, încifrată-n Tărtărie,

Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,

Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,

Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.

*

Păstorindu-şi din-ceputuri, turme pe-un picior de plai,

Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,

Ce din tată-n fiu trecut-au, prin frumoase guri de rai,

Să se ştie că de-aicea, ni-i se trag a noastre viţe.

 

Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere,

În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii

Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat din ea putere,

Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

 

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei,

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

 

**

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire

Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.

 

Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme

Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne,

Tot ce ne-au furat străinii şi pe cei de-un singur grai.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Rugă pentru  Limba Română

 

Motto:

Trecător prin ceruri ninse,

Cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi.

*

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste,

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte,

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus,

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns,

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai Mărite, în cuvântul Eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu Dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii, din grădina Ta lumească,

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

 

Țineți limba nepierită

 

Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,

Să-nvățăm că doar credința și cea limbă țin în viață

Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.

 

Că doar limba și credința dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.

 

Numai limba românească are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în tăria cerului cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.

 

Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri

Dau în  rând din fiecare minunate alte sensuri,

Ce fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,

Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.

 

MAICA, DOINA, NEAMUL, ȚARA, HUMA,

 toate-s lăcrimate

Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile cuvinte au în ele cea putere

Ce ne fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.

*

Țineți limba nepierită, țineți datina străbună,

Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,

Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra, timpului  pe-aici trecut.

**

Limba noastră românească e un figure de miere,

Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,

Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

A noastră Limbă Românească

 

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,

V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E lină, dulce și doinită, de toți ce-o simt, ușor vorbită,

Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

 

În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,

Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,

Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,

Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

 

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,

Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus

Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

 

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc

Iar ciocârlia-n tril se-avântă, ne spuie cântul ei divin,

În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei ne-adună, în jurul unei căni cu vin.

*

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,

Vo,i moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i veche taină și minune

 

                                Mircea Dorin Istrate

 ***

 

 

 

Țara, Limba și Credința

 

Țara, Limba și Credința, românești sunt încă toate,

De la moșii și strămoșii ele-avere ni-s lăsate,

Fie-ne cei stâlpi de țară, drag de neam, lungă vecie

Pentru vremi ce fost-au odată, pentru cele ce-or să vie.

 

ȚARA este astă HUMĂ, ce-n căușul ei ne ține,

Câmpul, râul, și-ncă ramul, deal cu viile ciorchine,

Aurul ascuns din dânsa și-ncă sarea din bucate,

Multe încă tăinuite, ce-n adânc mi-s îngropate.

 

Și pe noi, cei trecătorii, rând la rând din tată-n fii,

Răi și buni  veniți de-acuma să lăsăm la-’noști copii,

Toată-nțelepciunea strînsă pe a timpului cărare,

De l-Adamul ’nost dintâiul, până ieri, la Taica mare.

*

Și-apoi LIMBA este cheagul ce ne-adună împreună

Pe toți ceia care astăzi mai vorbim limba română,

Între maluri de hotare și-ncă dincolo de ele,

Unde viețuim vremelnic, prin vecini, ce-au gânduri rele.

 

Ea, în dânsa adunat-a boabe de mărgăritare,

Șlefuite în milenii de bătrânii noștri care,

Înodând postăți de timpuri au adus-o pân’la noi,

Înțeleptele-i cuvinte, tăinuite-adânc în voi.

 

Noi, în limba cea bătrână, ce e dulce miere-lapte,

În iubiri de foc și pară spunem jurăminte-n șoapte,

Dar și rugi ’nălțăm la ceruri, Domnul să ne ocrotească

Și sub umbra Lui ne țină, tot sub pronia cerească.

*

Și CREDINȚA, stâncă tare, pusă-n inimă și-n gând,

Când sub umbră de credință la cerescul cela sfânt,

Rugi nălțăm la Preamăitul, neamul să ni-l ocrotească,

Și de relele din lume, câte-or fi, să ne ferească.

 

De-asta tot răzbim prin vremuri, cât de rele ele-or fi,

Că-n credința cea străbună viețui-vom cât ne-om ști,

Domnul din ceresc ne vede, că avem jertfelnicie

Și cu dinții încă ținem, să nu cadă, în pustie.

*

Toate astea și-ncă multe țin cea nație română,

Încă bine închegată, strânsă toată împreună,

Preaștiind că de o vreme sapă mulți la temelia

Ăstui neam, ce-ar vrea cu toții, să-i oprească, veșnicia.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Se îmburuienează limba

 

Câte mii de mii, cuvinte din vorbirea românească

Ce ei moșii noști’strămoșii,  învătat-au s-o vorbească,

Înfioară limba noastră, dulce fagure de miere,

De-am crezut c-așa rămâne și nicicând vre-odat’ nu piere,

Azi, încet, încet tot pierde, din cuvuntele-i bătrâne,

Iar din ce pentru vorbire, nouă încă ne rămâne,

E o limbă  schioapă, rece, împănată cu de toate,

Câte limbi sunt prin prejuru-mi și românul încă-mi poate

Să le-nvețe, ca să pară, mai deștept, mai răsărit,

Mai cu ,,ștaif,, decât prostimea, fie-n fală, fericit.

*

Uită numai el, săracul, că-n cuvintele pierdute,  

Ce-mi sunt bobi mărgăritare din bătâne vremi trecute,

Stat-au veacuri după veacuri înțelesuri, mângăiere,

Dor, iubire ori iertare, lăcrimare și plăcere,

Fericire și durere, ce le-au spus tot rând la rând,

Trăitorii ăstor locuri, ce purtatu-le-au în gând.

**

Grijă dar, că dacă limba și istoria străbună

Nu-s sub unbră de credință, toate strânse împreună,

Neamul nostru, viță veche, s-o usca și se va pierde

Îmburuienat de toate, cum de-acuma se și vede,

Și din ce a fost odată, tot rărindu-se ca pânza,

Va fi dus în largul  lumii, de cel vânt, cum dusă-i frunza.

 

 Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

De citesc a tale versuri

 

Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.

*

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l,

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi, tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme ,când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale, moşii ţi i-ai pus în ramă,

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au, în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească,

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi, ca pe-un sfânt fără prihană,

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Dor și doină

 

Motto:

 Eu ,,DORUL” l-am găsit în, ,,FOAIE  VERDE”

Pe unde veșnicia  mi l-a pus.

*

Cuvântul DOR  și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,

Române ce-n trăire ai ale noastre legi,

De suflet și de minte, de inimă dictate,

Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.

 

În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,

În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,

Doar noi pe astă humă, ades ne-nfiorăm

Când spunem  ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.

 

Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,

Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,

Când duși suntem departe de țara noastră dragă

Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.

 

Când moși sunte și-ntoarcem, viața noastră-n gând

Și stăm postăți de timpuri cu dânsa lăcrimând,

Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte

Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.

*

Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare

Îmi simte o durere în picurări de jale,

O ducere cu gândul la ce de-acum e dus,

Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.

 

E mai întotdeauna durere și suspin,

Nostalgică visare în chinga unui chin,

O pierdere ce încă ți-aduce întristare,

O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.

 

Să știți că până încă avem în noi un DOR

Și-o  DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,

Avem în noi simțire lăuntrică, curată

Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.

***

Când spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată

Va umezii o geană la fel ca altădată,

Cuvântul cela vine din suflet și simțire,

Din inimă și minte, te umple de iubire.

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

Icoană-i limba noastră românească

Motto

Limbă dulce românească,

Cum aș vrea să nu pierească.

*

Mă-NCHIN la tine, LIMBĂ ROMÂNEASCĂ,

Ca la ICOANA cea dumnezeiască,

La care muritorii veac de veac

Cerutu-mi-au IERTĂRI și au SPERAT

C-o să le de-a PUTERI și BIRUINȚĂ,

Ce-or izvorâ din slaba lor, CREDINȚĂ.

 

Că-n chipul zugrăvit de-un om cu har

Cu tine-i Iertătorul nostru chiar,

Iar tu, cu boaba ta de PREASMERIT

Sub UMBRA Lui ești veșnic, OCROTIT.

*

Așa-i și limba noastră, ROMÂNEASCĂ,

Ce dată ni-i de pronia cerească,

Cu VORBA ei ne-am spus tot ce-am SIMȚI

Și câte-n astă lumea-am PĂTIMIT,

ISTORIA ce înc-am FĂURIT-o

Cu VREREA noastră ceia ce-am GÂNDIT-o,

Tot ce-am IUBIT pe lume și-am SPERAT,

Și cât CERESCUL încă ne-a mai dat,

Cum am urcat pe CRUCE RĂSTIGNIȚI,

Și cum de alții fost-am UMILIȚI.

 

Și tot în ea DURERILE le-am PLÂNS

Și-MBUCURAȚI așișdelea am RÂS.

Cum ARȘI PE RUG și-n ȘTREANGURI înălțați

Ne-am DESPĂRȚIT de-atâtea ori de FRAȚI,

Ce stau și-acuma-n alte HĂRȚI STRĂINE,

În locuri ce-s a noastre, da-s VECINE.

**

Ca Tine Doamne, și ea, LIMBA NOASTRĂ,

E INȚELEAPTĂ, VIE și MĂIASTRĂ,

Ne STÂMPĂRĂ, nevoile avute,

Și cele GRIJI de noi numi știute,

Și-n zi de zi la Tine înălțate

Iertări noi cerem multelor PĂCATE,

Ce tot le facem, și-apoi ne căim,

Că ispitiți de gânduri, le dorim.

***

Ne IARTĂ dară Tu, cel IERTĂTOR

Că oameni suntem, clipelor datori,

Tu doar ne dă puteri să nu UITĂM

În CINSTE și-n ONOAREs-o purtăm

Atâta cât  aicea maicât trăim,

Și-oriunde SOARTA va dori să fim.

****

Voi, trăitori în limba cea română,

Aveți în minte vorba cea străbună,

Că ȚARA asta veșnic se va ține,

De ne CINSTIM așa cum se cuvine,

STRĂBUNII, LIMBA, NEAMUL, SÂRGUINȚA,

DRAPELUL țării, IMNUL și CREDINȚA.

 

                                               Mircea Dorin Istrate

 

  ***

 

 

 

Vorba veche, românească

 

Mi-e dor de-o vorbă veche, ROMÂNEASCĂ,

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba STRĂMOȘEASCĂ,

Cu TÂLCUL ei vrăjit, plin de eresuri.

 

În ceia vorbă-i multă-NȚELEPCIUNE,

Ce-au adunat-o-n veacuri de GÂNDIRE

Strămoșii, făcători de fapte bune,

Ce au acum în ceruri, IZBĂVIRE.

 

Nici nu gândim ce-AVERE ne lăsară

Și ce COMOARĂ-n grai e TĂINUITĂ,

Că vorba cea bătrână-i FLOARE rară,

Ea ÎNSTELÂND cea limbă ce-i vorbită.

 

Prin ea legăm TRECUTUL de departe

Cu mersul zilei celei de ACUM,

De-o mai vorbim, nimic nu ne DESPARTE

De-al nostru ÎNCEPUT, pe-acesta drum.

*

Bătrâna limbă fie-ne ca MOAȘTE-n

BISERICA vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume RECUNOAȘTE

C-aici am fost, din TIMPURI strămoșești,

*

Că VATRA noastră-i vatră dinceputuri,

Că MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL le- am doar eu,

 

Că ceia TROACĂ fosta-mi SCĂLDĂTOAREA

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea,

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

*

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie,

Când mi-o GRĂIȚI, că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu HĂI bătrâni puteți, să vă-nțelegeți.

 

Mircea Dorin Istrate        

***

 

 

 

Limba bătrânescă

 

Mi-e dor de LIMBA bătrânească, cu vorba-i MOALE, LINIȘTITĂ,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă NEPIERITĂ,

În spusa ei sunt VREMI bătrâne și-atâtea TAINE încifrate,

Atât adâncă-NȚELEPCIUNE, șirag de perle adunate.

 

Cuvintele în ea îmi CÂNTĂ, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de DOR arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează FIORUL pus în MIORIȚĂ,

Iar în lucrarea cea SURPATĂ-i, jertfelicita nevestiță.

 

Și câte încă vechi ZICALE ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie STUP de înțelesuri, AVERE ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi ne-au dat-o, AJUNGĂ-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi DA-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

 

Cu ea ne-am DUS în largul lumii când pus-am STÂLPI de noi popoare,

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele-mi hotare,

De-aceea astăzi încă spunem, că-n jur-prejur avut-am FRAȚI,

Iar încă mult mai pe departe, AVEM pe-acolo veri, cumnați.

*

GRĂIȚI-MI limba ceia veche, că ea ne LEAGĂ de trecut,

Să știm c-aici am STAT de-a pururi în cuibul nostru, di-nceput,

Și NUME-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată-mi încă, viețuiască.

 

Nu mi-o STÂLCIȚI că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine SEARBĂDĂ și GOALĂ își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut UNIȚI prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri, e limba vorbitoare-n Rai.

**

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot NEAMUL mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am IUBIT-o,

Cu ea mi-am SCRIS prin veac TRECUTUL și VIITORUL ce-o să vie,

Cu ea CERȘIM iertări la Domnul, cu ea NE-NGROAPĂ popa-n glie.

***

Pe HUMĂ pune-oi un PRIPON, să țin cu BRÂNCA nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un COTLON, RĂVAȘ să am cu veșnicitul,

Când NEVOIT, din cele două, lua-voi doar o CRESTĂTURĂ,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

 

Acolo tot pe voi, românii, să vă GĂSESC îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim ÎNVEȘNICIȚI ca sfinți,

Că l-am slujit pe PreaMăritul, de când am fost Adamii HUMII,

Și până-n ceasul de pe URMĂ, când bate-va sfârșitul lumii.    

 

Mircea Dorin Istrate

***

 

 

 

                                              Vorba Bunii

 

Mi-e drag de BUNA, maica ce odată

Cu drag în POALA dânsei m-a crescut,

Că-n vorba-i dulce, NEÎNSTRĂINATĂ

Ea îmi spunea cât multe-a mai văzut.

 

Și-n glasu-i TRĂGĂNAT, ca de bătrână,

Simțeam cum VOROVEȘTE cu strămoșii,

Eu o-ntrebam ades: tu MAMĂ TÂNĂ,

Ce-ți spun acuma ei, NENOROCOȘII,

Bătrânii cei cu PLETE și SUMANE

Ce-s OALE și ULCELE-n lutul sfânt?

Pe care-i văd acum ca pe ICOANE,

Mari VEGHETORI de neam, ce nu mai sunt,

Și STÂLPI de ȚARĂ , veșnic JERTFITORI,

CUIBARUL să și-l țină pe vecie,

Aici în astă HUMĂ, nedatori

La nimeni di-mprejur, ca să se știe.

*

Eu de la ea, țăranca NEVOITĂ

Am învățat a BUCHISI trecutul,

Cu MOȘ ADAMUL vremii ARVUNITĂ,

Aici să HĂZNUIM în veci pământul,

Pe CALEA CRUCII noaste jertfitoare,

Ce-a început acuma mii de ani,

C-aici am fost TROIȚE VEGHETOARE

Și-un PUMN de pus în piepturi, la dușmani.

 

Și-mi mai spunea Bunica mea iubită

Când începea să-mi înmulțească anul,

Să țin ca pe-o ICOANĂ tăinuită

CERESCU-n suflet, LIMBA veche, NEAMUL,

Și MUMĂ-mi fie ȚARA pân’ la moarte,

Iar pentru dânsa viața să-mi dau VAMĂ,

Că fără ea NIMICA nu se poate

Aici să DĂINUIASCĂ fără teamă.

*

S-a dus demult și BUNA și-ncă MOȘU,

La rând veni-voi eu să-i MOȘTENESC,

Ne-adună-n Raiul de-nceput STĂMOȘUL

Pe cei ce-am HĂSNĂȘIT în pământesc,

Să-i spunem de-am ținut această HUMĂ

În BUNĂ RÂNDUIALĂ și-n MĂRIRE,

De țara am simțit-o că ni-i MUMĂ

Și-am ridicat-o steie-n, NEMURIRE,

De NEAMU-i bun și-n veșnică UNIRE,

De LIMBA o păstrăm NEPRIHĂNITĂ,

De NE-NCHINĂM la cea Dumnezeire,

De FAPTA ni-i curată și cinstită.

**

Eu, ce să-i spun când m-o-ntreba ADAMUL

De ce-i pe-aici, prin Raiul lui lumesc?

Că țara-i tot mai MICĂ și-apoi neamul,

Cu fii-n alte ȚARINI, OSTENESC?

 

I-oi face dară mare ÎNTRISTARE,

L-oi supăra de sufletu-i va plânge,

N-ar fi crezut că NEAMUL lui nu are

Sămânța NEMURIRI-n a lui sânge.

***

Azi nu mai SUNTEM, ce am fost odată

Cu țara-n SUFLET și cu neamu-n VINE,

Cu LIMBA ceea dulce, ÎNGÂNATĂ

Având cerescul ÎNTURNAT în mine.

 

Am RISIPIT mai toate ce primit-am

AVERE de la moșii noști’ străbuni,

Și ne CORCIM cu câte ne-nvățat-am

Tot PREUMBLAȚI pe fața ăstei lumi,

De am ajuns să ne UITĂM strămoșii

Și LIMBA lor de-abia a o-nțelege,

Ne-NDEPĂRTĂM de țară și de MOȘII

Ce-au mai ȚINUT la stămoșeasca lege.

****

De-așa o ȚINEM în uitări și-n RÂCĂ,

De nu-i SIMȚIM pe ei sub al nost’ pas,

Ne-om PUSTII și-om fi de-acum pe ducă,

Că din ce-a fost NIMIC, n-am mai rămas.

 

 Mircea Dorin Istrate

***

 

          

 

Aș vrea să fiu acasă

 

ACASĂ-i LOCUL cela în care TE-AI NĂSCUT,

Și unde-n CLIPA vremii și tu ai ÎNCĂPUT,

Să-ți treci COPILĂRIA ca-n Raiul fericit,

Și-apoi, cu alți de-o seamă să-l faceți, însfințit.

 

ACASĂ-i DRUMUL ȚĂRII, cu stele picurat,

IZVORUL de sub DÂLMĂ ce-n veci e nesecat,

POMIȘTEA POPII toată și STÂNA din RĂZOARE,

Și-n toamne COLILIA în tremur prin cotloane,

 

Și-un săniat pe HULĂ, în ierni ca de poveste,

COLINDUL cel de taină cu sfânta lui cea veste,

Și-un joc în ȘURA POPII cu fete și feciori,

Și-o NUNTĂ sănătoasă ținută până-n zori,

 

Și CIURDA-n faptul serii amirosind a lapte,

HOTARUL care-n timpuri tot datu-ți-a BUCATE,

Și ȚINTIRIMUL încă, cu dragii tăi părinți,

Cu Moșu și cu Buna, înveșnicind a sfinți.

 

Și BERCUL plin de păsări și gingași ghiocei,

Și DRUMUL MORII încă, cel străjuit de tei,

Și VIA de pe COASTĂ cu strugurii ei dulci,

Și MURA de pe vale, FRĂGUȚELE din lunci,

 

Și NUCII vechi cât veacul din vârful cel de deal

Ce străjuiesc de-apururi vecia în HAR-DEAL,

Cărările PĂDURII ce le știam ca-n palmă,

Biserica din DÂLMĂ, ce-n glas de clopot cheamă.

**

Acolo e ACASĂ , în veci de-adevărat,

În CASA ceea strâmtă, ce fostu-ți-a palat,

Iar astea de te CHEAMĂ din când în când ’napoi

Pe-o URMĂ legănată a carului cu boi,

 

Atunci vei fi ACASĂ, în vremea ta visată,

Iar BOABA unei LACRIMI, pe geana-ți tremurată,

Ți-o face CLIPA ceia o VRAJĂ să te-alinte,

La VIAȚA ce adesea, te-nșeală și te minte.

 

Mircea Dorin Istrate             

***

 

 

 

Era atunci

 

Ca toți COPIII humii și eu am fost odată

ODORUL drag al Bunii și CLIPA-i de noroc,

De-aceea-ntotdeauna, tot ce-am DORIT vre-odată

Ceva de-MBUCĂTURĂ, ea îmi făcea pe loc.

 

Mereu voi ține minte, o ZAMĂ de ȘĂLATE,

Ori una bine-AITĂ cu ouă-n PĂPĂRAIE,

La foc de lemne HIARTĂ și DREASĂ cu mult lapte

Și cu bucăți de SLANĂ, prăjită în TIGAIE.

 

GĂLUȘTELE cu PRUNE și JEMLECAȘĂ dulce

Și CRUMPENELE coapte-n coptor, cu PORODICI,

Cu ceapă și cu brânză care să-i puie cruce,

Să MÂNCI ca nesătulul, ajungă-ți în OPINCI.

 

PLĂCINTELE cu VARZĂ ori CEAPĂ CHIPĂRATĂ,

Mai încă și cu PRUNE, spre tomna cea târzie,

Când mi se scutur pomii în noaptea îmbrumată,

Cu un CANCEU de-o LITRĂ, cu proaspăt must din vie.

 

Și-n serile de iarnă, o COSTĂ friptă bine

Cu-n BOȚ de MĂMĂLIGĂ ne sătura pe toți,

Și-o CUPĂ-apoi de lapte, ce-abia TUNA în mine

Ce-o BEAM la coada vacii, cea lungă de doi coți.

*

În rest, ca toți copiii, ne săturam cu MERE,

Cu-AGREȘE bine copate, cu ZMEURUL dulciu,

Cu GULDUGUȚE încă și cu zemoase PERE,

Cu MURE de pe vale, cu -AFINUL cel sălciu.

***

Așa era TRĂIREA în cea copilărie,

Când până și MÂNCAREA era atunci gustoasă,

Mi TE-MBIAU mai toate, să-ți iei ce-ți place ție,

Așa că viața aceea, era mai SĂNĂTOASĂ.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Moara satului

 

Mai CURĂ încă o Târnavă, la moara veche ce-i HÂITĂ,

E-NNĂMOLIT de-acuma GATUL, iar roata mare-i PUTREZITĂ,

Pe JGEABUL spart îm șapte locuri, nu-i apă cum a fost odată,

Iar ȚÂGLA de pe PODUL MORII, crăpată-i TĂTĂ și mi spartă.

 

În ea găsitu-și-a norocul PUHOI de negre rândunele,

Și poate încă pe atâtea, un STOL limbut de păsărele,

Mai toată ziua-i mare LARMĂ, dar noaptea trece în HODINĂ,

Și-n BOLUNZALA de acolo, mereu o viață stă să vină.

 

E ca un STUP acuma moara, cu viață-n ea, cum n-a avut

În timpul ei de din-nainte, ce-acuma-i VIS dintr-un trecut,

Când fostu-mi-a, în vremuri bune, ICOANA unei vieți la țară,

Ce-avea în ea DUMNEZEIRE, și-acu-i clipită, ce-o să piară.

 

Doar PLOPII o mai priveghează cerând iertări la cerul sfânt,

În seri cu tremurat din frunze, în line mângâieri de vînt,

Apoi în ziua care vine, iară se naște cea SPERANȚĂ,

Că poate moara ce-i uitată, se va TREZI cândva la viață.

 

Asta n-o fi, că-n lumea noastră ce naște are-n ea sfârșitul

Și-o LEGE mai presus de toate, care-i de-apururi, ÎMPLINITUL

A toate ce-s VREMELNICIE pe-nsinguratul pământesc,

Cu OMUL, care-i doar o boabă, din nesfârșitul cel ceresc.

*

Vedeți cum moara ce TRĂIT-a vieți de tați, copii, nepoți,

Și guri flămânde săturat-a la NEVOIȚII ceia toți,

Oricât ar vrea, și ei îi vine SFÂRȘITUL cel de neoprit,

Ce stă ÎNSCRIS de la născare, în ce pe lume îi venit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Slujba de duminică

 

Și-MBUMBĂ Moșu, greu de-acuma,

Pân’ la GRUMAZ, alba-i CHEMEȘĂ,

Își CHIAPTĂNĂ cu grijă barba

Ce-i cu mustața MĂGIEȘĂ,

Îi mai TOMNEȘTE-o leacă Buna

Pe umeri CLICHINA MÂȚOASĂ,

Să uită nu cumva să-l strângă

ȘĂRPARU vechi de CHELE-NTOARSĂ,

Și-apoi... făcând o largă cruce

Și-n gând spunânt în tain-o rugă,

Să duc prin ZÂUA răcoroasă

Cu pas domol, AVAN s-ajungă,

În dealul unde-ncet să urce

La mica lor, BISERICUȚĂ,

Ce are-n vârf, o sfântă CRUCE.

 

Duminică-i, și-i sărbătoare

La OBȘTEA noastră creștinească,

Săracă e bisericuța,

Nu are ea de preț ODOARE,

Dar are cini’ să-i ALDUIASCĂ

Pe păcătoșii adunați,

La sfânta ceea adunare

Veniți cu toții, parcă-s frați.

*

Al nostru popă,Toderică,

UITAT de Domnu-n parohie

De ani trecuți ce nici chiar dânsul

De-ar vrea să-i numere nu-i știe,

Aicea e de-odat cu VEACUL

Și-aicea NATUL TĂT îl știe,

Că împreună cu DIACUL

Sunt scurtă CLIPĂ, de vecie.

 

Pe mulți, ce-acum SMERIȚI se roagă,

Chiar el cândva i-a BOTEZAT,

Și-ncă pe-atâți cu bucurie

Cu PIROȘTRII i-a-MPREUNAT,

Și la OSPEȚE câte încă

Cu satu-ntreg s-au VESELIT,

Și-MBUCURAȚI cum le-a fost vrerea

Au TĂT cântat cât s-au NUNTIT.

 

Din ei DE-AMU să mai DEȘIRĂ

Mai câte unu-n drumul vieții,

Și-n ȚINTIRIM, în Dealul Mare

Mai imedeat de cum veniră

 

Vor veșnici sub cruci de lemn

S-or face BLIDE și ULCELE

Acolo-n sfânta ceea TINĂ,

Sub umbra prunilor ce-n toamne,

Cu frunze peste el îmi cern.

**

Așa gândeam privind la Moșu,

La Buna încă, PREASMERITĂ

Când mă luau frumos de mână

Și în cea vreme preasfințită,

Pe mine, pruncul cel de-o șchioapă,

Mă PREUMBLAU la LITURGHIE,

Să-nvăț pân-o-i ajunge-n groapă

Că lumea, viața, chiar de-i vie,

Până la urmă-mbătrânește,

C-așa de când îmi este lumea,

Ea în uitare se TOPEȘTE.

**

De-acuma slujba-i pe GĂTATE,

Iar PĂCĂTOASA adunare,

(Mai toți cu capete plecate)

Smerit se-NCHINĂ la icoane,

Cerșind în RUGĂ de iertare

La toți le deie Domnul Mare,

BELȘUG la HOLDĂ să le fie,

La SUFLET încă, alinare,

La PRUNCI noroc și bucurie,

La neam și țară ÎMPĂCARE,

La toți de-acuma cât se poate,

DE-AMU încolo, SĂNĂTATE.

 

Mircea Dorin Istrate

 

*** 

 

 

 

 

 

Omagiul Limbii Românești

 

        Știți voi, toți acei vorbitori ai limbii române, că ea, limba noastră, este FOCUL cel mereu VEGHETOR de CONȘTIINȚĂ al acestui neam? Ea este înfioratul CÂNT al sufetului românesc, ZIDUL ei de rezistență împotriva GLOBALIZĂRII, a pierderii IDENTITĂȚII sale și că ea, limba, se NAȘTE oriunde, mereu odată cu NAȚIA, CREȘTE și se DEZVOLTĂ odată cu ea. Că prin ea noi avem VIAȚĂ SOCIALĂ, NUME și RENUME, elementele dădătoare de adânc RESPECT și de CIVILIZAȚIE, că prin cel mai de seamă representant al ei, Eminescu, ca și prin alți poeți ai acestui neam românesc, ne putem ÎNCHINA, RUGA și ne putem SPOVEDI mereu curat și frumos, înălțimilor cerești. Că, OMAGIIND limba română, noi cei de-acum ducem și vom duce o dreaptă LUPTĂ pentru recâștigarea SENTIMENTULUI și mai ales a DEMNITĂȚII noastre NAȚIONALE?

Mai știți voi, cum că limba noastră cea STRĂBUNĂ este încă adânc păstrătoare de ISTORIE adevărată, dar și de SPERANȚE de mai bine pentru acest neam oropsit, pătimit, dar mereu și mereu atât de BUN și mai ales atât de IERTĂTOR a tot și a toate, JERTFITOR de-alungul tuturor veacurilor care au trecut pentru SFÂNTA, CURATA, DULCEA și atât de frumoasa LIBERTATE? Că tot ea, această limbă a neamului , ADUNĂ și ÎNCHEAGĂ în CUPRINSUL hotarelor ei, acest mare și străvechi NEAM ROMÂNESC?

Poate că voi, cei din ziua de azi, nu știți că numai în limba română putem simți DORUL cel arzător că-i DOR, vaierul și plânsul sufletului fiecăruia atunci când vom murmura DOINA noastră cea străbună, că doar atunci când o ROSTIM putem simți picurul cel fierbinte al lacrimilor noastre nesfârșite, mereu născute din tăinuita noastră RUGĂ, îndreptată spre SFÂNTUL, DIVINUL și CERESCUL cel Dumnezeiesc.

 IUBIȚI, OCROTIȚI și APĂRAȚI mereu și mereu, chiar cu prețul vieții voastre dacă este cumva nevoie, LIMBA ROMÂNEASCĂ și, mai ales SLĂVIȚI-O oriunde și oricând puteți face acest lucru, înspre mereu înălțarea ei în FALA și MĂRIREA lumii celei de azi, precum și a celei care va veni după noi . Că doar așa și numai așa, voi cei de-acuma, veți putea ÎMPLINI VREREA înainteamergătorilor noștri și veți putea lăsa URMAȘILOR ce vor veni după voi, acea NEPREȚUITĂ și de mare încă FALĂ  și AVERE , a acestui FRUMOS, CURAT și atât de SIMȚITOR suflet românesc.

Așadară, îl rugăm pe Domnul Dumnezul nostru cel ceresc, să ne OCROTEASCĂ și să BINECUVÂNTEZE de-apururi această dulce și frumoasă LIMBĂ ROMÂNEASCĂ, iar pe noi, cei vorbitori a ei, să ne așeze la sfârșitul veacurilor care vor să vină cândva, în frumoasa și mirifica Grădină a Maicii Domnului, ca să merităm a fi mai apoi, aleșii nemuririi lumii și veșnicia ei.

 

Mircea Dorin Istrate

    ***

 

   P.S.  Cele scrise de mine sunt doar o selecție sumară din cele cca 300 de poezii închinate  Limbii Române, făcătorilor și apărătorilor ei.

          Am difuzat acet material în avansul Zilei Limbii Române, cu rugămintea de a-l da pe mai departe la prieteni și cunoscuți, cât și pentu a avea timpul necesar să faceți acest lucru, ca  să cinstim, așa cum se cuvine, măreața, sfânta zi, a limbii noastre strămoșești.

                                         Vă mulțumesc pentru înțelegere!

 

 

&