Nicolae Balaşa - Despre libertatea de a fi prostul statului

 

Despre libertatea de a fi prostul statului

Dr. Nicolae Balaşa

13 August 2025

 

Lăsând și gluma, și ironiile pentru altă dată, mai întâi am să vă spun, pe scurt, punctul de vedere cu privire la noțiunea de libertate, prezentat într-o conferință publică de către profesorul Gabriel Liiceanu. Plecând de la afirmația unui alt profesor, Boia - „Oamenii au nevoie de protecție”  găsește de cuviință să precizeze, mai întâi, faptul că ideea în  sine de a fi liberi, este o întâmplare fericită a istoriei, petrecută în Grecia Antică, în anul 480, î.Hr., la Salamina, când atenianul Temistocle l-a învins pe regele persan Xerxes, și, evident, a împiedicat răspândirea, în toată lumea, a regulilor radicale de viață, reguli specifice dictaturilor orientale. În al doilea rând, Domnia Sa pune sub semnul întrebării „ideea de protecție a maselor”, în momentul în care ea, „protecția, se singularizează și se desparte radical de noțiunea de  libertate.

„Dacă oamenii ar fi avut nevoie doar de protecție, s-ar fi aflat și astăzi în peșteră mestecând carne crudă” - afirmă  Liiceanu, gândind la faptul că fie și doar unul sau câțiva din cei mulți, din cei plasați sub umbrela protecției, au nevoie să fie liberi. Acel „unul” sau acei „câțiva” în condiții de libertate, pot deveni creatorii a „ceva”, „ceva” ce va oferi protecție tuturor. Pentru a înțelege mai bine cele spuse, am să fac trimite, ca și profesorul Liiceanu, la Thomas Edison, creatorul becului electric, (forma comercială a sa), inventator care nu își folosește invenția doar pentru sine, ci pentru întreaga omenire. Altfel spus, Edison nu se mai mulțumește cu protecția oferită de opaiț, lumânare, lampă cu petrol etc. și, ca om liber, inventează becul, noua formă de protecție a tuturor.

Pentru a susține necesitatea protecției oamenilor, în defavoarea libertății acestora, exceptând geniile, mai trebuie adăugat faptul că gânditorul român face trimiteri repetate când la ieșirea din Egipt și la drumul rîtăcirii în căutarea țării făgăduite, avându-l pe „Moise agent al libertății”, când la ispitirea Mântuitorului de către diavol, în pustiu, pentru transformrea pietrelor în pâini, când la însăși rugăciunea „Tatăl Nostru” - îndemn al Mântuitorului către omenire, pentru a fi ascultată.

„Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin". (Matei 6:9-13).

Expresia, „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.”, credem noi, face trimitere, la hrana spirituală de care avem nevoie zilnic, și nu la pâinea - hrană  pentru trupul înflămânzit pentru care trebuie să ne zbatem oricum, din neascultarea din începuturi, înaintea izgonirii din rai.

Altfel spus, domnul Liiceanu sugerează constructul conform căruia libertatea s-ar putea găsi de-a lungul drumului spinos, plin de reproșuri și cârteli, între pâinea pământului obținută prin trudă, venin și chin, oferită de diavol, prin promisiuni, înaintea aruncării omului din rai, „aruncării în lume”, vorba lui Heidegger, și pâinea cerului, hrană spirituală, oferită de Dumnezeu. Este scris: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt de la Dumnezeu!” (Luca 4:4, Noua Traducere Românească).

De-a lungul acestui drum, cu hățișuri la tot pasul, sub memoria trecutului,  apare separația. Din toată gloata plecată din Egipt, puțini sunt cei ce râmân loiali ideii de libertate, de altfel, contextual, o iluzie  ce poate provoca disconfort, iar gradual, chin și în anume situații, chiar dispariția.  Prin urmare, doar geniile înțeleg libertatea și pot fi libere, doar geniile au dreptul la libertate!

Această radicalizare mă duce cu gândul la  Nietzsche și la scrisoarea trimisă de către el surorii sale, Elisabeth: „Dacă vrei pacea sufletească, atunci crede. Dacă vrei adevărul, atunci cercetează! (...) Eu mi-am pierdut credința!”. Cu alte cuvinte, Nietzsche  pune pe prim plan cercetarea istorică în detrimentul credinței și bisericii, în ideea de a-l desființa pe Dumnezeu. În lucrările „Așa grăita Zaratrhustra”, apoi în „Antichristul”, Nietzsche, supărat parcă și pe el, și pe Dumnezeu, și pe lume, revoltat, întreabă: „Dumnezeu!, cine este Dumnezeu?” apoi, tot el răspunde: „Dumnezeu este omul de rasă ariană, descendentul triburilor nordice.  Dumnezeu este răul suprem al creștinismului, mai dăunător decât viciu, pentru că îl ridică pe cel slab și îl încătușează pe superman-ul puternic, liber de virtuți și acid moral. Iubirea de aproapele tău și mila pervertesc ordinea naturală.  Doar cel puternic are dreptul la viață. Vreau pe Dionissos în locul  Răstignitului”.

După cum puteți observa, exagerarea mea, la incitarea făcută de domnul Liiceanu, „Doar geniile au dreptul la libertate”, exagerare ce poate sta, contextual, atât în mintea, dar și pe buzele „genialilor”  de dugheană, seamănă teribil cu expresia lui Nietzsch „Doar cel puternic are dreptul la viață”, expresie ce a produs, în istorie, nazismul, o adevărată doctrină a dezumanizării.  Nu cred că astăzi mai este posibil un asemenea dezastru, deși pervertirea minților slabe de către un maestru, poate fi o realitate. Critic nu doar cu mine, ci și cu oricine se dovedește  a fi, la propriu, un manipulator de conștiințe umane, nu  voi trece mai departe fără a aminti o frază  rostită, cu crez și patimă, chiar de către profesor, la unele posturi de radio sau televiziune, în campania electorală, în prezența unor moderatori, atunci, pe post de popândăi, cu urechile înfundate și mintea amorțită (ce nu face banul dintr-un sulică frânarul pe post de vedetă națională?!): „Cum să alegi un om să îți conducă o țară dacă nu a făcut proba niciunei fapte care a iradiat spre binele colectivității în care trăiești?”, altfel spus, numai cel ce a realizat ceva în viață, numai cel ce se dovedește creator de protecție, poate candida la funcția de președinte și poate fi ales. Cel puțin nepotrivit dacă nu jenant pentru un om  de cultură  ce se crede a fi morala întruchipată a acestui popor și modelul de urmat în societate. Nepotrivit și în condițiile în care Constituța României și legile organice ce reglează raporturile între oameni, în această țară, în timpul sau în afara campaniilor electorale, spun altceva. Alături domnului Liiceanu, desigur, mulți alții, palavragii de serviciu în propaganda de divizare și învrăjbire națională.  Și ei creatori, și ei cu libertatea lor, oarecum complementară genialității despre care am tot făcut vorbire.

Dragii mei, făcând abstracție de legile existente, legile ce ar trebui aplicate la fel pentru toți, la prima vedere aproape tot ce am menționat mai sus, în lumea reală, pare a fi normal. Chiar așa „Cum să alegi un om să îți conducă o țară dacă nu a făcut proba niciunei fapte care a iradiat spre binele colectivității în care trăiești?!”

O idee mai atenți atât la limbaj, la conotațiile, la semantica fiecărui cuvânt, dar și la comunicarea nonverbală, putem observa cum subtil se strecoară, voit, în lumea contingentului, arianismul, elitismul, în realitate, ifose de demnități publice,  iar din ele, dezbinarea și ura.  Populimea nu tânjește după libertate, e amorțită și în amorțire trebuie ținută, a fost îndemnul unui anume tovarăș praf, fum și scrum, în învălmășeala alegerilor. Da, în amorțire, pentru productivitate și consum! Doar geniile pot fi libere! Doar geniile de birt sau, mai nou, ghiorțanii de terase scumpe (adevărații oameni de știință,  adevărații cărturari își văd de treburile lor), pot înțelege lumea, sunt liberi  și pot oferi protecție celor mulți.  Mulți? Ei, nu chiar mulți! Pot oferi alor  lor și celor din preajmă, restul e gargară și mijloc de adunat turma.

Dar să lăsăm  toate cele și să recapitulăm: libertatea se poate și nu prea se poate defini. Am văzut în prima parte a acestui material că atunci când vine vorba despre așa ceva, e cu zgomot și se face mult praf. ...După care tăcere! Dacă oamenii au sau nu  nevoie de libertate, iar e cu dus și întors! Ar avea și nu prea. Unii preferă oala cu sarmale și pâinea cea de toate zilele și dau dracu oricare formă de a fi liberi atunci când sunt morți de foame. Ăștia cu foamea în gât vor protecție înainte de orice. Dacă se poate, fără a mișca un deget! Alții, libertate! În cazul celor ce vor libertatea, profesorul Liiceanu este, ca să fiu delicat, suficient de speculativ, ca să nu zic ipocrit. Aruncă în joc, oamenii de știință, creatorii de bunuri, ce se dovedesc a fi ele însele creatoare de protecție. În realitate, acest tip de protecție este confort oferit de progresul științei, dar, în același timp, jgheabul, fisura, în acoperișul lumii, prin care se strecoară/scurge, după cum am spus, elitismul, și arianismul, implicit dezbinarea și ura la care trebuie adăugată  și discriminarea.

Pe lângă multe altele, dacă facem, separat, vorbire despre gloatele ce vor protecție, trebuie amintit faptul că protecția vine la pachet cu efortul depus, cu obediența, cum s-ar zice, cu statul în genunchi și la un adică, cu „libertatea”  celor mulți, libertate ce constă în a urla și striga pe străzi la comandă,  atunci când „genialii” vor să fie și mai geniali, și mai creatori de protecție. Domnule, câtă ciclitate?!

Coborând în lumea reală, prin raportare la ce zice și Constituția României, pe umerii căreia ar trebui să sta toate celelalte legi, este firesc să întreb și să vă întrebați:  de ce nu are dreptul și Moș Gheorghe, vecinul meu, un om în rând cu oamenii, să candideze la o funcție în stat și să fie ales? Moș Gheorghe sau baba Floarea? Mai ales că ea, femeia ce e a  răbdat Al Doilea Război Mondial și a răzbit prin el în a-și crește cei patru copii, în timp ce omul i-a murit pe front?

Trec și peste așa ceva deși, conștient, trec peste lege (nu sunt primul, turmele gem la vârf), fie și doar pentru a nu mi se imputa că m-am apucat să toc sau  iau la bani mărunți un mare om de cultură român. De aici și până a fi antiromân prorus sau cine mai știe ce arătare, nu este nici măcar un lat de deget, mai ales pentru lătrăii de serviciu. Accept ce zice Maestrul! Accept, însă nu îmi cereți să nu privesc în jur! Elitismul si-au făcut jocurile, iar genialii și-au spus cuvântul (la radio, în piața publică, la tv etc.). Au trecut alegerile! A ieșit cel dorit, un genial după pofta genialior! Da, însî, hai, să vedem ce avem noi aici, după toate cele, cu anulări cu jigodisme ca la drumul mare? Nimic mai mult decât încruntări, fâsuri și taxe, taxe, taxe și iar taxe peste alte taxe! Nu mai e mult și ne vor da și suta aia de lei, promisă de la balconul partidului!

Ne  vor da,  însă iar vin și întreb: din libertatea sau lipsa ei, dreptul de a fi fie „genial”, creator de protecție, fie prost, fie neghiob cu un oarecare rost? Că așa văd că ne-au împărțit... Din păcate! Dar da, de dat ne vor da! Nu mai este mult! Hai, gura căscată, urechile pâlnie și ochii spre balcon! ...După care, libertate!, libertate! libertate!