„În ochiul ciclonului” - realități
trăite versus dezinformare și negaționism istoric
General Br. (r) Aurel I. Rogojan
22 August 2021
Când
pe coperta unei cărți citim, înainte de autor și titlu: „Am fost secretarul
personal al lui Nicolae Ceaușescu”, așteptările sunt pe măsura vânătorului de
senzațional, așa cum Sorin Roșca Stănescu, inițiatorul proiectului editorial,
ne-a obișnuit a fi, prin opera sa jurnalistică din ultimele trei decenii.
Fără
ceva senzațional, pentru cititorii care au fost parte a contextului istoric din
care fac parte relatările fostului
secretar personal al lui Nicolae Ceaușescu, miza importantă realizată de autori
este o contribuție esențială la o viitoare judecată obiectivă a asupra a ceea ce a însemnat „Epoca Ceaușescu”
în istoria României.
Și,
sub acest aspect, sine ira et studio, Alice Barbu, istoric prin formație și
cercetător prin preocupări, se prezumă a avea de partea sa atuuri-le tinereții
cu nimic tributare condiționărilor ce i-ar putea limita obiectivitatea
observării faptelor și corectitudinea plasării lor în context ( dacă acesta
este cât mai complet reconstituit),
drept premise ale unei juste interpretări și concluzionări.
Expertiza
din prefața cărții, semnată de Alex
Mihai Stoenescu, investigatorul cel mai complet al evenimentelor care au pus
capăt „Epocii Ceaușescu”, precum și considerațiile complinitoare ale
„istoricului clipei”, Ion Cristoiu din postfața, de exact 100 de pagini din
cele 325 ale volumului, cauționează adevărurile „secretarului personal”,
cauțiune la care subscriu, cu unele opinii separate, dar nu de natură a știrbi
valoarea ansamblului relatărilor domnului Constantin Boștină.
Important
este, și trebuie subliniat că cei trei realizatori ai volumului reușesc
să impună, fără putință de tăgadă, concluzia că Nicolae Ceaușescu înseamnă un
sfert de secol din cea mai importantă perioadă a dezvoltării social-economice și afirmării României
în viața internațională, când era cotată
drept a „cincea putere
diplomatică a lumii”.
Prima
lectură a cărții ne-a fost dificilă, datorată stilului surprinzător și neuzitat
de elaborare: eludarea normelor academice obligatorii, în cazul istoricului; rabatul de la ținuta și deontica firești, în
cazul jurnalistului; ignorarea necesităților tehnoredaționale, valoare
adăugată, în cazul editorului, inclusiv absența casetei tehnice cu informațiile
aferente.
Cititorii
sunt puși în fața unui „dialog” atipic, fiind frecvente situațiile în care
întrebările lipsesc, față de care coautorii
motivează (op. cit. pag. 26 ) că
„ ni se pare mai util să formulăm din când în
când […] comentarii, decât să consemnăm întrebările pe care i le-am
adresat, pe parcursul acestei lucrări, lui Constantin Boștină. Până la urmă,
întrebările pot fi deduse din răspunsurile Domniei-Sale. (Alice Barbu, Sorin
Roșca Stănescu)”. O asemenea situație,
pentru noi fără precedent, (poate nu am citit cât și ce trebuia !), opinăm că
ridică nu doar o problemă deontologică sau o ignorare a normelor academice, cât
mai ales ne semnalează pericolul derapajului metodologic specific
negaționismului istoric.
Desigur,
frapează nonconformismul tehnoredacțional (absența indicilor bibliografici și a
notelor de subsol, delimitarea
neechivocă a afirmațiilor coautorilor, de ce nu și un index de nume ?), motiv
pentru care, probabil, volumului îi lipsește, printre altele, și caseta tehnică
cu informațiile obligatorii.
Irepresibilitatea
lui S.R. Stănescu de „a face o carte” așa cum nefericit se moderează unele
dezbateri prin studiorile televiziunilor independente de profesionalism, pune cititorul în fața unui
abuz de comentarii, nu întotdeauna benefice unei percepții nealterate a
faptelor relatate. Asta, în pofida
dorinței repetate a domnului Boștină ca cititorul să aibă posibilitatea unei
percepții a faptelor pure, nesupuse influențelor distorsionante. Alegem doar un exemplu, acela în care, cu
referire la activitatea intervievatului în anul 1971, se afirmă „Constantin
Boștină a luat în piept valul revoluției culturale”.
În
România nu a fost revoluție culturală. „Revoluția Culturală” a lui Mao a
însemnat o episod întunecat din istoria Chinei, soldat cu milioane de victime
(cca. 1,7 milioane de morți și peste 7 milioane de mutilați) și incomensurabile
distrugeri din patrimoniul cultural. Revigorarea ideologică preconizată de
Ceaușescu după turneul său asiatic nu a fost inspirată de „Revoluția Culturală”
maoistă, care a fost o expresie a luptei
pentru putere în interiorul Partidului Comunist Chinez și se încheiase oficial
în anul 1969, ci de forța sistemului propagandei comuniste asiatice de a
mobiliza masele și a insufla adulația conducătorului suprem, pe fondul
inducerii unui comportament social puternic ideologizat al „omului de tip nou”.
Tezelor lansate de Ceaușescu la Plenara
C.C. al P.C.R. din iunie 1971 (Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea
activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de
partid, a tuturor oamenilor muncii) li s-a atribuit peiorativ eticheta de „mini
revoluție culturală”, neexistând, fără a exista însă termeni de comparație cu
revoluția culturală maoistă.
In
contextul sus-menționat, se mai susține și faptul că Ion Iliescu ar fi fost
marginalizat „pe motiv că s-a opus în mod fățiș revoluției culturale importate
de Ceușescu”. Lucrurile nu au stat chiar așa. El avea mereu discursuri
originale, personalizate, temerare în opinia unora. Nu asta era problema. Pe
timpul vizitei în China și Coreea de Nord, Iliescu s-a simțit foarte
confortabil față de manifestările de adulație ale mulțimilor adunate să-i
aclame pe înalții oaspeți și a răspuns degajat prin ample gesticulații de
salut, ca și cum ovațiile i-ar fi fost adresate
lui personal, ori protocolul oficial nu permitea astfel de gesturi decât
cuplului prezidențial. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, și-a pus și
ochelari de soare „de firmă”, ceea ce a enervat-o la culme pe Elena Ceaușescu.
Aceasta l-a presat insistent pe Nicolae
cu observația că pe timpul vizitelor, Iliescu și-a dat aere de conducător,
pentru a-l eclipsa pe secretarul general.
În
economia celor cca. 200 de pagini, rămase după scăderea din suma totală a
prefaței, pe care le-am fi dorit a fi un dialog alert, peste 20 de pagini sunt
rezervate transcriptului stenogramei convorbirii dintre Ceaușescu și Kissinger
(București, 3 noiembrie 1974, dată cu șapte ani anterioară momentului la care
C.B. și-a preluat rolul de secretar personal). De asemenea, sunt interferate
numeroase texte din memorialistica unor
foști colaboratori ai lui Ceaușescu, între care Ștefan Andrei, Silviu
Curticeanu, Dumitru Popescu, Ion Traian Ștefănescu, Constantin Olteanu ș.a.,
dar și relatări, unele redundante și minore ca semnificație, ale modiștilor Zina Dumitrașcu și Sergiu
Boiangiu, menajerei Suzana Andreiaș etc.
etc.
Așa
cum menționam, ne vom referi la unele
rezerve, care, dacă vor fi bine venite,
ar putea complini o viitoare ediție a cărții.
Bomba
atomică.
Ni
se spune textual (op. cit. pag. 42):
„Era aproape de a fi finalizată”. Este un fals. Prin Ioan Ursu, coordonatorul
programului nuclear, Moscova ținea sub
strict control intențiile lui Nicolae Ceaușescu privind o eventuală înarmare
nucleară, rușii fiind în deplină cunoștință
de cauză că România are capacitatea științifică necesară acestui scop,
dar și că Ceaușescu, de altfel un vehement campion al dezarmării nucleare, doar
agită propagandistic posibitatea realizării bombei atomice (declarația din 14
aprilie 1898), reiterând (cităm): „Din
punct de vedere tehnic, dispunem și de această capacitate, dar nu ne angajăm,
pentru că suntem fermi hotărâți să luptăm împotriva armelor nucleare […]”.
Sprijinul
financiar pentru campania prezidențială a lui Francois Mitterand.
Ni
se spune textual (op.cit. pag. 36 ;43 ): „Ceaușescu a sprijinit campania pentru Președinție a lui
Mitterand cu o sumă modestă”. Este o afirmație neadevărată. Suma remisă ambasadorului
Corneliu Mănescu, personal de secretarul de stat la Ministerul de Interne, general-locotenent
Iulian Vlad, a fost de ordinul a șase
cifre. Corneliu Mănescu în loc să o predea destinatatului a apelat la
intermedierea ministrului de interne (membru al guvernului adersarului politic
!). Acesta a remis șefului de campanie o sumă cam de 10 ori mai mică. Ungaria a
oferit, întradevăr, o sumă modestă, dar lui Mitterand i s-a spus că sprijinul
de la Budapesta a fost de cca. 20 de ori mai substanțial decât cel de la
București. Stefan Andrei a fost unul dintre promotorii acestei dezinformări.
Corneliu Mănescu, în contextul anchetei autorilor „Scrisorii celor șase”, pus
în fața telegramei prin care a confirmat primirea sumei reale, a recunoscut că
a apelat pentru remiterea ei la ministrul de interne și ceea ce a urmat ulterior… (a se vedea și „Iulian N. Vlad Confesiuni pentru
istorie” pag. 296; 298).
Consiliul
Mondial al Românilor de Pretutindeni […] constituit prin anul 1986-1988”
(op.cit.pag.41). Confuzie.
- În
anul 1984 s-a constituit Uniunea Modială
a Românilor Liberi (Ioan Rațiu). - Consiliul Mondial al Românilor s-a
înregistrat în anul 2001 și a fost refondat legal în anu 2018.
Decizia
privind executarea soților Ceaușescu nu a fost luată în străinătate (op. cit
.pag. 21)
Cel
puțin discutabil.
-
Gorbaciov a fost suficient de transparent cînd, pe 4 decembrie 1989, la Moscova, Ceaușescu încerca să-l
convingă să viziteze România în luna
următoare, ianuarie 1990, iar Gorbaciv a replicat premonitoriu: „Să trăim noi
până atunci!”. Și nu viața sa era în discuție[1].
-
Nucleul de putere polarizat de Ion Iliescu, cu excepția lui Silviu Brucan și
Gelu Voican Voiculescu, a fost ezitant în a decide asasinatul politic printr-o
înscenare judiciară. Promotorul soluției
finale a fost Silviu Brucan, care
secondat de G.V. Voiculescu, a impus decizia luată cu mai mult timp înainte la
Moscova, Gorbaciov fiind convins, după
cearta cu Ceaușescu din noaptea de 7/8
iulie 1989 la București, că acesta nu va ceda puterea. De altfel, Ceaușescu era
consecvent crezului său, preluat din poezia lui George Coșbuc, „Decebal către
popor”, pe care-l cita și în discursurile sale publice: „Din zei de-am fi
scoborâtori, /C-o moarte tot suntem datori!/ Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori
moş îngârbovit;/ Dar nu-i totuna leu să mori / Ori câine-nlănţuit”.
-
Înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu printr-un atentant era o
soluție alternativă a Moscovei începând din anul 1968, dar neoperaționalizată
din cauza contextului politic internațional net favorabil disidenței acestuia
față de hegemonia Moscovei. Este de notorietate, de acum, că o operațiune
specială a Securității din a doua jumătate a anilor ‘80, codificată „Barajul” avea ca obiect prevenirea unui
atentat (sovieto-ungar) împotriva lui Ceaușescu.
-
Afirmația (cităm): „[…] așa cum mi-au declarat mai mulți francmasoni în 20 mai
1990 la Berna, în Elveția, decizia privind executarea soților Ceaușescu nu a
fost luată în străinătate”, pe care Constantin Boștină a apreciază drept „o
concluzie care „o să vă șocheze”, opinăm că implică un clivaj de logică. Care
era autoritatea și competența repectivilor francmasoni de a de a propaga un astfel de mesaj ? Dacă
respectivii ar fi fost cu adevărat masoni, cu certitudine nu răspundeau nici afirmativ
și nici negativ. Poziționarea categorică, „da” sau „nu” , față de o astfel de
chestiune suspectează apărarea unui interes. În cazul de față, negarea
condamnării la moarte a lui Nicolae și Elena Ceaușescu de către o entitate externă.
„O
adevărată bombă în planul istoriei recente” (op. cit. pag. 21).
Aprecierea
aparține coautorilor domnului Constantin Boștină și se referă la „misiunea secretă” încredințată acestuia acestuia de Nicolae
Ceaușescu de-al contacta „în privat” pe Egon Krenz, secretarul organizatoric al
Partidului Socialist Unit German și a
afla ce a discutat cu Gorbaciov cu prilejul unei vizite la Moscova, efectuate
în 25 august 1989.
O
complinire a contextului și informației, pentru o mai bună înțelegere a
chestiunii, ne apare necesară: Egon Krenz a fost chemat de Gorbaciov tot pentru
o misiune, aceea de a fi vehiculul intențiilor sale privindu-i pe liderii
potrivnici reformării sistemului. Prin Krenz, mesajul lui Gorbaciov a ajuns
aproape concomitent la toți cei vizați. Ceaușescu a fost informat, atât pe
canalele diplomatice, cât și de către Agerpress, aceste două linii informative
fiind confirmate de Unitatea Specială
U.M. 0110 și Centrul de Informații
Externe ale Departamentului Securității
Statului. Deci, afirmația lui Ceaușescu „Ăștia ai mei nu m-au informat
suficient sau nu au informații” e cu
tâlc.
Din
ceea ce relatează domnul Boștină, rezultă că Egon Krenz a avut o recomandare
specială pentru „troica” Nicu Ceaușescu,
Ion Traian Ștefănescu și Constantin Boștină (op.cit. pag. 20 ).
A
așteptat Krenz să meargă vreunul din cei trei la Berlin pentru a-i sfătui ?
Nici vorbă, mesajul ajunsese deândată la cel puțin unul dintre cei vizați, dar
și la Nicolae Ceaușescu, care nu întâmplător îi trimisese, cu ani înainte, la
Botoșani, Sibiu, Sălaj, respectiv Craiova.
Ceaușescu
a cerut generalului Iulian Vlad o fișă
cu tot ce se poate afla despre Egon Krenz ( Sectorul Documentare al C.C. al
P.C.R. și M.A.E. aveau biografia oficială). În fișă au fost menționate și
persoane din România cu care se cunoștea. Prin trimiterea domnului Boștină,
Ceaușescu a vizat inclusiv o testare a loialității și sincerității emisarului.
Acum,
retoric ne întrebăm, de ce o practică de rutină în politică și în materie de
verificare a informațiilor „este o adevărată bombă în planul istoriei recente”.
În luna septembrie a anului 1989, când Ceaușescu a vrut să se convingă pe o
linie de verificare „privată” de
iminența amenințării, mai mult sau mai puțin voalate, reprezentate de
înțelegerile lui Gorbaciov cu liderii S.U.A. , Germaniei, Franței, Marii
Britanii, precum și cu Sfântul Scaun, analiștii Departamentului Securității
Statului epuizaseră, practic, sinonimele loviturii de stat din rapoartele și
informările prezentate începînd cu data de 27 mai, când
președintele George Bush Sr., după audiența la Vatican, a efectuat un
turneu de informare la Bonn și Londra,
iar în prima jumătate a lunii iulie, pentru a exprima cât se poate de clar ce
va urma, a ținut discursuri publice la Warșovia, Gdansk și Budapesta, aici
fiind prezenți și zeci de mii de români, aflați sub protecția Înaltului Comisar al O.N.U. pentru refugiați.
Surprinzător
ne apare faptul că, în contextul dat,
unii naivi se întreabă, „Din moment ce știa, de ce nu a acționat
Ceușescu pentru a opri tăvălugul ?”
Chiar așa ?! Tăvălugul istoriei, odată urnit, mai poate fi oprit de
cineva? Ceilalți lideri est-europeni care au fost înlăturați au schițat vreun
gest de împotrivire ?
Dezvăluirea
bombă privind acordul Carter-Ceaușescu referitoare la exploarea resurselor de
petrol și gaze din Marea Neagră
Un
plus de verificare și precauțiune erau necesare. Ceea ce ni se prezintă la pag.
56-60 ca revelație de mare senzație și document olograf inedit al lui Ștefan
Andrei, olteanul din Podari a mai relatat, a și publicat , iar pe youtube
„dezvăluirea bombă” este, de ani buni, ceea ce
se cheamă fapt de largă notorietate, deci „loc comun”,
Afirmațiile
referitoare la generalul Iulian N. Vlad
Ex
abrupto, în finalul unui alineat
referitor la generalii Milea și Stănculescu (op. cit. pag. 186) este introdusă,
fără legătură cu contextul, fraza „Iulian Vlad, o spun cu toată deschiderea, a
jucat dublu. A dat senzația că este cu Ceaușescu, dar, de fapt, era pe mână cu
Stănculescu. Așa se explică și de ce a fost foarte puțin strîns cu ușa după 89.
A rămas omul care a făcut multe jocuri, chiar dacă nu mai avea funcție”.
Dezolant
clivaj de logică, ași spune chiar și de inteligență. Mă întreb dacă domnul
Boștină are proprietatea și accepțiile operative ale termenului de joc dublu (
double cross ) ca instituție a lumii informațiilor secrete. Dar, independent de
o astfel de raportare, dacă a avut în vedere accepția comună, de ce nu aduce
nici-un argument de susținere a afirmației, preferând aserțiunea tendențioasă ?
Generalul
Vlad a spus-o fără echivoc că a refuzat
să execute ordinele lui Ceaușescu de a se reprima cu foc de armă mulțimile
ieșite să protesteze și, ca o garanție, a ordonat dezarmarea efectivelor
Securității, iar după reținerea lui Postelnicu și ale Ministerului de Interne
în ansamblul său. Deci, generalul Vlad nu a dat senzația că ar fi alături de
cel care a dat un ordin criminal, ci, dimpotrivă a refuzat să-i execute
ordinul. Ce joc dublu a făcut în această situație, decât de a dovedi credință
poporului, așa cum se angajase prin
jurământul militar ?
Se
mai afirmă că generalul Vlad „a mers pe mână cu Stănculescu”. Este de
notorietate că acești doi generali nu comunicau. Fiecare avea rațiunile și
motivele sale. Generalul Vlad știa
foarte bine în ce se antrenase Stănculescu,
iar acesta, la rândul său, intuise corect de ce Ceaușescu l-a radiat în
noiembrie 1989 de pe lista
propozabililor pentru Comitetul Central al P.C.R. Pentru recâștigarea
încrederii, Stănculescu a străruit să meargă la
Timișoara „pentru a rezolva problema”, așa cum a mai rezolvat mișcarea
studenților din toamna anului 1956.
Primele
decizii ale lui Stănculescu, ca executant al puciului, au fost tăierea liniilor operative de
comunicații ale Departamentului Securității Statului și amorsarea diversiunii
„securiștii teroriști”, prin lansarea din elicopter a unor fluturași cu textul
respectiv, care au fost tipăriți la Direcția Topografică a Armatei. Era acesta
omul care să poată fi „pe mână cu Iulian Vlad”?
Generalul
Vlad, în urma a trei înscenări judiciare, asumate de judecătorul său, a
totalizat condamnări la 24 de ani și
șase luni . Cât de tare mai trebuia „strîns cu ușa”, domnule Boștină ?! Trebuia cumva să aibă și el sfîrșitul lui
Ceaușescu ?! Nu vă recunosc și nu puteam crede că veți coborâ la nivelul
defăimării unui om care vă stima și
credea în perspectivele dumneavoastră.
In luna mai 1989 aveam în responsabilitate agenda zilnică a generalului Iulian
Vlad și trebuie să infirm categoric aserțiunea domnului Boștină că generalul ar
fi efectuat o vizită la Botoșani (op.cit.pag.187), dar
nici în vreun alt județ.
Un
alt fals vehiculat, cu un alineat mai sus, este acela că Barbu Petrescu „A fost
sfătuit […] de Iulian Vlad” privind
organizarea mitingului din 21 decembrie 1989.
În acea zi și în cele premergătoare, 18-20 decembrie, generalul Vlad m-a
ținut lângă el pentru a consemna tot ce face. Despre miting a aflat cu surprinere
și oarecum nefiresc de la fiul său, care fusese mobilizat de la locul de muncă
pentru participare. Apoi, a aflat, tot de la fiul său că mitingul nu se mai
ține. În fine, i-a raportat adjunctul ministrului de interne, în fapt al său
pentru securitatea internă, generalul Bucurescu că mitingul va avea loc și că
ministrul Tudor Postelnicu i-a ordonat să ia măsurile necesare pe linia D.S.S.,
acesta precizându-i că nu l-a găsit pe
generalul Vlad (la telefon am răspuns eu, deoarece generalul Vlad nu dorea să vorbească cu Postelnicu, doarece acesta insista
ca generalul să se prezinte urgent la
Comitetul Central, iar generalul evita, motivându-i că este important să aibă
personal legătura permanentă cu structurile centrale și teritoriale, ceea ce
era imperios necesar. Din momentul în care generalul Vlad s-a dus la Comitetul
Central, în seara zilei de 21 decembrie 1989, legătura sa cu unitățile din
subordine a fost serios afectată și chiar imposibilă, după ce generalul
Stănculescu a dispus izolarea liniei telefonice operative, singura pentru
legătura cu structurile teritoriale și rezerva pentru cele centrale, în
eventualitatea că aveau ocupată linia
telefonică guvernamentală scurtă -„S” ( Siemens).
Fără
a diminua din valoarea intrisecă a prestației memorialistice a domnului
Constantin Boștină, nu pot să nu mă situez de partea cititorilor care
realizează și regretă ratarea șansei acestei cărți de a fi un bestseller al
genului publicistic.
-----------------------------------------
[1]
https://ziaristii.com/serial-sfarsitul-ceausestilor-4-sa…/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu